Azi citim ce au scris alţii

Mai precis, nuvela lui Ioan Popa despre care vă spuneam data trecută. A apărut în Almanahul Anticipaţia 1984. Ştiu că povestirea a fost premiată la vremea respectivă, nu ştiu dacă a fost publicată şi în alte părţi, habar n-am câţi cititori a avut, dar fiindcă ne despart treizeci de ani, nu strică vreo zece, poate douăzeci de cititori în plus. Poate şi păreri referitoare la personajul principal.

Lectură plăcută!

Comando

Soarele ardea în înalt ca un disc orbitor. Nisipul ardea, căştile ardeau, armele ardeau! Aerul tras în piept era atât de cald încât plămânii îi dureau. Transpiraţia cădea în picături pe nisip atunci când se aplecau înainte ori li se scurgea în şuviţe subţiri de-a lungul obrajilor, izvorând de sub tâmple, alunecând pe după ceafă, usturătoare.

Deşertul se întindea înainte, imens, arzător, fără capăt şi fară început, jucându-şi în faţă lor valurile fierbinţi de aer. Parcă nisipul fusese stropit cu benzină ce se aprinsese apoi şi continuă să ardă, aşa cu flăcări transparente.

Coloana se târa înainte asemeni unui şarpe uriaş, orb, căutăndu-şi drumul pierdut pe sub cerul de un albastru nemilos, fără umbră de nor. Unul înapoia celuilalt, soldaţii mărşăluiau respirând sacadat. Cămăşile erau ude de transpiraţie, fetele nerase, murdare, armele atârnau grele, ucigaşe, pe umeri, cu ţevile în jos, cu cătările lipite de gambe.

Cataramele echipamentelor se loveau între ele ori de bidoanele metalice, scoţând sunete seci.

– Măreşte pasul! Nu scoate cască!... Mai repede! Mai repede!...

Glasul locotenentului Ent cădea peste capetele lor pentru a suta, pentru a mia oară, înnebunitor ca plesnetul unui bici.

Pulberea pustiului intra în nări odată cu aerul încărcat cu miros greu de transpiraţie - soarele era ca un ochi de metal topit în înaltul cerului.

– Haide, mai repede, mai repede!...

Pământul parcă luase foc şi ardea.

Renunţaseră să mai privească înainte: lumina le înţepa ochii, îi durea. De fapt, nici nu aveau ce vedea: aceeaşi înşiruire monotonă a dunelor de culoare ciocolatie, nicăieri nici un fir de verdeaţă, nici o urmă omenească, doar umbrele lor ce se târau fără odihnă înainte. Şi se părea că merg aşa de secole parcă. Îşi treceau limba peste buzele crăpate pe care sângele se închegase şi, din ce în ce mai mult, singurul lucru la care mai puteau să se gândească era bidonul metalic pe fundul căruia mai aveau puţină apă - însă locotenentul le interzise să mai bea din ea.

Locotenentul!...

Era a unsprezecea zi de când mergeau aşa... Abia dacă-şi mai aminteau: fuseseră selecţionaţi... plecaseră într-o noapte din cazarma El Madeyn a bazei militare Tyndouf, fuseseră paraşutaţi în largul Saharei... Constituiau grupa de comando numărul zece. Trebuiau să distrugă sateliţii inamici şi baza lor de lansare din zona RM-2 de lângă Surt.

Războiul dura de un an şi încă mai putea dura. Lupte înverşunate se duceau deasupra oceanelor Atlantyk şi Indian (pentru arhipelagurile Kogos şi Nyktyugal), în insulele Eduard şi Krozet, peste tot de-a lungul noilor frontiere maritime.

Era în joc Afryca.

Bombardierele grele, venind dinspre vest, străbăteau cerul Saharei, alunecând grăbite spre larguri, purtând în pântecele uriaşe seminţele morţii. Convoaie imense de nave de luptă cutreierau cele două oceane, sute de milioane de cetăţeni fuseseră chemaţi sub drapele... Armele puseseră stăpânire pe pământ, pe ape şi văzduhuri...

Patrula avea alcătuire mixtă: două plutoane de militari (bărbaţi), fiecare cu câte un sergent şi un pluton de combatante (militari-femei). Şef al formaţiunii fusese numit locotenentul Ent.

Se deplasau numai noaptea - era mai puţin probabil să fie reperaţi - foloseau sisteme CX de protecţie şi mascare specială. Aprovizionarea lor o făceau avioanele de vânătoare „Dumin”, care zburau pe ruta Tyndouf – Adrar – Alyawf – Mombaza – Yast Löndre şi care le paraşutau alimente, apă şi muniţie.

În primele zile distruseseră deja paisprezece sateliţi şi se apropiau de zona RM-2 când… dintr-o dată… Valul acela formidabil de aer fierbinte care le uscase lacrimile din ochi şi saliva din gură, care le pătrunsese prin uniforme până la piele, până la sânge... apăsarea aceea dureroasă pe umeri, asemeni unui tăvălug de fier ce voia să-i facă una cu nisipul... urletele locotenentului care ţipa ca nebun: „Culcat! Culcat!... În umbra dunelor, nu la soare!” Se aruncaseră la pământ acoperindu-şi capetele cu braţele. Se făcuse dintr-o dată frig... şi apoi iarăşi cald…

Se ridicaseră cu greu, buimăciţi. Bluzele parcă le erau pârlite, iar pe alocuri, nisipul strălucea sticlos, ca şi când ar fi fost pe cale de a se topi.

Îşi reluaseră marşul tăcuţi, dar parcă totul se schimbase în jur, deşi nu puteau spune precis cum, dar aveau impresia că merg în altă direcţie. De atunci nu mai observaseră nici sateliţi, nici avioane. Cerul rămăsese albastru şi pustiu în staţia radio-laser nu mai răspundea nimeni la apeluri, de fapt aşa spunea locotenentul, fiindcă numai el mai ţinea legătură cu baza.

Trecuseră de atunci unsprezece zile de iad, timp în care nu mai ştiau nimic de restul lumii.

Îl urau pe acel locotenent cu suflet de fier, care nu se destăinuia nimănui, care-i insulta cu fiecare prilej, cât de mic, care-i purta aşa de unsprezece zile prin nisipuri fără măcar să le spună din ordinul cui şi pentru care raţiuni.

