Istorie, puţin altfel

Cum istoria nescrisă încă a prezentului – nicio grijă se va scrie ea cândva, noroc că nu voi fi nevoit să o mai şi citesc – nu-mi produce impulsul de a-i fi cronicar, mă rezum în a lectura nepreţuita-mi colecţie a revistei “Magazin istoric” şi de a spicui anecdote, fapte şi replici puse pe seama unor personalităţi istorice, artistice sau culturale, e drept mult peste ceea ce vor reprezenta actualii, atunci când cineva se va încumeta totuşi a scrie şi despre ei la timpul trecut. Şi nu-mi iese din cap viitoarea anecdotă – spumoasă, desigur, dar ducând în subsidiar degringolada prezentului – care cândva va fi scrisă cu referire la un lider politic
care se visează preşedinte şi care azi mai pe dimineaţă (pesemne că somnul nu i-a fost un sfetnic bun) s-a trezit a zice că n-are el treabă cu se se întâmplă, întrucât este în opoziţie; asta în timp ce partidul pe care-l conduce este încă parte au coaliţiei de guvernământ. Evident că şi despre coaliţia asta specială se vor scrie anecdote, nu de alta, dar este oarecum nostimă, fie şi numai alăturarea a două ideologii diametral opuse, liberală şi socială… Destul cu prezentul, desigur amuzant dintr-o anume perspectivă, aceea de-a râsu’-plânsu’. Să trecem dară la chestiuni serioase.

• Scriitorul francez Bernard le Bovier de Fontenelle, care ajunsese la o vârstă foarte înaintată, a fost oprit odată în plină stradă de un prieten cam de aceeaşi vârstă, care, de departe, i-a strigat: “- Am impresia, că moartea ne-a uitat de tot, amice!” “- Şi vrei să-i atragi atenţia ţipând ca un bezmetic?! – răspunse supărat Fontenelle.

• Farmacistul german Rudolf Virkow, creatorul patologiei celulare, pretindea studenţilor săi, ca la examene să denumească în mod cât mai exact culorile. De pildă: nu albastru, ci albastru marin, precum cerul senin, etc. Deoarece un student răspundea evaziv la întrebările sale referitoare la culorile obţinute în urma unor reacţii chimice, profesorul i se adresă nervos: “-Dar, mă rog, haina mea ştii ce culoare are?” Studentul privi haina cu atenţie, după care răspunse liniştit: “- Când a fost nouă, cred că era de un gri deschis.” Porofesorul râse şi-i dădu notă de trecere.

• Voltaire pleca odată cu diligenţa, însoţit de câţiva admiratori, într-o călătorie de plăcere. “- Gata corabia lui Noe?” – întrebă un glumeţ înainte de a se urca în trăsură. “- Încă nu – a răspuns Voltaire – mai lipseşte un măgar”.

• Simion Mangiuca, un avocat din Oraviţa, nu numai trecea, dar chiar el se considera un mare savant, lucru pe care nu scăpa să-l accentueze cu fiecare prilej. Se supărase chiar, atunci când s-a constituit Societatea Academică Română şi el nu fusese cooptat din partea Banatului. Odată un prieten glumeţ i se adresă: “- Adevărat, frate Simioane, că eşti mare învăţat şi le ştii pe toate?” “- Adevărat, le-am studiat pe toate şi ştiu totul.” – răspunse semeţ avocatul. “Apoi, spune-mi Simioane, pentru ce merge boul spre dreapta când îi zici CEA şi spre stânga când îi zice HĂIS?” După o pauză de adâncă cugetare Mangiuca îi răspunse resemnat: “- Asta, zău, nu mai ştiu.” “Vezi, Simioane – îi spuse prietenul – tu asta nu o ştii, dar boul o ştie.”

• Beethoven se afla împreună cu Goethe la Karlsbad. Pe când se plimbau cu trăsura, mulţi trecători se opreau salutându-i respectuos pe cei doi remarcabili oameni de cultură. “- Foarte amuzant, – remarcă Goethe – nici nu bănuiam că sunt atât de cunoscut. Priviţi, câţi admiratori…” “- Nu le daţi importanţă, – replică Beethoven – probabil mă salută pe mine”.

• Prin anul 1908, prezida şedinţele de procese penale, la judecătoria Ocolului IV Bucureşti, magistratul Codiţă Deleanu; un om blajin, care avea credinţa nestrămutată că o morală făcută unui inculpat, în cazurile de insultă şi lovire, preţuieşte mai mult decât o pedeapsă severă. Într-o zi, a avut de judecat cazul a doi precupeţi dintre care unul îi dăduse celuilalt două palme. Credincios obiceiului său, Deleanu, i-a făcut morală inculpatului, dojenindu-l pentru faptul că l-a lovit pe reclamant, iar apoi a pronunţat sentinţa care îl obliga la plata a 20 de lei amendă, adică câte 10 lei de fiecare palmă. Auzind sentinţa, reclamantul, foarte surprins şi mâhnit, l-a întrebat pe judecător: “- Numai atât?” “- Dar ce vrei, să-l bag la puşcărie pentru două palme? Ai văzut ce morală i-am făcut, altă dată nu area să mai facă.” – a spus convins magistratul. “- Nu face nimic, domnule judecător, eu am greşit că l-am dat în judecată”. Apoi, fără ca cineva să-i fi putut bănui intenţia sau să-l fi putut opri, a aplicat şase palme zdravene peste obrazul acuzatului, după care, deschizând o pungă de bani, a luat din ea trei bancnote de 20 de lei, pregătindu-se să i le dea inculpatului. “- Ce înseamnă asta? – a strigat furios magistratul – Aprod, cheamă sergentul!” “- Nu chemaţi sergentul, că-i plătesc imediat” – şi îndreptându-se spre pălmuit i-a îndesat în buzunar cele trei hârtii de câte 20 de lei. Apoi, a adăugat pe un ton foarte calm: “Mi-a fost greu să estimez tariful… Dar, dacă este doar atât, de azi înainte al meu e! I-aş fi dat şi câţiva pumni în cap, dar nu ştiu cât puneţi pumnii la socoteală”.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 1(94), 2(95), 3(96) ianuarie, februarie, martie 1975