Perfecţiunea imperfecţiunii sau „Lecţia despre cub”

Rândul trecut am luat la „bani mărunţi” tentaţiile omului. Nu acelea nevinovate, n-ar fi avut niciun haz, am disecat ispitele, hai să le zicem, drăceşti. Cum era de aşteptat s-a ajuns la tentaţia perfecţiunii. Fie şi numai pentru că vorbim despre perfecţiune trebuie să admitem că subiectul merita tratat separat şi nu la grămadă cu celelalte tentaţii. Păi nu, ori suntem golani perfecţi ori nu mai suntem...

Perfecţiunea ne poate motiva, dar deopotrivă demoraliza. Poate fi suma şi obiectivelor atinse dar în egală măsură şi suma ratărilor personale. M-aş avânta să afirm că ar putea să fie şi suma năzuinţelor care nu trebuie trebuie atinse. Unde ar mai hazul, care ar mai fi farmecul? Totul ar fi perfect, nimic de adăugat, nimic de eliminat... Plictisitor, de-a dreptul.

Am descoperit cu ceva vreme în urmă definiţia dată perfecţiunii de către Antoine de Saint-Exupéry, romancier, eseist, reporter şi aviator francez căzut pe frontul antifascist, cunoscut în special datorită povestirii „Le Petit Prince“ („Micul Prinț“, 1943). Omu’ ăsta presupun destul de deştept susţine că: „perfecţiunea e atinsă nu atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci când nu mai este nimic de înlăturat”. Cam ceea ce ziceam şi eu - cu o mică, dar poate semnificativă diferenţă, lasă loc completărilor ulterioare - prin urmare s-ar zice că intuiţia încă îmi funcţionează, întotdeauna m-am bazat pe ea. Totuşi, dacă mai rămâne loc de adăugat se cheamă că tot n-am găsit idealul. Se spune că cele mai valoroase concepte sunt acelea exprimate în cât mai puţine cuvinte. Pe acest considerent îl prefer pe Vladimir Horowitz ca zice, scurt pe doi: „perfecţiunea însăşi este imperfecţiune”. Asta-i întortocheată rău, cu toate că foarte succintă... Minte de pianist, ce vreţi... Dar să nu cădem în tentaţia analizei (pseudo)filosofice, revenim la subiect.

Presupun că noţiunea de perfecţiune, tentaţia aceasta, ne este sădită încă din copilărie, când părinţii ne vor cei mai buni din clasă, când totul gravitează în jurul calificativelor obţinute. Bine, asta nu-i chiar rău, fiindcă mai târziu cunoştinţele acumulate se pot dovedi folositoare, nu însă întotdeauna, nu-i o regulă. În fine, trecem peste. Tot pe atunci, poate ceva mai târziu, prin adolescenţă apare - de astă dată din proprie iniţiativă - tentaţia popularităţii, tot un fel de perfecţiune, prost înţeleasă. Vrei să fii popular, perfect integrat în gaşca cea mai populară, deşi poate eşti diferit, valoros tocmai prin diferenţele pe care cu obstinaţie le negi încercând a te integra grupului. Uite aşa, pe nesimţite, negându-ne personalitatea ne pierdem identitatea. Tentaţia perfecţiuni se extinde, tot în această perioadă (tulbure la minte) şi asupra aspectului fizic. De acord, la unii se prelungeşte mult după depăşirea „crizei” adolescentine, iar asta uneori face ravagii, dacă ne gândim la sănătate fizică, de ce nu, chiar mentală.

Succesul, reuşita în viaţă, de aceeaşi tentaţie a perfecţiunii se leagă ori suferă. Din păcate, nu toată lumea va cunoaşte reuşita, mai curând ratarea, drama iluziilor destrămate, a perfectului rămas o ţintă prea îndepărtată. Presupun că de vină e doar lipsa realismului în alegerea ţintelor, ceea ce poate părea şi chiar este facil de obţinut pentru unii, posibil să fie intangibil pentru alţii. Nu suntem egali, nici în capacitatea fizică, nici în cea intelectuală, „reuşita” depinzând astfel de evaluarea corectă, cu sinceritatea pe care ne-o datorăm, a propriilor posibilităţi.