Vag, circula zvonul la bază că Ent este un ofiţer foarte capabil - acum urau acest zvon, îl urau din tot sufletul, pentru toate chinurile şi lipsurile îndurate!

Simţeau prezenţa lui Ent în fiecare clipă, îi pândea din marginea coloanei aşa cum coiotul îşi pândeşte pradă, iar ordinele lui, oh, ordinele lui aduceau numai suferinţă!...

– Staai! Zece minute haltă! Cele două plutoane de combatanţi vor da fiecărei combatante o jumătate de pahar de apă. Repede executarea!

Soldaţii se întoarseră încet către ofiţer: ochii le străluceau de parcă ar fi avut febră.

– E nebun, şopti Harold către Gayn, e a treia oară când dăm din apă noastră femeilor!

– Iar ele pe-a lor şi-au terminat-o demult, îi răspunse celălalt.

Cu picioarele depărtate, cu braţele încrucişate la piept, Ent stătea drept sub biciul necruţător al Soarelui, înfruntându-le privirile din marginea coloanei care se oprise.

Ochii luminoşi ai femeilor se îndreptară recunoscători către el când îl auziră vorbindu-le.

– Sper că nu e nevoie să va mai atrag atenţia că aici nu sunteţi la un hotel de pe Maynstreet ca să mergeţi la toaletă din cinci în cinci minute - apă nu mai este decât foarte puţină, destul că transpiraţi, siliţi-vă şi voi s-o reţineţi în organism cât mai mult, ce dracu!...

Observaţia brutală avu darul să mai potolească mânia bărbaţilor care, disperaţi, începură să deşurubeze  paharele-capac de la bidoane. Femeile băură apas caldă încet, cu înghiţituri prelungi. Câte o şuviţă de par, udă de transpiraţie, le aluneca pe frunte de sub căşti, iar ele se sileau cu mişcări inconştient graţioase s-o pună la loc. Şopteau „ thank y” şi se retrăgeau sfioase. Majoritatea erau foarte frumoase. În inimile asprite ale acelor bărbaţi pătrunse deodată o rază subţire de duioşie - fiecare dintre ei avea acasă o mama, o soţie, o sora... oftară resemnaţi cu „pierderea” apei, prinzându-şi bidoanele la centuri.

Şi marşul reîncepu şi mai cumplit, şi mai istovitor şi greu decât oricând...

Din cauza arşiţei, uleiul ieşise din paturile de lemn lustruit ale armelor, iar vopseaua începuse să se înmoaie pe metal răspândind un miros sufocant.

– Un avion tot trebuie să ne repereze! Probabil ai noştri duc lupte grele în sud şi n-au timp să ne caute. Măriţi pasul!

O clipă luptătorii, cu un efort dureros, întoarseră capul în direcţia din care ofiţerul vorbise: nu, nu delira - pe omul acela nu-l interesa soarta lor, nu-l interesa starea jalnică în care ei se aflau, el se gândea numai la mersul războiului! El credea că este posibil să ajungă cu ei la Waha, până la care mai erau aproape o mie de mile, mergând prin pustiul acela pe care nici măcar nu-l cunoşteau prea bine.

Ent refuza să înţeleagă că armata a XII-a îi pierduse ori îşi mutase câmpul de operaţii neglijându-i pur şi simplu, că erau departe de ruta obişnuită a avioanelor de vânătoare, că era o minune că încă nu fuseseră înghiţiţi de „mlaştinile” de nisip mişcător, că aşa cum erau, obosiţi, dezhidrataţi, mai găseau puterea de a merge înainte!

Acelaşi peisaj dezolant li se înfăţişa mereu, monoton, Soarele abia se mişca pe cer, orele se scurgeau lungi, grele, chinuitoare.

Mulţi dintre ei ameţeau şi simţeau nevoia să vomite. Mânia surdă li se retrăsese undeva în adâncurile fiinţei lor lăsându-le în suflete un mâl amar de deznădejde... Iar căldura... o, de n-ar fi fost căldura aceasta!... Şi frigul nimicitor care cobora odată cu noaptea!...

– Stai!

Se opriră buimaci, izbindu-se unul de altul, fără să ştie ce se întâmplă. Ordinul răzbi până la ei de undeva de departe, tocmai din capătul coloanei.

– Toţi militarii vor lasa aici armamentul individual, aruncătoarele de laser şi materialul anex. Fiecare grupă va păstra o singură armă uşoară!

Materialele începură să cadă unul câte unul pe nisip...

– La loc comandă! strigă Ent. Puneţi-le în ordine!

Îşi luară armele de jos.

El se plimba prin faţă lor încercând să desluşească pe figura cuiva vreun cât de mic motiv de discuţie.

– E nevoie să facem exerciţii demonstrative?

Glasul îi suna nervos cu duşmănie, ca şi când abia şi-ar fi stăpânit o mânie ascunsă de ani şi care era pe punctul de a izbucni. Parcă ar fi vorbit unor prizonieri, unor duşmani, oricui, numai unor subordonaţi de-ai lui nu. Oamenii îşi plimbară privirile grele peste comandant: nici un muşchi nu tresări pe faţă acestuia, doar ochii lui verzi îi înţepau din umbra cozorocului caschetei. Dacă marşul li se păruse chin cumplit îşi dădură seama că acesta nici nu se putea compara cu ceea ce simţeau acum când stăteau în poziţia „drepţi”, nemişcaţi sub bătaia soarelui: era o senzaţie de iad.

– Executarea!

Cu gesturi mecanice, încete, aranjară armele regulamentar în două piramide. Myolse, genistul, însemnă locul cu două fanioane roşii, înalte. Apoi încheiară formaţiile. Ca prin vis îşi dădură seama că se obişnuiseră cu echipamentul acela pe care-l părăseau acolo şi tresări în ei ceva dureros că un suspin ori ca un jurământ încălcat pentru că nu se putea altfel! Parcă ar fi capitualt sau s-ar fi predat unui duşman invizibil, poate nisipului fierbinte! Suferiseră dincolo de puterile suferinţei, dar nu pierduseră nimic nicăieri - acum pentru întâia oară se despărţeau de arme şi mulţi dintre ei intuiră că nu le vor mai revedea niciodată şi că acesta era începutul sfârşitului!

– Înaintee, marş!

