Cele şapte minuni

În antichitate, prin minune a lumii se înţelegea o lucrare de sculptură sau de arhitectură care se distingea printr-o frumuseţe extraordinară sau prin dimensiuni excepţionale. Asemenea opere existau în număr mare şi nu era deloc uşor a determina care meritau să fie socotite printre cele şapte minuni sacre. De aici poate ideea că, faţă de tot ce ne surprinde prin dimensiune colosală sau estetică deosebită, nu există un elogiu mai mare decât a exclama: "a opta minune a lumii".


Se consideră, de obicei, ca fiind prima dintre minunile lumii, marea piramidă a lui Keops de la Gizeh, de altfel singura ca mai dăinuie şi astăzi. Keops a fost un mare faraon din cea de-a patra dinastie a Egiptului antic, domnind în jurul anului 2600 î.e.n. Baza piramidei este un pătrat cu latura de 233 de metri şi înălţimea de 147 de metri, ceea ce înseamnă de două ori înălţimea Catedralei Nôtre-Dame. Volumul acestei enorme construcţii de piatră era odinioară de 2.700.000 metri cubi, reprezentând o greutate de 8 milioane tone. Legat de această piramidă există câteva fapte uimitoare. Astfel, cele patru feţe ale sale indică cele 4 puncte cardinale, cu o eroare de numai 4 minute, culoarul de intrare este îndreptat exact spre nord. Toate acestea dovedesc uimitoarea pricepere de calcul matematic al arhitecţilor, raportul dintre înălţimea piramidei şi perimetru fiind acelaşi ca între raza şi circumferinţa cercului, adică numărul π ("pi"), asta raportat la un timp în care acest număr nu fusese descoperit. Un vechi proverb arab, afirmă: "Timpul sfidează totul, dar piramidele sfidează timpul".

Pentru a ajunge la cea de-a doua dintre minunile lumii, părăsim malurile Nilului pentru a poposi pe cele ale Eufratului unde se aflau, spune istoria, Grădinile suspendate din Babilon sau ale Semiramidei. În realitate, aceste grădini nu erau suspendate, ci dispuse în terase ce se înălţau una peste cealaltă, formând un fel de scară uriaşă, care acoperea o suprafaţă de 15.625 metri patraţi. Pentru a înţelege pe deplin "minunea" grandioasei construcţii, trebuie amintit că arhitecţii timpului nu cunoşteau arta bolţii şi a stâlpilor terminaţi în semicerc, nu existau nici grinzi metalice şi nici lemnul nu era folosit în construcţii. Prin urmare, nu exista decât soluţia unor coloane de piatră atât de numeroase şi de solide pentru a suporta toată greutatea impusă. Spaţiul dintre coloane era acoperit cu dale grele de piatră, "grădinile suspendate", odihnindu-se pe o adevărată pădure de coloane. O a doua problemă consta în asigurarea impermeabilităţii, cerinţă rezolvată cu ajutorul bitumului. Constructorii au întins peste dalele de piatră o "saltea" trestii înmuiate în bitum cald, iar peste această căptuşeală au dispus un strat dublu de cărămizi, acoperit la rându-i, cu discuri de plumb. Deasupra acestui triplu strat unul de humus, cu o grosime de cel puţin 4-5 metri, astfel încât şi cei mai mari arbori să-şi poată ancora adânc rădăcinile. Un sistem mecanic de irigare asigura ridicarea apei din Eufrat până la cea mai înaltă terasă.

În Asia Mică, la Efes, se afla cea de-a treia minune a lumii, templul Dianei, zeiţa vânătorii şi a lunii. La început, sanctuarul acestei divinităţi era trunchiul unui copac scobit, în care se afla o simplă statuie. Mai apoi s-a hotărât construirea unui templu grandios, materializat pe un fundament de 127 metri lungime şi 73 metri lăţime, la care se ajungea urcând 10 trepte. În interiorul edificiului, a fost ridicat altarul cu statuia zeiţei, înconjurat de un şir dublu de 127 coloane ioniene, dintre care majoritatea au fost dăltuite dintr-o singură bucată de marmură albă, care susţineau acoperişul. După cum spune legenda numărul 127 trebuia să amintească de tot atâţia principi care s-au ruinat pentru a construi templul. Sanctuarul Dianei a fost finalizat către anul 400 î.e.n., o jumătate de secol mai târziu (346) templul a fost distrus într-un incendiu provocat de către un cetăţean din Efes, numit Herostrat. A fost reconstruit pentru ca în anul 262 e.n. să fie distrus pentru a doua oară, atunci când goţii au invadat Asia Mică.

