duminică, 18 septembrie 2016

Stări

Find The Things That Take Your Breath Away
Stări sufleteşti, că doar n-o să vorbim despre stări de agregare. Chiar dacă câteodată tare mi-aş dori să pot trece în stare gazoasă – să mă pierd în aer precum fumul ţigării pe care tocmai am aprins-o (în spaţiu privat, să nu le las nefumătorilor loc de interpretări). ;) Bună ar fi şi starea lichidă, măcar m-aş putea prelinge aproape neobservat departe, cât mai departe... În ultimă instanţă aş accepta până şi transformarea în gheaţă, ca să nu-mi (mai) pese...

Să revenim însă la stările interioare, sufleteşti cum s-ar mai zice – pentru aceia care mai au suflet. Să zicem fericire şi tristeţe. Trăiri opuse, dar cât de uşor se face trecerea de la o stare la alta. Tocmai ce discutarăm despre dorinţe şi grija de care ar trebui să dăm dovadă atunci când ne punem o dorinţă. Niciodată nu vom şti cum se termină.

duminică, 11 septembrie 2016

Ai grijă ce îţi doreşti

Be careful what you wish for.
Nu neapărat pentru că se poate întâmpla şi nici fiindcă sunt şanse al dracu’ de mari să nu se întâmple.

Dacă dorinţa nu se împlineşte, lucrurile sunt relativ simple. O mică sau mai mare dezamăgire şi foarte probabil o mai adâncă sau superficială depresie, funcţie de capacitatea fiecăruia de a gestiona eşecul. Cam atât, end of story. În fine, poate exista şi o continuare a „filmului”, depinde de încăpăţânarea proprie fiecăruia. Repetiţia mama învăţăturii sau, de la englezii de peste ocean citire, practice makes perfect... Desigur, nu există garanţia succesului nici după a „enşpea” încercare... Da’ măcar te poţi declara un om hotărât, iar ceea ce nu te ucide, te întăreşte. Aşadar, oricare ar fi deznodământul, be happy, tot ai câştigat ceva. Cel puţin experienţă, ba chiar ţi-ai verificat rezistenţa la stres, iar de acum încolo vei şti ce şi cât poţi... Zâmbeşte, mâine ar putea fi mai rău!

duminică, 17 iulie 2016

Iluzii păcătoase...

Sometimes people don't want to hear the truth because they don't want their illusions destroyed
... drăceşti sau cât ne mai place să ne minţim frumos!

Leneveam în fotoliu cu o carte în mână. S-ar zice că citeam, un fel de a spune, nu mă preocupa nici măcar titlul, voiam doar să-mi abat gândurile. Prea cald pentru o cafea, nici pomeneală pentru coniacul aferent. Prin urmare pe măsuţa de alături şedea un pahar cu vin alb, uşor, de vară. Temperatura lichidului încă optimă. La intervale regulate, nu prea lungi – să nu dau vinului timp să se încălzească – sorbeam o gură din lichidul aromat. Între, mai aprindeam o ţigară, mai citeam un alineat şi-l priveam pe „alsacianul” tolănit sub măsuţă. Nu era nici el în apele lui, prea cald. Nici nu mă mir, cu blana lui – mie până şi tricoul mi se părea cojoc de iarnă. Nu-i ardea de plimbare, nici de joacă şi nici de prostu-i obicei de a mă sâcâi taman când nu vreau decât să fiu lăsat în pace. O fi devenit empatic? Simte că vreau linişte şi-mi dă un răgaz; oare cât l-o ţine?

marți, 12 iulie 2016

Imperiul roman de Apus şi Imperiul roman de Răsărit

Roman centurion
După moartea lui Theodosius I, în anul 395 (17 ianuarie), imperiul Roman este divizat între cei doi fii ai săi: Flavius Arcadius devine împărat al provinciilor din răsărit (pars Orientis) cu capitala la Constantinopol, iar Flavius Honorius al celor de apus (pars Occidentis) cu capitala la Ravenna. Unitatea teritorială a Imperiului este astfel destrămată. Puterea reală la cele două curţi este exercitată de generalii Rufinus (în Orient) şi Stilicon (în Occident).

Unitatea Imperiului roman rămâne, teoretic, necontestată şi după 395. În realitate însa sunt tot mai pregnante separarea şi diferenţierea celor două părţi devenite, practic, două state diferite. Atât politica internă cât şi cea externă a fiecăruia fiind dictate de necesităţile proprii şi nu de dezideratul salvgardării unităţii.

marți, 28 iunie 2016

Imperiul roman târziu – Dominatul

Centurion in battle
După restabilirea păcii în timpul împăraţilor Diocleţian şi Constantin, imaginea pe care statul roman o oferă în noua epocă este radical schimbată faţă de cea a principatului. Acum în cadrul monarhiei absolute de drept divin, în care sistemul eredităţii dinastice este de necontestat, împăratul este considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Pentru locuitorii Imperiului, care cu toţii sunt acum „supuşi”, monarhul este „dominus et deus”, mai presus de legile oamenilor şi statului, aureolat de nimbul supranaturalului.