Trupurile îşi încordară arterele, venele prizoniere, întemniţate în ele, inimile începură să bată mai profund, respingând sângele care venea înnebunit către ele în valuri, refuzând să mai plece înapoi, cerând odihnă; din încheieturile membrelor iradia durere. Greaţa la explodă în stomacuri. Un dezgust adânc faţă de această strădanie zadarnică de a mărşălui mereu îi cuprinse, mai primejdios decât deznadejdea!

Locotenentul alerga acum în coadă coloanei de marş, valuri roşcate de praf se aşterneau în straturi peste uniformele lor. Nisipul le intra în ochi; le scrâşnea între măsele. Cei mai mulţi tuşeau.

– Mai repede, sergent, mai repede!

Până şi vântul care trebuia să îi răcorească îi ardea.

– Mai repede, mai repede!...

Creierul se străduia să apuce comenzile muşchilor, dar acestea scăpau din ce în ce mai des de sub control. Picioarele se împleticeau istovite.

– Mai repede, mai repede!...

Prin mintea sergentului Orkney trecu o clipă ideea că Ent e nebun şi, instinctiv, atinse clapa port-pistolului de la şold cu vârfurile degetelor. Ca atras de un magnet îşi întoarse privirile şi se cutremură: locotenentul era acolo în spatele lui, îl privea cu cascheta trasă peste ochi, cu aerul lui marţial, ţeapăn, dintotdeauna. „Dumnezeule”, şopti Orkney - cu o clipă înainte doar îl văzuse în capătul coloanei.

– Soldatul Hall e bolnav, Sir, aruncă el înfricoşat.

– Să se prezinte la mine, îl voi cară personal în spinare!

Sarcasmul biciuitor al ofiţerului îl făcu pe Orkney să se alăture coloanei fără să mai spună nimic.

Dunele vălureau până departe ca apele unei mări. Nicăieri nici o urmă cât de mică, de neînsemnată, care să amintească de trecerea vreunui om ori a vreunui animal. Prin mintea sergentului începură să se perinde imagini ale unui vis halucinant: vedea Tamysa cea cu ape potolite, livezile de mandaryny de pe malurile ei, Oraşul Subteran şi Oraşul de Sus alcătuind uriaşa Löndră cu străzile ei mecanice rulând neauzit prin faţa miilor de magazine şi localuri, parcurile, serile scădate în luminile nesfârşite, fetele - parfumul vieţii... Parcă totul fusese un vis... asta fusese înainte de începutul războiului... poate nici nu trăise aşa ceva, poate era numai o născocire a minţii lui înfierbântate, a sângelui său chinuit de sete care aiura. Sub apăsarea acestui gând, sergentul simţi o dorinţă cumplită de a întreba pe ofiţer dacă Löndra există cu adevărat, dacă el, Ent, o văzuse şi o admirase vreodată... dacă existase într-adevăr pe lume un Timp de Dinainte de Război! Schiţă chiar mişcarea de a-l chema pe locotenent dar renunţă: o apatie îl cuprinsese brusc şi el se lasă în voia ei ştiind că nu putea face nimic altceva.

Orele treceau încet, chinuitoare.

Coloana înainta din ce în ce mai greu.

– Mai repede! Mai repede!...

Vocea ofiţerului răsuna când aproape, când departe. Îndemnul avea în el ceva absurd. Pentru întâia oară de când părăsiseră baza ceva tulbură aparenţa lucrurilor: soldatul Mylle ieşi din rând şi trânti jos trusa individuală. Ochii îi erau injectaţi, iar colţul gurii îi tremură uşor.

– Du-te dracului cu „mai repedele” tău! strigă el ridicând pumnul ameninţător către ofiţerul care se apropia în fugă.

Ent ajunse lângă el:

– Ce s-a întâmplat soldat?

– Nu mai pot! Nu mai rezist, urlă soldatul. Unde vrei să ne duci? Avea o voce guturală, nefirească din pricina mâniei, ca un strigăt de disperare aruncat către cer. Coloana continua să se scurgă înainte, robotic, cu mişcări străine.

Nici un muşchi nu tresări pe chipul lui Ent. Fulgerător trase din toc pistolul.

– Soldat Mylle, ai douăzeci de secunde ca să-ţi reiei locul în formaţie. În caz contrar, te împuşc pentru rebeliune! Vocea lui era ca şuieratul întărâtat al unui şarpe veninos călcat pe coadă. O clipă se priviră unul pe altul. În privirea lui Ent se citea cruzimea. Ţeavă pistolului dezintegrator îl fixa aşa de hotărât încât Mylle şovăi. Când degetul celuilalt eliberă pârghia auzi bâzâitul scurt al contactului, se grabi să ridice de jos trusa. Reintră în rânduri fără să mai spună nimic. Ent decupla şi bagă pistolul în tocul de la şold.

– Sergent! chemă el.

– Ordonaţi! rosti Orkney, care între timp venise aproape.

– Ai grijă... nici un om să nu se mai oprească!...

Ofiţerul privea nemişcat undeva departe, înainte, pe deasupra coloanei învăluite în nori de pulbere, parcă nici nu-l observase pe sergent ori parcă se gândea la ceva, la un lucru pe care numai el îl ştia poate.

Deasupra liniei orizontului cerul începea să se înroşească, semn că se apropia înserarea.

– Nimeni nu trebuie să se oprească, rosti Ent. E foarte important acest lucru!...

Continua să privească fix în adâncimile zării şi Orkney nu ştia dacă se adresează lui ori gândea cu glas tare pentru sine însuşi.

Se depărtă înfiorat, cuprins de nelinişte.

* * *

E întuneric şi frig. Orkney se trezeşte clănţănind din dinţi, dârdăind. Se ridică. Muşchii, corpul, tot o durere ca şi când ar fi fost bătut cu vergi. Îi este sete.

Întinşi pe nisip, oamenii dorm ghemuiţi, scoţând prin somn sunete nearticulate. Cerul este negru-vânăt. Puţin mai la margine locotenentul îl privea nemişcat, cu mâinile la spate, învăluit în întuneric. Nu doarme.

Orkney se îndreaptă buimac spre el. Limba i se lipeşte de cerul gurii amar şi cleios.

– Grăbiţi-vă! Trebuie să plecăm!