Mitologia greacă stabilea sălaşul lui Zeus în Thessalia, pe Muntele Olimp. Sculptorul Phidias l-a reprezentat cu sprâncenele încruntate, atunci când i s-a comandat statuia pentru templul lui Zeus din Olimpia (cca. 430 î.e.n.). Această statuie monumentală, a patra minune a lumii antice, măsura 15 m în înălţime şi îl reprezenta pe Zeus aşezat pe un tron din fildeş şi abanos, bogat împodobit cu aur şi pietre preţioase. Trupul zeului a fost cioplit în lemn de abanos şi acoperit cu fildeş pe porţiunile care reprezentau pielea, îmbrăcămintea fiind turnată din aur. Zeus purta pe cap o coroanp de lauri, în mâna dreaptă ţinea o mică statuie, reprezentând-o pe Nike, zeiţa Victoriei, iar în stânga un sceptru. Acest ansamblu statuar era aşezat pe un soclu de marmură neagră, în penumbra unui templu de proporţii colosale.

La marginea sud-vestică a Asiei Mici, se afla oraşul Halicarnas, unde domnea regele Mausol împreună cu soţia sa Artemiza. Acesta a poruncit arhitecţilor săi să construiască un monument care să se asemene cu piramidele Egiptului, adică să fie, în acelaşi timp o operă de artă durabilă, cât şi un mormânt regal. Construcţia, cunoscută în istorie sub numele de Mausoleul din Halicarnas şi care reprezintă cea de-a cincea minune a lumii antice, era un edificiu pătrat, împodobit cu coloane şi având un acoperământ piramidal, în vârful căruia o cvadrigă (car trimfal cu două roţi, tras de patru cai) îi purta pe Mausol şi Artemiza. Înălţimea totală a monumentului a fost estimată la 40-50 de metri, iar creatorii lui au fost arhitecţi vestiţi ai lumii antice: Timotheos, Leochares, Bryaxis, Pytheos, Satyros şi sculptorul Scopas. Edificiul a supravieţuit la numeroase invazii, până când cavalerii cruciaţi ai ordinului Sfântului Ioan (Ioaniţii, mai târziu cavalerii de Malta), l-au dărâmat pentru a folosi pietrele la construcţia unei fortăreţe. Chiar dacă edificiul în sine nu a rezistat timpului, ceea ce a străbătut veacurile este numele lui Mausol; de atunci orice monument funerar de mari proporţii şi având caracter artistic, ridicat pentru a omagia memoria unei personalităţi sau unor eroi, se numeşte mausoleu.

La sud de Halicarnas se găseşte insula Rhodos. Cetăţenii insulei cultivau artele, manifestând un gust deosebit pentru statui, îndeosebi pentru cele de mari proporţii. După notele unui contemporan, pe insulă se aflau 3.000 de statui, dintre care 100 erau gigantice. Cea mai cunoscută şi mai admirată era statuia din bronz a zeului soarelui, Helios, denumită adesea, Colosul din Rhodos, este cea de-a şasea minune a lumii antice, având o înălţime de 40 de metri. Minunea cu cea mai scurtă existenţă, a rezistat doar 56 de ani, fiind distrusă în urma unui cutremur. Istoricul roman Plinius, care i-a văzut rămăşiţele, povesteşte că fiecare deget era gros cât corpul unor statui obişnuite. După cucerirea Rhodosului de către arabi, aceştia au vândut rămăşiţele acestuia unui negustor, căruia i-au fost necesare mai mult de 900 de cămile pentru a transporta întreaga cantitate de bronz. Despre acest monument s-au spus două lucruri contradictorii; după unii, Colosul ar fi fost instalat cu picioarele depărtate, proptite pe cele două diguri ale portului, servind drept far, după alţii, statuia gigantică era construită pe o insulă mică, din vecinătatea portului.

A şaptea minune se afla, ca şi prima, în Egipt. Este vorba despre un turn, în vârful căruia ardea un foc pentru a semnaliza navigatorilor intrarea în portul Alexandria. Turnul era construit pe mica insulă Pharos, de aici provenind cuvântul "far", care desemnează acest gen de construcţie. Farul din Alexandria a fost ridicat sub domnia lui Ptolemeu II de către arhitectul Sostrate. Legenda spune că acesta ar fi supus acţiunii apei mării un număr de materiale, pentru a-l recunoaşte pe cel mai rezistent. Dintre toate, sticla nu a suferit în urma coroziunii, iar în consecinţă fundaţia turnului se spune că ar fi fost un enorm bloc de sticlă. Grecii povestesc că farul măsura 272 m înălţime, dar arabii, care au pătruns în Egipt mult mai târziu, spun că ruinele sale măsurau numai 116 metri. Pe o temelie pătrată, de 69 m îălţime, se ridica un perete octogonal de 38 m, acesta susţinând un turn de 9 metri pe care era fixat un felinar enorm. Construcţia a servit drept far navigatorilor până în secolul al XII-lea, fiind ruinată din temelii de un cutremur devastator în anul 1375.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 11(68), noiembrie 1972

Sursa FOTO