Despre lideri şi leadership

Douglas MacArthur
(26 ianuarie 1880 - 5 aprilie 1964)

Am recitit zilele trecute o povestioară publicată în Almanahul Anticipaţia din 1984. O nuvelă care abordează în rândurile-i o temă obişnuită acelor ani, războiul nuclear. Dar nu pe acest aspect se vor concentra rândurile de faţă. Va fi doar o discuţie liberă pornind de la personajul central al naraţiunii, locotenentul Ent. Cândva (puţintică răbdare, că-s multe pagini de copiat, de la 115 la 123, iar dactilografia nu-i tocmai punctul meu forte), pentru amatorii de povestiri SF, o să pun pe blog întreaga nuvelă aparţinând scriitorului Ioan Popa, merită, mai cu seamă gândindu-mă la câţi doritori mai au posibilitatea să citească un almanah apărut acum „trej” de ani. Ce bătrân sunt…

Pe scurt, omu’ ăsta şi-a condus compania (formată din patru plutoane de combatanţi şi combatante), într-un marş forţat de vreo „doişpe” zile de-a lungul deşertului spre o ţintă care de fapt nici nu (mai) exista, nu pentru a câştiga o bătălie ci pentru a le salva vieţile. Ei bine, omul ăsta a fost un lider, „adevărat lider” ar fi pleonasm, căci „leader” eşti sau nu eşti, nu există fracţiuni de lider. A fost un lider nu pentru că ceilalţi l-au urmat orberşte, respectând uzanţele cazone, ci fiindcă a pus mai presus soarta oamenilor săi decât propria-i viaţă şi deloc de neglijat, pentru că atitudinea sa i-a îndemnat pe ceilalţi să-l considere astfel. Oamenii săi l-au urmat nu pentru că-l iubeau, în realitate îl urau din cauza rigidităţii afişate, ba chiar unul dintre sergenţi, bănuindu-l de nebunie, se pregătea să-l oblige să predea comanda. Aceiaşi oameni nu s-au sfiit să-l refuze atunci când locotenentul, epuizat de arşiţa deşertului, trecând peste obişnuita-i aroganţă le-a cerut apă, spunându-i că şi bidoanele lor sunt goale. Într-un final au ajuns la o oază, erau salvaţi, însă nu mai aveau cui să se arate recunoscători. Mai apoi au găsit unica hartă după care se ghida comandantul lor, pe care nici măcar nu era marcată respectiva oază. Locotenentul mersese la noroc, trebuia să-i ducă undeva ori măcar să le ofere şansa de a ajunge într-un loc în care ar fi putut trăi. De aceea „trăsese” de ei acele doisprezece zile, să-i scoată la liman, fiindcă orice întârziere însemna pieirea între dunele deşertului.

Cam asta înseamnă lider şi „liderşip”, cel puţin în accepţiunea mea. Întâi îţi scoţi oamenii din „rahat” şi abia mai apoi de ocupi de tine… dacă mai apuci. Pe de altă parte, lider nu te proclami, ci pur şi simplu ceilalţi te consideră astfel, desigur dacă reuşeşti să le dai suficiente motive, iar pe acest ultim considerent aş zice că mai degrebă te naşti lider. Restul teoriilor pe această temă, numeroase şi stufoase, întinse pe sute de pagini sunt apă de ploaie ori mai curând rahat în ploaie. Ce s-ar fi întâmplat dacă respectivul începea să le explice tuturor şi pe înţelesul fiecăruia (căci mai sunt şi unii care pricep greu şi uită repede) aplicând principiile democraţiei (de rahat), eventual supunând şi la vot, lăsând „vox populi” să decidă după cum o duce ori nu căpăţâna… Pierdere de vreme şi cu siguranţă pierderea „trenului”, moarte sigură.

Revenind „ex abrupto” la realitatea zilelor noastre, departe de îmbietoarea perfecţiune a creaţiilor literare, mă întreb câţi lideri om fi avut noi în ultimii 25 de ani, nu neapărat de la 1918 încoace, de când putem vorbi despre România aşa cum o ştim azi, în fine, aproape aşa (în prezent fiind cu câţiva km² mai mică). Oricât îmi zgâiesc ochii pe lista cu numele celor ce-au voit a fi lideri nu găsesc măcar unul care să satisfacă toate condiţiile din „fişa postului”. Păi, hai să detaliem.

A fost Iliescu un lider? Poate la început, însă doar parţial, numai fiindcă a reuşit să strângă masele în juru-i. N-ajunge doar atât. Cum nu-i suficient nici faptul să o ţii întruna cu ipoteticul „consens naţional”; nu-l clama, impune-l, dacă poţi, iar atunci ar înseamna că eşti într-adevăr lider. Nici dictonul „sărac dar cinstit” nu te transformă neapărat în lider, în niciun caz atunci când în juru-ţi mişună personaje care nu-s etalonul sărăciei şi cu atât mai puţin al cinstei. Aşadar nu, nici pomeneală de un lider în cazul ăsta, chiar dacă din motive estetice te preocupă plantarea panseluţelor.