Glasul ofiţerului are aceeaşi inflexibilitate mecanică.

– ’nţeles!...

Oamenii se trezesc unii pe alţii, tuşesc, curătându-şi gâturile de flegmă şi praf. Îşi adună lucrurile gemând, când deodată, un glas subţire înţeapă noaptea.

– Sir, aici sergent Mary!....

– Ce este, sergent?...

– Sir... iertaţi-mă... nu mă mai pot ridica!

Orkney deveni fără să vrea atent: i se pare lui sau Ent a tresărit?... S-a clătinat?...

Silueta locotenentului se îndrepta grăbită spre locul de unde se auzise glasul. Se aplecă... se lasă în jos...

– Respiră Mary!

Fata respiră. Simte degetele subţiri ale locotenentului apăsându-i delicat umerii, sternul, deschizându-i cu pocnete mici clapele de la piept ale bluzei aspre, militare. Palmele locotenentului o masează repede calm, cu o tehnică stranie - o silesc mai degrabă, nu o conving printr-o participare voluntară, să respire. Mâinile lui o apasă pe sâni înfiorând-o, i se plimbă pe tot bustul într-un ritm ameţitor (parcă ar fi sute) încercând s-o prindă într-o horă viguroasă, s-o smulgă din inerţie. Nu ştie dacă se cade să spună ceva ori să tacă, dar se simte ridicată de mijloc de la pământ ca un fir de iarbă şi dintr-o dată îşi dă seama că poate merge şi se poate mişca...

Ent îşi scoase cascheta cu o mişcare grăbită a mâinii, dându-şi pe spate părul castaniu.

– Ei, gata spune el respirând precipitat...! Era să rămân cu doi sergenţi doar! Bine că n-am uitat masajul yoka. Ai dormit pe nisipul rece, asta a fost tot!

Orkney încremeneşte: Ent glumeşte, aşa ceva nu s-a mai întâmplat până acum... Niciodată nu a vorbit Ent atât de mult!

– Încolonarea! Trebuie să ajungem la Waha înainte de 16 ale luni, când vor ataca escadrilele  noastre! Înaintee, marş!

Pentru întâia oară după atâtea zile, în această noapte întunecoasă, soldaţii văd cum pe cerul vineţiu al deşertului alunecă nori misterioşi, deschişi la culoare, având mai degrabă o nuanţă luminiscentă. Ent îi priveşte cu atenţie. Silueta lui subţire se detaşează pe fundalul alburiu al nisipului.

– Aţi împărţit între voi, aseară, în mod egal apa?

– Da, Sir!

Aflat în capul coloanei el se întoarce brusc şi, ca şi când cu mare greutate s-ar fi hotărât să facă un sacrificiu imens, spune:

– Ei bine... puteţi bea toată apa pe care o mai aveţi în bidoane....

Orkney privi în noapte, departe: cerul arată ameninţător, imens, pustiul tăcea.

– Mai repede, mai repede!

I se pare lui sau terenul îşi schimbase înfăţişarea? Treceau acum printre dune deosebit de mari, unele aproape uriaşe. Într-un loc i se păru că văzuse o bucată de rocă, dar altceva îi atrase atenţia sergentului: coloana se oprise în loc, şovăind, când deodată, din capătul ei, de departe, răsună glasul locotenentului în noapte, cu acelaşi timbru exasperant:

– Mişcă înapoi soldat! Nu vezi că intri în nisipuri mişcătoare?

O vreme se auziră acolo vocile răguşite ale soldaţilor şi zgomot de echipament lovit, apoi frământarea se potoli. Coloana începu să se târască prin beznă mai departe către un ţel nedefinit, toropită de oboseală.

Un colţ de cer se lumina brusc şi luna se arată în înălţimile spaţiului cernând peste lucruri şi oameni o lumina albă, nepământeană, asemenea luminii din vise.

Orkney privea la soldaţii care treceau peste nisipul deşertului - natură căzută în ruină. Erau aceeaşi oameni care până acum câteva zile râseseră şi glumiseră, fuseseră prieteni cu el, camarazii, tovarăşii lui. Nu mai erau acum oamenii care mărşăluiau la luptă odinioară: războiul îi împinsese la degradare. Le privea chipurile sălbatice, ochii cu priviri pierdute. Ştia că această e faza finală a epuizării. Suferiseră peste puterile lor şi abia dacă mai puteau face faţă eforturilor istovitoare. Probabil nici nu mai ştiau că trebuie să respecte un jurământ de lealitate depus odinioară faţă de patria îndepărtată, de comandanţi - unde erau toate acestea? Aveau să se mai întoarcă vreodată înapoi la casele şi pământurile lor? Poate chiar peste câteva ceasuri aceşti oameni sleiţi de vlagă vor cădea la pământ fără a se mai putea ridica. Iar el, Orkney, sergentul, va mai înainta câţiva paşi, apoi se va lungi încetişor pe nisip, alăturea lor, în cel din urmă popas. Soarele îi va arde cu lumina lui, iar vântul le va duce cenuşa în zările largi amestecând-o cu pulberea roşie a pustiului şi cu nisipul acestuia! Şi pentru ce toate acestea?... Şi la ce bun.

Cu ochii împăienjeniţi sergentul privea cum Ent alerga mereu de-a lungul coloanei, du-te-vino într-un joc ciudat, ameninţător care-l proiecta pe fundalul cerului ca într-un miraj. Îl privea pe Ent ca pe singurul dintre ei în stare să supravieţuiască până la Waha în rigiditatea lui sălbatică, în dinamismul acela nenatural, cu uniformă lui impecabilă, cu chipul lui slăbănog, imobil, pe care străluceau numai ochii, cu glasul lui arid, inuman, cu care le vorbea despre situaţii tactice şi schimbări de poziţii, poate nu din convingere ci dintr-o inerţie profundă, amorţită care refuza să accepte realitatea şi cu care continua să se îmbete asemenea nebunului care între pereţii celulei lui goale înfăptuieşte plăsmuiri miraculoase şi imperii de vis...

Poate încă nu se terminase totul, poate ceilalţi mai aveau resurse încă, dar cât mai puteau rezista? Câteva ore... o zi?... Poate (în nici un caz mai mult!). Şi apoi?

– Repaus! Haltă douăzeci de minute!