Monarhul nu mai păstrează nimic din princeps-ul primelor două secole, primul dintre cetăţenii şi magistraţii statului, subordonat legilor, a cărui desemnare, consecratio, era apropată de Senat şi se baza, cel puţin teoretic, pe consimţământul poporului. Cu Diocleţian şi Constantin cel Mare se încheie procesul transformării Imperiului într-o monarhie absolută de drept divin. Întreaga putere de decizie se află în mâna împăratului şi a sfetnicilor săi, grupaţi în sacrum consistorium (fostul consiliu al principelui).

duminică, 26 iunie 2016

Despre etică – doar pe jumătate drăcesc

Relativitz applies to physics, not ethics
Am mai atins subiectul, la modul aproape drăcesc, acum însă mi-a fost repus pe tapet de evenimente recente. De un an şi aproape jumătate călătoresc destul de mult – cam o dată pe lună, în grup restrâns. În acele ore – destule, între 15-20 – auzi destule... Desigur, asta dacă eşti adeptul principiului după care natura ţi-a dat numai o limbă şi două urechi, pentru ca să asculţi de două ori mai mult decât vorbeşti.

În ultimul „voiaj” am asistat, între alte discuţii sterile, la o adevărată disertaţie referind lumea în care trăim. Mai exact de ce dracu toate dimprejurul nostru sunt aşa cum sunt, cui aparţine vina şi ce naiba avem de făcut pentru a aduce lucrurile la normalul închipuit de către vorbitori. În paranteză fie spus, presupun că făceam parte din auditoriu (foarte probabil singurul). Restul interlocutorilor fiind ocupaţi cu găsirea soluţiei salvatoare, însă mai cu seamă de impunerea propriului punct de vedere.

sâmbătă, 18 iunie 2016

Mărunţişuri

Think it's not illegal yet
Fleacuri, mizilicuri sau nimicuri, pălăvrăgeli sau flecăreli. Despre ce altceva să scriu după aproape trei luni de tăcere impusă uneori de factori externi mie, alteori (cel mai des) de lenea-mi întotdeauna recunoscută. Iar dacă tot veni vorba despre leneveală – virtute pe care mi-o asum – să sporovăim niţel despre muncă. Sigur, mai flecărim apoi un pic despre noroc, vreme şi vremuri.

Cum am recunoscut deja, cu subiectul muncă sunt aproximativ paralel, în fine, firave legături care însă nu mă transformă într-un expert. Pe cale de consecinţă găsesc nimerit a-l cita pe maestrul Cioran. Un text descoperit în timp ce răsfoiam, din lipsă de ocupaţie ori, mai bine spus, îngrijorat fiind pe o anume chestiune nu puteam să-mi văd de vreo altă treabă necesară ori măcar închipuită aşa, pagina unui amic de pe G+. Aş pune doar link-ul – pe motiv de lene, ca să nu-mi fac de treabă cu înlocuirea diacriticelor – dar pentru că ştiu că un bun amic nici nu s-ar obosi să acceseze adresa drăcească a lui Guglă – uf, chestie de „prinţip” – o să mai şi muncesc. Fără să exagerez, fiindcă strică, veţi vedea mai încolo. ;)

duminică, 20 martie 2016

Monolog (parţial) drăcesc

Am vaga impresie că unele legi (reglementări, norme etc.) – nu mă hazardez a spune multe – sunt inventate fie pentru a împărţi lumea în tabere – dictonul „divide et impera” nefiind străin sus-puşilor – fie pentru a testa rezistenţa la rupere, torsiune ori întindere a nervilor clasei dominate sau mai pe şleau, gradul de obedienţă. Într-o lume dominată de bun simţ, să-i zicem civilizată, nici n-ar nu trebui să se legifereze faptul că nu-i tocmai de bonton să-i sufli fumul în nas celui de alături, fumător sau nu – este o chestie redundantă.

Mda, mă refer la recent aplicata – aplaudată de unii, ocărâtă de alţii – lege care interzice fumatul în toate locurile publice. Cică se aliniază acquis-ului comunitar. Nu zău! Cam tot la fel ca şi macabrele imagini de pe pachetele de ţigări; altă găselniţă a cărei scop mi-e cam greu să-l pricep. S-a lăsat cineva de fumat după ce s-a oripilat îndeajuns privind pozele alea vreme de două-trei secunde cât îţi ia până scoţi ţigara din pachet? Mă îndoiesc. Cum la fel am rezerve că noua lege ne va face pe noi – eu fumător, tu nefumător – mai sănătoşi. Am scăpat de un fum, însă rămân destule alte surse de noxe – să numim doar eşaparea autoturismului personal, mai ales dacă papă motorină, că tot sunt la modă motoarele Diesel. ;)

sâmbătă, 27 februarie 2016

Impresii de acasă

Wenn die Soldaten durch die Stadt Marschiren
Am părăsit linia frontului şi iată-mă ajuns „home sweet home” (pe dracu’). Punem deocamdată punct corespondenţelor de război, chiar dacă peisajul de acasă seamănă izbitor cu unul de „war zone”.