Următorul, Constantinescu Emil. Îmi vin în minte nişte rime care includ apelativele Milică şi Emilu’, mă abţin însă, pentru simplul motiv că dom’ profesor a fost şi este un domn respectabil, însă doar atât, niciodată cu valenţe de lider. Concluzia o trag din însăşi vorbele domniei sale pe final de mandat, citez din memorie: „m-au învins serviciile”. Eh, aşa ceva este inadmisibil dacă te vrei un lider. Poate că nici nu te-au învins, nici seviciile, nici alte forţe obscure, mai curând, n-ai fost recunoscut niciodată drept lider. Punct, am demonstrat ceea ce era de dovedit, „case closed”.

Comandantul de navă. Probabil mai lider decât primul, însă numai până la un punct. Puţin mai lider, dar nu pentru că, cum-necum, a stat zece ani într-o funcţie care se obţine prin vot popular, ci pentru că a ştiut cum se manevrează „legiunile civile”, a ştiut să-şi aleagă sergenţii, să dezbine potenţialii inamici şi să stăpânească apoi teritoriul cucerit. L-aş putea suspecta de folosirea tacticilor militare, dacă n-ar fi fost doar comandant de vas civil. Băsescu n-a fost un lider, chiar dacă a reuşit să catalizeze simpatiile oamenilor în juru-i, fiindcă n-a respectat condiţia primordială, anume: întâi pune-ţi în siguranţă oamenii, apoi împăunează-te cu laurii reuşitei. În plus, ce lider eşti atunci când, de dragul obţinerii de „capital de încredere”, stai la un şpriţ cu Becali ori petreci în mijlocul ţiganilor (interlopi dovediţi).

Lăsăm deoparte „no name-uri” precum Năstase şi Geoană. N-au fost şi nu vor putea fi vreodată lideri. Ambii au pierdut în faţa marinarului şi tot ambii au ajuns liderii partidului numai pentru că predecesorul lor trebuia înlăturat căci suferise o înfrângere în urma căreia nu mai putea pretinde acest statut.

Au urmat pretendenţii: Ponta şi Iohannis. Primul a urmat tradiţia, luând locul „Caesarului” învins, însă asta nu l-a transformat implicit într-un lider. Ar fi destul de greu şi foarte improbabil să reuşeşti să devii lider atunci când „lider spiritual” ţi-a fost întâiul „lider” postdecembrist. Desigur, acelaşi handicap, al modelului a fost resimţit în egală măsură de mai toţi cei înainte menţionaţi, până şi marinarul a fost coleg de partid cu „bunicuţa”. Ş-apoi, ce lider eşti atunci când până şi propria tabără îţi toarnă marmeladă în galoşi, după modelul „domnului Goe”. Eu asta am observat în câteva rânduri pe parcursul ultimei campanii războinice electorale. Ar mai fi destule de spus, însă despre învinşi de obicei se vorbeşte puţin, iar omu’ ăsta a pierdut, pe cale de consecinţă va trece în uitare.

Cel de-al doilea, actualul preşedinte ales (mai aşteaptă până prin decembrie să fie numit în funcţie), n-a dovedit încă nimic, afară de faptul că a reuşit să adune mai mulţi simpatizanţi dispuşi să-l proclame lider. Dar de aici şi până la a fi lider e cale lungă, care, cel puţin până acum, s-a dovedit de nestrăbătut de cei dinaintea lui. Mie mi-ar plăcea să-l văd pe omul care consideră că România este „sein Vaterland”, că tace şi face (fiindcă da, vorba multă sărăcia omului), atât cât îi permite Constituţia, însă nici măcar asta nu l-ar face un lider incontestabil. I-aş spune eu (în cazul foarte puţin probabil că-şi aruncă ochii pe această foaie), dar atunci cum ar rămâne cu satisfacţia lucrului bine făcut, i-aş refuza bucuria descoperirii secretului de a fi lider… Şi-ar fi păcat, iar eu aş fi rău fiindcă-i răpesc omului plăcerea victoriei prin propriile-i forţe. Teoretic are cel puţin două avantaje, anume: în primul rând, a văzut (sau ar fi trebuit să vadă) greşelile celor dinaintea lui şi ar putea trage învăţămintele de rigoare; iar în al doilea rând, e de puţină vreme în „politica mare”, poate n-a fost încă atins de „microbul” care-i infectează rând pe rând pe toţi cei care-i respiră aerul. Viel Glück, Fritz Klaus! Chiar o să ai nevoie.

Ştiu că vor fi unele voci care i-ar recomanda pe domnii Antonescu şi chiar Tăriceanu, drept lideri. Mai gândiţi-vă şi amintiţi-vă de greşelile lui Antonescu, aproape nenumărate. Asta ca să nu mai aduc în discuţie faptul că în această înfruntare „clash of the titans teachers”, Herr Klaus l-a detronat imediat ce a intrat în joc. Blitzkrieg s-ar spune, fizicianul devenind pentru profesoraşul de istorie un fel de „Hannibal ad portas”. Întorcându-mă la povestea de la început, lui Antonescu (actualul, nu celui care a ordonat trecerea Prutului) nu i-aş pune sub comandă nici măcar un pluton, darămite o companie, mi-ar pierde oamenii la fel de uşor cum şi-a pierdut Varus legiunile la Teutoburg. Cât despre Tăriceanu, ce-ar mai fi de adăugat din moment ce odată a pierdut comanda tocmai în faţa înainte pomenitului Antonescu.

Cam atât despre lideri şi leadership, oricum cam multe vorbe pentru a descrie nimicul ori inexistentul lider al timpului prezent şi, după cum se prefigurează vremurile, al viitorului.

Sursa: Memoriile unui drac

Sursa FOTO