La auzul ordinului coloana parcă se prăbuşi. Orkney se apropie de Ent - la fel făceau Mary şi sergentul Gunning. Şovăi o clipă, apoi îşi lua inima în dinţi:

– Sir, oare suntem pe direcţie?

Locotenentul îl privi furios:

– Crezi că sunt nebun? Vorbeşti ca un soldat, sergent! Harta arată drumul clar şi reperele se potrivesc! Numai noi să ne grăbim înţelegi? Altfel oamenii se epuizează!

Orkney tăcu - oare ar fi avut vreun rost să-i spună să oamenii erau epuizaţi de mult?... Nu... Ent era acolo în faţă lor, în picioare; drept şi străin în autoritatea lui, aşa cum le păruse dintotdeauna. Poate aşa stăteau lucrurile cum zicea el, dar lui îi venea greu să afle până unde este adevăr în spusele ofiţerului şi de unde începea minciuna, căci neîndoielnic se strecura un neadevăr în spusele lui... Şi-l dispreţui!...

Ent îi sfida fără ca vreun muşchi să tresară pe faţă lui, şi era conştient de faptul că ei ştiu că el îi sfidează şi totuşi îi respingea luptându-se cu ei într-o încleştare sălbatică dar cu liniştea pe faţă, aşa cum face dresorul cu fiara care-i simte slăbiciunea şi se pregăteşte să sară să-l sfâşie. El în picioare în faţa lor, încăpăţânat, luptându-se să nu se lase descoperit, luptându-se să nu se trădeze, ca şi când ar fi încercat să oprească o avalanşă cu mâinile goale înainte de a-şi cauta refugiul în cercul tot mai strâmt al mândriei sale nemiloase, nesăbuite!

Se întoarse brusc în partea în care era Mary:

– Cum te simţi? o întreba el.

„Este şi laş”, gândi Orkney.

– E totul în ordine, Sir!

–Bine... bine!...

Nu, nu fusese atenţie în întrebarea lui - chipul acelaşi, nu era căldură, nu, nici blândeţe, ori milă, doar un formalism mai degrabă, ceva ce justifica prezenţa lui acolo în mijlocul lor, umplea vidul sufletesc!

Se aşezară jos.

Ent privea îngândurat în adâncurile nopţii. Părea că faţa lui împrumutase încremenirile pietrei. Îşi trecu mâna peste frunte încet, ca pentru a-şi alungă gândurile:

– Aş vrea puţină apă! Are careva dintre voi...?

Fusese mai mult o şoaptă care parcă nu-i aparţinea şi Orkeny tresări, căci pentru întâia oară şi el, Ent, se comportă asemenea celorlalţi şi dovedea că suferă asemenea lor. „I-e sete!”, gândi cu o răutăcioasă bucurie.

O clipă se lăsă tăcerea. Apoi:

– Nu Sir, aţi dat ordin s-o bem!

– Da, aşa este!...

Orkney care totuşi păstrase din rezervă lui (ca şi ceilalalţi sergenţi) tuşi stingherit. Ca pentru a abate discuţia Ent o întreba pe sergentă:

– Spune-mi Mary, tu... voi femeile... ce căutaţi în războiul acesta?... Avea o voce ciudată acum, liniştită şi calmă, o voce pe care ei n-o mai auziseră la el.

Surprinsă de întrebare, sergenta se gândi o clipă şi apoi răspunse:

– Am venit să fim alături de soţii noştri, de părinţii şi fraţii noştri, să ne apărăm căminele şi pământul patriei!

Spusese fraza pe nerăsuflate.

– Eşti studentă, aşa-i?

– Da... mărturisi ea stânjenită. La construcţii aeronave...

El o privi îndelung şi ea pleca îşi pleca ochii.

„Ce umanism de doi bani”. gândi Orkney.

– Mary, reluă Ent, ştii câte mile sunt de aici până la „pământurile patriei” tale?

– Ştiu şi eu?... O mie... două mii de mile!

– Atunci ce cauţi aici?...

Întrebarea rămase suspendată în aer. Sergenta îşi ridică ochii uimită, ca şi ceilalţi doi; el stătea tot acolo, în aceeaşi poziţie privind-o ca şi mai înainte, cu acelaşi chip de nepătruns.

– Ştii că noi am atacat primii în acest război?...

Mary simţi cum îi fuge deodată pământul de sub picioare: tot ce ştia ea despre război se răsturna cu susul în jos. Ea şi ai săi făceau parte din marea tehnocraţie, nu puneau niciodată la îndoială ce spunea oficial Consiliul.

– Nu, nu ştiam, bâigui.

– Atunci s-o ştii, adaugă locotenentul deodată dur... Orkney privi cronometrul: cadranul fosforescent al acestuia arăta orele trei şi treizeci de minute. Ent se ridică în picioare:

– Treziţi oamenii şi încolonaţi-i!

Lui Orkney i se păru pentru prima oară că locotenentul se clatină, dar acesta îşi relua mersul viu care-i era caracteristic.

Peste puţin timp vocea lui răsuna în capătul coloanei cu rezonanţa ştiută:

– Mai repede soldat, mai repede, nu vă opriţi!...

Luna aluneca încet spre asfinţit şi stelele păleau. O boare caldă se porni să sufle uşor dinspre sud iar cei care mai puteau, ştiind că ea aduce arşiţa, înjurau printre dinţi, majoritatea şi în special femeile mergeau maşinal, cuprinşi de muţenie, având priviri fixe şi goale, ca ale muribunzilor. Coloana îi purta cu ea aşa cum râul duce în curgerea lui la vale cadavrele peştilor.

Ent trebuia acum să alerge în permanenţă pentru a ţine în picioare coloana care se clatina. Fascinaţi, sergenţii, care se simţeau la capătul puterilor, îl priveau pe locotenent: de unde avea el oare energia aceea nebănuită, forţa aceea de rezistenţă pe care nici măcar nebunii nu o aveau? Oare cât mai putea să îi menţină în marş?

– Mişcă sergent, nu mai casca gura ca idiotul!

Orkney tresări violent: lui îi vorbise. Simţi cum sângele i se urcă în cap ca un val greu şi cum vede roşu înaintea ochilor. Cu greu îşi privi cronometrul: era şase şi treizeci de minute. Făcu un mic calcul şi încă o dată îşi pipăi tocul de piele de la şold, unde ţinea pistolul: „Dacă într-o jumătate de oră, îşi zise el, nu se întâmplă nimic, îl somez pe Ent să îmi dea portharta şi documentele: în caz că se împotriveşte îl împuşc!”...

