Gladiatorul

Nu este o recenzie la filmul omonim, deşi acesta se află în topul preferinţelor, nu m-aş hazarda în a-l plasa pe primul loc, dar undeva în „top five” se regăseşte cu siguranţă. Poate pentru a nu crea confuzii, dar şi pentru că ar corespunde ideii care stă la baza următoarelor rânduri, titlul trebuia pus la plural, gladiatorii. Cine sunt ei? Fireşte, oamenii... Cine altcineva? De ce? Urmează şi explicaţia.

Oamenii, ciudate creaturi. Deseori mă amuză megalomania acestora, infatuarea de a se considera luptători. Alteori doar zâmbesc uşor, din colţul buzelor, deloc superior, mai degrabă a compasiune.
Cât de mult se înşală considerându-se luptători, eroi chiar. În megalomania lor se văd învingători ori de câte ori le reuşeşte ceva în marele şi probabil unicul război ori mai degrabă circ numit viaţă. O viaţă guvernată de hazard, de legile imuabile ale unui univers pe care omul nu-l poate înţelege pe deplin, el fiind doar creaţia acestuia, de unde şi imposibilitatea de a-şi înţelege creatorul. Homo sapiens devenit, în virtutea gândului său de mărire, a infatuării propriei fiinţe, homo invictus. Ha, ha, invincibil, victorios, în ce ori împotriva cui, vine şi fireasca întrebare.

Universul are propriile sale legi pe care omul nu le poate eluda, cel mult le va îndulci percepţia. Se va îmbăta cu iluzia că este un mare şi viteaz luptător, când de fapt, este tributar hazardului, lanţului de întâmplări care-i dirijează existenţa. Luptă, e drept, însă nu pentru propria glorie, ci pentru a cumpăra câte o zi. Irelevant, asta nu te face luptător în adevăratul înţeles al cuvântului. Odată cu recunoaşterea şi acceptarea condiţiei de gladiator, care luptă azi pentru a trăi şi mâine, nimic nu se schimbă, doar adversarul, de fiecare dată altul. Îl învingi pe cel de azi iar mâine ţi se pune înainte un altul, alte arme, altă tactică, însă aceeaşi luptă, având acelaşi premiu, o nouă zi.

Confuzia termenilor a fost creată de marii cărturari ai lumii, între care: Hugo, cu a sa cugetare, „Ceux qui vivent, ce sont ceux qui luttent”, adică „Cei care trăiesc sunt cei care luptă”; Goethe şi vorba sa, „Ich bin ein mensch gewesen, und das heißt ein Kämpfer”, pe româneşte, „Am fost un om, ceea ce se cheamă un luptător”; şi al nostru Coşbuc, „O lupta-i viata, deci te lupta / Cu dragoste de ea, cu dor”. Până la urmă, omul, în lupta sa, este asemeni unui gladiator, nu luptă pentru sine, pentru împlinirea propriului ideal, deşi aşa pare la prima vedere. Nu, asemeni gladiatorilor din antichitate, luptă întru distracţia Cezarului (universul creator, în cazul de faţă) şi a plebei (semenilor săi, cărora desigur le va veni rândul să coboare ei însuşi în arena cu lei, să muşte ţărâna sau să mai câstige o zi) strânse în arena Colosseum-ului Romei antice pentru a-şi lua tainul de „panem et circenses”, pâinea şi circul care transformă totul în suportabil, ba chiar conferă măreţie mizeriei. Nu luptă neapărat pentru ovaţiile spectatorilor, nici din orgoliu ori vanitate extremă, nici măcar din egoism. Pur şi simplu luptă pentru a mai câştiga o zi, asemeni gladiatorului care, odată intrat în arenă, luptă cu gândul de a învinge pentru a-şi câstiga dreptul la ziua de mâine. Victoria nu-i aduce nimic altceva decât puţin timp, încă o zi sau mai multe, până la următoarea confruntare. O confruntare vitală pentru el, căci înseamnă fie sfârşitul, fie o altă zi.

Dar acea zi nu-i aparţine, victoria i-a adus doar garanţia că o va trăi, nicidecum că va obţine ceva pentru sine în decursul celor 24 de ore. Timpul, răgazul unei alte zile, nu este a lui, aşijderea nici victoriile. Fiecare zi căreia îi supravieţuieşte are menirea de a oferi altora plăcerea spectacolului, lui niciodată nimic, cu excepţia altor 24 de ore, după care o va lua de capăt. Aşadar, oare mai este justificată pretenţia omului care adesea se vede, păstrând termenii epocii înainte evocate, un centurion cuceritor, învingător, invincibil în orice luptă s-ar angaja. Substantivul gladiator mi se pare un termen mai aproape de adevăr, parcă defineşte mai bine subiectul om. Gladiatori ai vieţii, asta sunt oamenii, desigur luptători încercaţi, deseori victorioşi, unii ducând cu sine faima invincibilităţii. Dar cam atât, nimic pentru sine, totul doar pentru a supravieţui încă unei zile.

Toate astea atât timp cât omul reuşeşte să se amăgească cu ideea mai binelui de mâine, altfel spus, speranţa întru binele ce va să vie cândva. Într-un final va conştientiza rolul gladiatorului, va continua să-l joace, nutrind aceeaşi amăgitoarea speranţă că va veni ziua în care nu i va mai cere să intre în arenă pentru a-şi plăti biletul zilei de mâine. Asta până când va obosi ori se va plictisi să-şi mai facă iluzii şi va refuza lupta prin singura metodă care-i este permisă, anume va pierde deliberat ceea ce va deveni ultima sa înfruntare.

Cam atât am avut de zis, puţin în comparaţie cu cele două, uneori trei mii de cuvinte pe care v-aţi obişnuit să le găsiţi şi citiţi (într-o proporţie mai mică sau mai mare, îmi place să cred că uneori chiar în totalitate) pe acest blog. Conştientizarea faptului că atotbiruitorul centurion s-a metamorfozat în gladiator care triumfă fără glorie, într-o arenă în care luptă pentru divertismentul Cezarului şi plebei m-a deprimat într-atât încât deşi ideea expusă suportă o dezvoltare care tinde spre infinit, mi-a cam pierit cheful de a lega cuvintele în propoziţii şi fraze care să formeze paragrafe minuţios elaborate. O fi şi ăsta un semn că m-am ramolit coborând deja de prea multe ori în arenă.

Aşadar, dimineaţă când vă treziţi evitaţi să vă mai împăunaţi cu laude de genul: sunt un luptător, un învingător, un invincibil aflat deasupra tuturor. Daţi bineţe universului, hazardului, sorţii, vouă înşivă, dacă vreţi, folosind formula de salut a gladiatorilor: „Ave Caesar, morituri te salutant”, până una-alta, ne place ori ba, asta suntem, gladiatori.

Now we are free - Sursa

Sursa: memory stick – Memoriile unui drac
Sursa FOTO