marți, 7 aprilie 2015

Munca îl face pe om...

Unu încarcă, doi descarcă
Praf, conform glumei care circula pe vremuri în cercul meu de prieteni, drept răspuns la afirmaţia – parţial maliţioasă – munca l-a făcut pe om.

Trecând peste parţial adevărata (căci nu-i totdeauna adevărat că ai muncit doar dacă eşti cănit pe mâini şi ai cămaşa leorcă de la sudoare) zicere, „cine-i harnic şi munceşte, ori îi prost ori nu gândeşte”, tre’ să recunoaştem că meseria nu mai este de cam de multă vreme „brăţară de aur”. Meseriaşii adevăraţi au plecat care încotro, iar restul celor rămaşi par a se ghida după dictonul: „timpul trece, plata merge”. Nici nu mai contează faptul că salariul ajunge fie pentru plata întreţinerii, fie pentru umplutul foalelor; există un alt proverb salvator, „dacă nu cade, pică”.

Habar n-am dacă timpurile trecute, vremurile în care toţi contribuiam la clădirea societăţii multilateral dezvoltate, au schimbat mentalităţi, contribuind la formarea unor idei preconcepute (false) referitoare la muncă. Totuşi, în acei ani s-a putut observa predilecţia oamenilor pentru anumite meserii, toată lumea voia să aibă mâinile curate, să poarte cămaşă albă, cravată şi costum. Probabil aşa s-a (re)definit sintagma „gulerelor albe”. Presupun, că tot aşa, a apărut în mintea omului conceptul după care o anumită muncă este superioară ori inferioară alteia. S-a trecut cu vederea, deliberat ori ba, faptul că nu toată lumea poate să stea cu „blaiştiftul” în mână creionând planuri, fără însă să existe şi dintr-ăia cu lopata ori mistria, clădind la propriu măreţele proiecte.