– Mai repede, mai repede, nu va opriţi!...

Coloana se târa înainte când deodată, departe, spre sud, cerul lua foc. O margine rotundă din discul orbitor al Soarelui aprinse zarea şi pământul, anunţând zorii celei de-a douăsprezecea zi de marş neîntrerupt. Pentru întâia oară de când mergeau simţiră sub picior pământ tare ca şi cum ar fi ajuns la un liman, la un ţărm al oceanului de nisip pe care călătoriseră până atunci. Orizontul apăru în toată imensitatea nemărginirii lui. Globul de foc al Soarelui începu să urce grăbit spre cer!

Cu feţe sălbatice, ca nişte umbre mişcătoare, soldaţii ieşiră afară din cumpăna nopţii asemenea unor lilieci cu ochii orbiţi de lumina şi tot în clipă aceaia s-a produs miracolul: imaginea răsturnată la polul opus propriului lor chin fusese aruncată înapoi, deszăvorâtă în sfârşit din haosul nopţii ori din adâncurile nisipurilor, ca să le răsplătească efortul suprauman şi să-i oprească în sfârşit: primul care a văzut palmierii a fost Gunning. El s-a oprit să se frece la ochi şi întreagă coloana s-a oprit. „Binoclul, Gunning!” a cerut locotenentul, dar nu... nu mai era nevoie de binoclu: nu era „myraje”, nu era „Morgana”.

Orkeny, care era în coada coloanei, a ieşit în lateral să privească mai bine.

Când oamenii au început să alerge, s-a simţit şi el cuprins de acea frenezie instinctula. Ţipetele şi învălmăşeală stârneau deopotrivă panica şi speranţa şi plânsul celor care mai puteau plânge de fericire! Şi înainte de a-şi arunca de pe el echipamentul anex împreună cu puţină brumă de luciditate pe care o mai avea, sergentul se gândi că ceea ce vedea nu era Waha, era o oază cu totul necunoscută. Dar această nu mai conta: lacul lucea albastru şi potolit între palmieri, pământul, pietrele, totul era adevărat! Şi mica negresă care fugise îngrozită la vederea militarilor bărboşi, prăfuiţi, care râdeau şi plângeau ca nebunii, apăruţi pe neaşteptate din mijlocul nisipurilor, totul, totul era adevărat şi viu! Vedeau viaţă! Mai încolo, printre colibe, câţiva negri alergau spre cămilele culcate la umbra palmierilor!

* * *

– Orkney!

– Ce naiba vrei?

Glasul neliniştit al fetei îl trezi din toropeală.

- Orkney... locotenentul nu e aici!

Sergenta stătea aplecată peste el, cu ţinuta murdară şi ruptă, scuturându-l cu insistenţă.

Orkney se ridică în picioare cu greu. Îl durea tot corpul, dar se obişnuise cu asta de mult. Soldaţii dormeau peste tot, răspândiţi  printre palmieri, în diferite poziţii. Împrejur erau aruncate la întâmplare casete individuale de supravieţuire, echipament, îmbrăcăminte.

Soarele era sus şi Orkney se uită la ceas: era ora şapte şi treizeci de minute. Dormise deci o oră.

„A naibii fată”, gândi el privind-o pe Mary.

Se uită atent peste cei adormiţi, dar nu văzu nicăieri figura locotenentului.

– Sir! chemă el cu glas răguşit.

– Nu e aici, exclamă sergenta, l-am căutat peste tot.

– Trezeşte-l pe Gunning!

Deşi dormiseră puţin, faptul că nu mai erau însetaţi îi făcea să se simtă mult mai bine.

Sergentul Gunning se trezi uşor. Pentru că lipsa comandantului era din punct de vedere regulamentar un eveniment de o deosebită gravitate şi care cerea acţiuni imediate, începură să sondeze cu atenţie împrejurimile.

Oază era mică, locuită de populaţie de culoare, nivel de dezvoltare I, care trăia în câteva colibe. Două izvoare, un lac mic, câteva zeci de palmieri şi pomi necunoscuţi, exotici, asta era „localitatea” Lem. Orkney reuşi să între în discuţie cu învăţătorul din sat, Mambe, un negru mărunţel care cunoştea limba esperanto, dar despre Ent nu aflară nimic. Mambe era foarte agitat, mereu pronunţa cuvântul „prietenie” către Orkney, dar vorbea aşa de prost limba supremă, încât după o scurtă consfătuire, Orkney, Gunning şi Mary se hotărâră să o ia înapoi pe drumul pe care veniseră în oază.

Lângă un palmier ridicară de jos o armă laser uşoară care fusese aruncată acolo şi-şi continuară drumul.

La marginea oazei şovăiră înfricoşaţi de imensitatea pustiului. Parcă s-ar fi temut să iasă din nou de sub ocrotirea micii oaze în acel larg primejdios.

Nisipul era fierbinte şi se vedeau clar urmele lor. Peste tot erau lucruri aruncate aiurea. Abia acum văzură că, nu departe, spre dreapta, zăceau îngropate în nisip resturile unui avion prăbuşit: era un aparat de vânătoare marca „ROC”. Trecură de el şi se urcară pe o dună.

Praful roşiatic, fin, care acoperea nisipul se ridică de sub picioarele lor făcându-i să tuşească.

Mergeau atenţi, refăcând în sens invers drumul pe care veniseră.

De mai multe ori întoarseră capul spre oază ca şi când s-ar fi temut ca această să nu dispară lăsându-i pradă pustietăţii.

Dar oază rămânea liniştită acolo, la locul ei, numai că se micşora din ce în ce mai mult pe măsură ce ei se depărtau de ea. Orkney se miră cum de putuseră să o zărească de la o asemenea depărtare. La gândul că s-ar fi putut să treacă pe lângă ea fără să o vadă un fior îi săgeta inima.

Recunoşteau din ce în ce mai greu urmele şi erau gata să se lase păgubaşi când Orkeny îşi zări deodată pistolul pe care îl aruncase. Îl ridică şi-l prinse de centură.