Tentaţia unei lumi perfecte, implicit aceea a omului perfect, apare ceva mai târziu. Un ideal măreţ care transformă toate celelalte năzuinţe întru perfecţiune în simple capricii. Într-un anume fel, aşa şi este. Nimic nu se poate compara cu idealul lumii perfecte şi desigur omului fără „defecte”. Dar oare chiar este posibil? Au venit unii cu fel de fel de teorii, mai mult ori mai puţin abracadabrante, însă nimeni n-a probat, la modul practic, reuşita în această direcţie. Lumea a rămas la fel.

Susţin unii că ar trebui făcute schimbări radicale asupra sistemulul care guvernează lumea, iar pentru a crea perfecţiunea nu trebuie decât s-o luăm de la zero, reconstruind pe baze solide, sănătoase. Eu aş avea o nedumerire, anume: cine evalueză numita stare de „sănătate”? Atenţie, deja a apărut un scop, iar noi ştim unde poate duce, am discutat despre faptul că, acolo unde apare un scop se va manifesta puterea cuvântului, tradusă simplu şi la obiect, drept manipulare. Asta să fie perfecţiunea mult căutată. Mira-m-aş...

Avem lumea pe care o avem, cu siguranţă imperfectă, totuşi să ne împăcăm cu ea, întrucât o alta ne este necunoscută, iar de clădit una perfectă nici că se poate. Perfecţiunea este doar un concept, un ideal intangibil oricât ne-am strădui să dovedim teoretic ori, şi mai utopic, la modul practic mitul. Poate nici n-ar fi prea indicat s-o descoperim, căci necunoscând-o riscăm să fie mai rău…

Concluzia logică este că nici în această privinţă – lumea perfectă, omul perfect -  nu poate exista perfecţiune, oricât de s-ar strădui încăpăţâna unii să dovedească contrariul. S-ar zice că toată alergătura asta după perfect, este inutilă, fără sorţi de izbândă, da’ s-o recunoaştem, omului îi stau în obicei actele inutile. N-are rost să mă adâncesc în exemple, sunt la tot pasul.

Perfecţiunea este o noţiune înşelătoare. Mă întreb de ce noi oamenii gonim, uneori rătăcim doar, în căutarea acestei autentice „Fata Morgana” a „deşertului”, identificabil, de multe ori, cu existenţa înşăşi. De ce căutăm perfecţiunea când tocmai în micile imperfecţiuni stă tot farmecul vieţii. Presupun că dacă totul ar fi perfect ne-am plictisi de moarte tot căutând zadarnic ceva ce mai trebuie „şlefuit”. Între altele, probabil, ar dispărea şi bucuria, fericirea - şi aşa trăiri tot mai rare, mai cu seamă, fericirea care e ceva de durată, pe când bucuria este o senzaţie de moment - întrucât ar înceta să mai existe motive care că conducă la simţirea stărilor mai înainte numite.

Ah, şi mai e ceva. Micile imperfecţiuni, incluzând aici ciondănelile inerente unei vieţi de cuplu, întăresc relaţia, desigur dacă nu o „ucid” între timp. Poate de aici şi multe depărţiri (mai mult ori mai puţin aşteptate), la început vedem în partener perfecţiunea întruchipată, apoi apar neconcordanţele între ceea ce închipuia propria viziune a perfecţiunii şi realitate. N-aş putea să spun care-i situaţia de preferat: să fie cei doi asemănători până la identificare sau să fie personalităţi complementare, nordul şi sudul magnetului... Până la urmă, chiar şi des uzitata sintagmă „suflet pereche” face trimitere la perfecţiune şi se prea poate să fie doar o iluzie.

