După restabilirea păcii în timpul împăraţilor Diocleţian şi Constantin, imaginea pe care statul roman o oferă în noua epocă este radical schimbată faţă de cea a principatului. Acum în cadrul monarhiei absolute de drept divin, în care sistemul eredităţii dinastice este de necontestat, împăratul este considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Pentru locuitorii Imperiului, care cu toţii sunt acum „supuşi”, monarhul este „dominus et deus”, mai presus de legile oamenilor şi statului, aureolat de nimbul supranaturalului.
Monarhul nu mai păstrează nimic din princeps-ul primelor două secole, primul dintre cetăţenii şi magistraţii statului, subordonat legilor, a cărui desemnare, consecratio, era apropată de Senat şi se baza, cel puţin teoretic, pe consimţământul poporului. Cu Diocleţian şi Constantin cel Mare se încheie procesul transformării Imperiului într-o monarhie absolută de drept divin. Întreaga putere de decizie se află în mâna împăratului şi a sfetnicilor săi, grupaţi în sacrum consistorium (fostul consiliu al principelui).