– Pe aici trebuie să fie, spuse el. Să-l căutăm!

La câţiva yarzi depărtare zăriră silueta altui avion prăbuşit, îngropat pe jumătate în nisip, dar continuară să-l caute şi să-l strige mai departe pe Ent.

Primul care l-a văzut a fost Gunning. Ent era în faţă lui, nu prea departe, prăbuşit cu faţă în jos, în nisip. Vântul care adia slab de tot, abia simţit, presărase peste el pulberea fină a deşertului, care se strânsese în cutele uniformei formând linii subţiri.

Dintr-o pornire spontană, uitând ura pe care i-o purtau, cei trei începură să alerge spre cel căzut.

Mary, ajunsă prima, îngenunche lângă Ent:

– Sir, îl scutură ea, am venit! Oaza nu e departe!

Dar Ent rămânea nemişcat şi inert, în pieptul lui nu suia nicio respiraţie, îl simţeau doar că era acolo în acea poziţie nefirească, nepotrivită lui.

Abia îndrăznind să îl atingă, Mary îi pipăi atentă pulsul şi în tăcerea care se lăsase se ridică în picioare:

– E mort, spuse ea, fără să îi privească pe cei doi.

– A murit? şopti uluit Orkney. Nu e posibil!

Se apleca înfrigurat asupra celui căzut, cercetându-l cu atenţie.

Dar nu mai era nimic de făcut. După un timp se ridică şi el:

- Da!... A murit!...

Se simţiră cuprinşi de un apăsător sentiment de singurătate şi istovire de parcă toată oboseală lumii se lăsase pe umerii lor dintr-o dată, imensă, zdrobitoare!...

Orkney ocoli încet trupul fără viaţă al locotenentului şi-i ridică de jos portharta de piele aurie, care i se păru neobişnuit de uşoară. Apasă clapa şi o deschise. Era o porthartă simplă, cu un singur compartiment - în ea nu se găseau decât o harta militară a Anglyey la scară mică... şi foarte multe medicamente pentru stomac. Altceva nimic. Pe verso-ul alb al hărţii era notat ceva de mână şi Orkeney se adânci în citirea notei: câteva zeci de rânduri cu un scris mărunt, ordonat, clar... apoi îşi ridică privirile şi stătu mult timp aşa cu ochii aţintiţi asupra unui punct imaginar ca şi când atunci s-ar fi trezit dintr-un somn adânc ori mai degrabă dintr-un coşmar, privind aşa, încremenit fără să spună nimic, posomorât, palid, până când ceilalţi se apropiară de el şi Gunning îl bătu pe umăr. Atunci tresări şi plecându-şi ochii asupra porthartei şi hărţii, pe care le ţinea în mâini ca asupra unor lucruri complet străine pe care le vedea pentru întâia oară.

– Priviţi, articulă el, n-a avut asupra lui nici o altă hartă, doar pe asta!...

Ei luară din mâinile lui coala, o despăturiră cu mişcări şovăitoare ca şi când aceasta ar fi fost o relicvă ce se putea face pulbere în orice clipă.

Încet, Orkney se îndreptă spre cel căzut, şi se opri la un pas de el.

Gunning, intrigat, se apropie:

– Vrei să spui că drumul acesta pe care l-am străbătut...

– Întocmai! Vocea lui sună hotărâtoare şi grea. Ent nu ştia de existenţa acestei oaze, continuă el după un timp, numai extraordinara lui voinţă ne-a adus până aici!... A mers cu noi la noroc! Şi mai scrie ceva pe reversul hărţii aceleia, Gunning, îl privi el în faţă, ceva ce nu trebuie să ştim deocamdată decât noi!

– Ce?

– ... Că războiul atomic nu a fost un mit, el a avut loc şi s-a şi terminat deja... Că Anglya şi Europa nu mai există... şi multe asemenea lor!... El a ştiut totul!... Ţii minte? Acum şase zile ne-a spus să abandonăm staţiile de legătură prin satleiti dar el şi-a păstrat una: prin ea a recepţionat imagini de pe planetă şi emisiile unei staţii izolate de cercetare, de la unul din poli!... Înţelegeţi?

Dar Gunning nu înţelegea: erau lucruri pe care mintea lui refuza să le accepte...

Locotenentul se odihnea cu obrazul drept pe braţul stâng dus înainte şi îndoit din cot, în timp ce mâna dreapta cu degete lungi şi subţiri rămăsese întinsă de-a lungul corpului.

Cascheta nu-i căzuse de pe cap, diagonală centurii trecea corect pe sub epolet, iar ţinuta îi era într-o perfectă ordine ca şi când şi în moarte ar fi căutat să fie sever şi marţial. Numai chipul lui, în mod curios, îşi pierduse duritatea, moartea îl destinsese şi-l preschimbase într-altul, luminos, clar, cu trăsături frumoase şi blânde! O şuviţă de par castanie, scăpase de sub caschetă şi-i aluneca pe frunte. Părea că doarme!

Gunning, tulburat, şopti:

– Nici nu s-a mişcat după ce a căzut!

– Nu, nu s-a mişcat, întări Orkney, sunt sigur că era mort înainte de a cădea! Acum îmi dau seama şi pot spune că oamenii ca el mor în picioare!

Stăteau toţi trei acolo, în jurul lui. Şi Orkeney înţelese deodată adevărul adânc, tulburător: omul acela ale cărui urme pe pământ vântul abia aştepta să le şteargă fusese grav bolnav (în portharta lui erau medicamente), ştiuse că trebuie să moară şi nu lăsase nimic în urma lui, nici o explicaţie (nici măcar lacrimi), dar îşi dusese până la capăt datoria, datoria lui, care era numai a lui, şi pe care nu o cunoastea decât el.

Îşi aduse aminte scena din noaptea trecută, când le ceruse apă. El lor... Şi nu-i dăduseră!...Ce crunt trebuie să fi suferit el de sete dacă îşi călcase pe inimă şi se hotărâse să facă acel gest de a-i ruga!...

O ruşine fără margini îl cuprinse pe Orkney la gândul că putuse să se lase stăpânit de un asemenea egoism îngust! Mai mult ca sigur că Ent ştiuse că ei au totuşi apă, că nu voiau să-i dea, că doreau ca el să înţeleagă că îl urau... Şi el înţelesese şi tăcuse!