Acum, presupunând prin absurd că omul ar fi capabil să obţină perfecţiunea, sunt aproape convins că nimeni n-ar observa-o. N-o spun doar eu, a spus-o altcineva, un tip mai înzestrat decât mine într-ale filosofiei, chiar dacă şi eu uneori îmi regăsesc geniul creator în paharul cu votcă. Nu-s mare amator de poezie, însă versurile astea surprind idee expusă încă din titlu.

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Nichita Stănescu - Opere imperfecte (1979)

Să nu înţelegeţi că militez pentru „ciobirea colţului”, oricând, oriunde şi în orice circumstanţe. Par example, nu-mi plac ăia care dau cu ciocanul în limba română, sfărâmând dezinvolt (cu ajutorul cratimei) pe „î-mi”, „î-ţi”, „vre-o”, „vre-un”, ba chiar am văzut şi-un ciob de „ve-i”. Iar exemplele pot continua aproape la nesfârşit, cu dezacorduri crunte şi utilizări anapoda pentru "â" - o bizarerie impusă de academicieni, nu insist - „bineânţeles”, „urâ” etc. Toate aste nu se încadrează la „licenţe poetice”. Urăsc să zic asta, dar în acest caz, m-aş aştepta la o cât de mică tentaţie a perfecţiunii şi, hai s-o zic şi p-asta, un pic de respect, în primul rând de sine (a scrie în halu' ăsta nu prea-l arată), iar mai apoi pentru cititor. N-o fi întocmai - vorba poetului - dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim, poate s-o găsi o alta mai armonioasă, probabil nici nu saltă inima-n plăcere când o ascultăm şi nici pe buze nu ne-aduce miere când o cuvântăm, însă dacă tot o vorbim ori scriem s-o facem corect. Nu în scopul atingerea perfecţiunii, ci doar din bun simţ. Poate n-a trecut neobservată apariţia unor link-uri (mai adaug pe măsură ce găsesc ceva util) în bara laterală, au şi ele un scop. N-o luaţi ca pe un afront, aceia care obişnuiţi să intraţi pe aici n-aveţi nevoie, dar, cine ştie, poate vreun rătăcit (cum am văzut recent pe un blog pe care mai comentez) se poate inspira, dacă cumva îl arde de-un comentariu (pentru link) şi evită să-mi lase cine ştie ce bazaconie mutilată cu ciocanul. Platforma nu-mi permite modificarea comentariilor, aşa că-l şterg... şi-mi ies vorbe, precum că aş cenzura opinii...

Revenind, eu unul, îmi prefer imperfecţiunea, n-am de gând să caut zadarnic perfectul în toate şi nici să cad în capcana mieros întinsă de către unii gânditori care declamă posibilitate atingerii perfecţiunii prin traiul în armonie cu Natura, cu Universul înconjurător, întrucât natura nu greşeşte, EA este perfectă. A voi să trăieşti „în armonie cu natura”, câtă înşelăciune a cuvintelor! Imaginaţi-vă o fiinţă asemenea naturii: risipitoare, indiferentă, lipsită de intenţii şi de consideraţii, de milă ori dreptate, rodnică şi pustie deopotrivă, nesigură în acelaşi timp; imaginaţi-vă indiferenţa personificată în chip de putere. Cum să trăieşti în armonie cu această indiferenţă?

A trăi „viaţa perfectă”, a fi perfect, nu înseamnă oare tocmai a voi să fii altceva decât această natură, presupus perfectă împreună cu legile sale? Îmi place perfecţiunea imperfecţiunii mele sau invers, imperfecţiunea-mi perfectă, fiindcă îmi place să trăiesc departe de perfecţiune, fiindcă sunt om, iar asta înseamnă a evalua (după propria scară de valori), a cântări (cu propria-mi oca), a prefera, a fi nedrept (doar uneori), a fi mărginit (în unele cazuri), a dori să fiu diferit, adică eu în imperfecţiunea-mi perfectă sau perfecta-mi imperfecţiune.

Sursa: Memoriile unui drac

Sursa FOTO