Aşadar, impresii. Departe fiind încă, cale de vreo săptămână până la „lăsarea la vatră”, ascultam Erika (pentru aceia care se feresc de iutub ca dracu de agheasmă – recte Dragoş – aici sunt versurile) fredonând în gând: „In der Heimat wohnt ein kleines Mägdelein / Und das heißt: Erika / Dieses Mädel ist mein treues Schätzelein / Und mein Glück, Erika...” Fără relevanţă fiind faptul că iniţiala numelui real este „S” şi nu „E”. ;) În acest timp ochii minţii închipuiau întoarcerea-mi triumfală pe acordurile Wenn die Soldaten (Când soldaţii): „Ein Gläschen Rotwein und ein Stückchen Braten / Schenken die Mädchen ihren Soldaten...” Versurile, un pic neconforme cu ceea ce cântă Marlene Dietrich, aici. În fine, chiar dacă nu se aplică ad litteram: „wenn die Soldaten wieder in die Heimat / Sind unser Mädchen längst schon verheirat’... – după cum se spune spre finalul cântecului – tot fără batiste în două culori fluturate în aer, păhărel de vin, friptură şi buchete de flori de nu-mă-uita aruncate la picioare rămâne finalul filmului. Mai curând se potrivesc versurile dintr-o altă versiune: „wenn die Soldaten aus den Stadt marschieren / Schließen die Mädchen die Fenster und die Türen”.

vineri, 19 februarie 2016

Corespondenţe de front – Ochiul Dracului

It's not about money, it's about sending a message
La unul din textele precedente doi comentatori s-au pornit într-o (oarecum) filosofică discuţie despre ochiul Dracului, recte banul, atingând şi conceptele de preţuire, valoare, schimb de valori. I-am citit, în lipsă de altceva mai bun de făcut, dar şi pentru că „duelul” ideilor m-a făcut curios să aflu deznodământul. În tenis s-ar spune „deuce”, observaţie care mi-a dat ideea să joc „tie-breakul”.

Dracul, Herr Teufel, monsieur le Diable, Aghiuţă, Michiduţă sau cum vreţi să-i spuneţi, e vinovat de multe, însă nu-i drept să-i punem în spinare toate relele de pe lume, mai ales cele specifice oamenilor. Nu banul este ochiul Dracului, iar dacă tot vrem să-l implicăm pe „Ăla Negru”, să admitem că mult mai drăcească este avariţia omului. Nu banul în sine este rău, ci dorinţa malefică de a-l avea – lucru care nu se traduce prin a-l poseda, în sensul de a te folosi de acesta asemeni oricărei alte unelte.

miercuri, 10 februarie 2016

Corespondenţe de front – Motivaţional

Throw me to the wolves and I will return leading the pack
Aruncă-mă lupilor şi mă voi întoarce conducând haita. Un motto pe care l-am întâlnit pe multe forumuri – în trecut, pe vremea când eram ceva mai sociabil. Pare pueril la prima vedere, însă cuvintele înşiruite parcă de un adolescent care vrea să braveze ascund un adevăr incontestabil. Numai o situaţie limită te poate face să-ţi depăşeşti propriile limite. Sigur, mai tre’ să şi vrei sau, păstrând logica, să nu vrei să te mănânce lupii.

Fără voia de a-mi glorifica trecutul, fie acesta chiar de centurion, aş mărturisi că au existat vreo două-trei situaţii – cam puţine, e drept, da’ nu sunt genul care se aruncă în apă înainte de a-i verifica adâncimea (că tre’ să ştiu dacă e nevoie s-o trec înot sau o pot trece la pas ;) – în care am trecut peste graniţele impuse de firea-mi (oarecum comodă) dincolo de nişte limite pe care nici măcar nu le bănuiam. Un sentiment plăcut... Ultima oară l-am resimţit acum exact un an. Da, de acel sentiment vorbesc, un fel de mândrie, de-mi venea să-mi strâng singur – eu mie :D – mâna.

luni, 1 februarie 2016

Corespondenţe de front – Strategie

A goal without a plan is just a wish
Ştiţi povestioara aceea despre cei doi tăietori de lemne? Căutaţi-o pe net, sigur daţi de ea. Nu-i lungă, însă nici foarte scurtă, iar mie mi-e cam lene s-o transcriu, mai cu seamă de pe telefon. Pentru a pătrunde în atmosferă o să v-o povestesc în linii mari.

Atenţie! Doi oameni se apucă să taie câte un copac. Ambii au aceeaşi forţă şi dexteritate în mânuirea toporului. Primul dintre ei loveşte cu securea constant luând scurte pauze pentru a-şi recăpăta suflul. Cel de-al doilea lua câte o pauză la fiecare oră. În final primul tăietor era la capătul puterilor, lac de sudoare şi abia dacă trecuse de jumătatea trunchiului, în timp ce al doilea doborâse copacul. Nu e nici un mister, învingătorul se folosise de fiecare pauză pentru a-şi ascuţi toporul.