Ştiuse înaintea lor de dezastrul atomic, era la fel de dezorientat ca şi ei, ura la fel de mult războiul şi din ruinele lumii care se prăbuşise voia să îi salveze măcar pe ei: timp de unsprezece zile şi unsprezece nopţi făcuse faţă imposibilului,  neînfrânt şi neîmpăcat până în ultima clipă cu ceea ce el ştia bine că va fi ultimul lui eşec, dezastrul!......

Străbătuse cu ei sute de mile, îi trecuse prin suferinţe atroce, dar stătuse cu capul sus până în ultima clipă, făcând ordine şi trasând sarcini, întruchipând braţul unei autorităţi care nu mai exista, ştiind să se impună şi să se facă urmat. Şi câştigase pariul cu moartea!... Obsesia aceia a lui, aproape dementă, de a-i duce la Waha nu era decât o plăsmuire născocită pentru ei. Ordinele furioase pe care le dădea, plictisul acela obosit, dispreţul pe care li-l arată, nu, nu existaseră: sacrificase toată milă, blândeţea, bunătatea şi toate sentimentele alese pentru evitarea unui suprem rău mortal: disperarea paralizantă! Îşi mobilizase pentru aceasta toate energiile, toate puterile minţii şi sufletului şi-n clipa când şansa aceea de unu la un miliard se împlinise, când văzuse oaza asemeni celorlaţi, suferinţa se stinsese în el, pierise şi, asemenea pomilor înfloriţi prea devreme, surprinşi de ger, se scuturase de viaţă; chinul menirii lui încetase, timpul oprit în loc în el adunat, dilatat într-o supremă clipă, se sfărâmase.

Raţiunea eliberase trupul lui din strânsoarea crâncenă a voinţei ei de fier, lăsându-l în sfârşit să îşi urmeze drumul spre nefiinţă, din care îl oprise împortiva naturii...

Gunning îl bătu uşor pe umăr pe Orkney şi-i arată cu un gest larg împrejurimile. Abia atunci vazură uimiţi toţi trei că peste tot erau epave uriaşe de avioane, resturi carbonizate de bombardiere şi aparate de vânătoare. Ceva sinistru şi necugetător se desprindea din acel  înfricoşător tablou împietrit, lipsit de mişcare.

– Dumnezeule, şopti Orkney, înseamnă că n-a mai rămas nimic, nici măcar înfrângerea!...

– Ba da, Orkney, spuse Gunning, care privea liniştit peste zare, a rămas ceva!... Priveşte, arată el epavele, ne-a rămas ceva din onoarea noastră găunoasă, din mândria noastră nesăbuită!... Numai că în mine... în tine, în câţiva din noi mai e ceva căruia nu îi pasă nici de una, nici de alta, care ne va face să trecem peste toate, ba chiar mai mult, să mergem înainte, să ne mişcăm departe, să ne smulgem trupul acesta, sufletul din mlaştini, să învăţăm să trăim din nou apropiind deznădejdea şi triumful până când acestea vor fuziona într-un soare mai orbitor decât cel de pe cer!...

Adierea vântului le mângâia chipurile înnegrite de soare şi pletele le fluturau profetic. Priveau în depărtări peste nisipuri şi zări.

– Ce uşor îţi vine ţie să vorbeşti, rosti gâtuit Orkney, tu n-ai pe nimeni, pe când eu... ai mei, copiii şi toţi... o durere!

Îşi strânse pleoapele ca să-şi oprească lacrimile.

– Toţi am pierdut, îl strânse Gunning de braţ, nu plânge, nu avem acest drept! Trebuia să ne gândim la toate acestea înainte... Mai târziu... poate o să ne putem permite a plânge; acum trecutul e pentru noi o povară de plumb care ne trage în adâncurile morţii; s-o rupem cu el! Vom avea pământuri din nou şi multe altele... să nu uităm că străbunii noştri zburau spre stele, numai noi ne-am pierdut puterea de a visa, ne-am lenevit mărginindu-ne la acest Pământ, apoi ne-am împărţit în tabere şi ne-am urât şi ne-am duşmănit atât de mult încât ne-a fost imposibil de a ne dezobişnui de plăcerea urii care a devenit un viciu - şi acest viciu ne-a pierdut, nu moartea de care ne e atât de teamă, nu bolile, nici alt dezastru căzut peste noi din stele, aşa cum ne închipuiam, ori născut de natură!

Nori grei se strângeau sus, deasupra lor, şi vedeau asta, ziua, pentru întâia oară. Lumina Soarelui începu să scadă.

– Toţi ştim, urmă pătimaş Gunning, ce înseamnă armele nucleare. Dezastrul s-a produs. Printr-o unică şansă trăim! Avem oaza - asta voia Ent. Să încetăm acum să fim o patrula de comando. Nu vom mai fi militari ci bărbaţi şi femei din nou! Să ne întoarcem, ne aşteaptă ceilalţi! Trebuie să ne creăm singuri şansa de a merge mai departe...

Un fulger străbătu cerul şi picături mari de ploaie începură să cadă pe nisispul încă fierbinte.

– Ai dreptate, Gunning, vorbi Orkney într-un târziu, e iadul nostru şi noi am vrut să ne prăbuşim în el. Trebuie să ajungem acolo unde voia Ent dar să nu uităm prea multe... Căci în mijlocul chinurilor prin care vom mai trece vom avea nevoie de amintiri... pentru noi şi cei ce se vor naşte, ca ei să ştie cum şi de ce am ajuns acolo unde am ajuns...

Îl ridicară pe umeri pe Ent: era nebănuit de uşor, Soarele îl deshidratase.

„Odată, gândi Orkney, ne vom aduce aminte cu dragoste de el. Şi, cine ştie dacă odată cu el, nu intrăm şi noi... acum... în legendă!...”

Porniră.

Mary întinse mâna înainte pe sub picăturile de ploaie :

– Orkney, de câte mii de ani n-o mai fi plouat pe aici?...

– Cine ştie?... Cine poate să ştie, răspunse el luând-o înainte cu Ent pe umăr, ca ceilalţi să nu vadă cum plânge şi cum lacrimile lui se amestecă pe nisip cu bobii mari de apă.

Sursa: Almanah Anticipaţia, 1984 (colecţia personală)
Sursa FOTO