Ascunsul după deget

Frumoasă este justa cale de mijloc. Nu-mi place nici ceea ce o depăşeşte, nici ceea ce rămâne sub ea – clama Democrit referind unul din principiile fundamentale ale gândirii etice a antichităţii. Eu mă declar om (al dracului, uneori), îmi plac excesele, îmi place să fiu, atunci când vreau, nedrept ori părtinitor, îmi place să prefer sau să nu agreez, să nu mă pun la adăpostul unei neutralităţi aşa-zis juste. Nu-mi place să fiu între, să fac echilibristică pe un fir prea subţire pentru a ţine, înclin într-o parte ori în alta, fiindcă e plăcut, mai puţin dătător de bătăi de cap, să nu te încorsetezi în reguli care oricum sunt imposibil de respectat. În fond, nu-i frumos şi nici regulamentar să circuli pe mijlocu’ drumului precum oaia. Mult slăvita cale de mijloc îmi pare însă un concept inventat doar de ochii lumii, întrucât stă în firea omului să se pună la „adăpost” mai curând decât a-şi afirma fără ocolişuri (presupus etice) poziţia, despre una, despre alta...

Nihil medium est, într-o traducere aproximativă, nu există cale de mijloc, e ori aşa, ori altfel. Am mai atins subiectul, nu-i bai dacă reluăm ideea, până la urmă, repetitia mater studiorum est. Să privim chestiunea şi din alte puncte de vedere, să ne întrebăm dacă într-adevăr putem să fim chiar atât de reţinuţi în dorinţe ori echidistanţi în păreri, precum deseori ne place să ne lăudăm.

Pe de-o parte, justa cale de mijloc s-ar traduce ca fiind absenţa exceselor, de orice fel ar fi acestea. Dar oare este omul în stare să-şi înfrâneze dorinţele, tentaţiile, se va mulţumi oare el cu jumătăţi de măsură. Va spune el vreodată: „îmi ajunge, nu voiesc mai mult”. Văzut-a cineva un om ca ăsta? De bună seamă există, în basme ori în pildele moralizatoare, postate cu frenezie în virtualul internetului. E plină lumea de farisei, moralişti de ocazie şi dobitoci pentru care azi îi albă, mâine-i neagră, după cum bate vântul. Prin urmare, gata, s-a dus pe apa sâmbetei atât de lăudata (căutată mai puţin, de obicei, doar declarativ) cale de mijloc.

Dintr-o altă perspectivă, calea de mijloc ar însemna imparţialitate, iar asta-i o noţiune şi mai fantasmagorică. N-o spun eu, o spune un mare gânditor, Goethe, pentru edificare revedeţi mottoul acestui blog. Este oare omul capabil de echidistanţă în toate împrejurările sau vorbim doar despre falsa impresie de neutralitate ori justeţe; care desigur, dă bine şi mai cu seamnă ne fereşte a cădea în oprobriul majorităţii în cazul în care avem o părere diferită. Faimoasa aurea mediocritas – aurita cale de mijloc – ne sună atât de frumos în ureche, încât nu prididim în a clama-o ori de câte ori se iveşte ocazia. Desigur, de înţeles tentaţia, căci omului îi plac virtuţile, ori mai curând să se proclame, să fie perceput drept virtuos. Dar este? Se poate el păstra întotdeauna neabătut pe calea de mijloc, poate să nu fie măcar un pic părtinitor… Vrei să fii drept, însă întotdeauna balanţa ta va înclina în favoarea cuiva. De ce? Pentru că, orice s-ar spune, aşa e normal.

O ţâră anormal este că în vreme ce Europa era ocupată cu „je suis Charlie” în Nigeria se întâmpla asta, asta şi asta (în Ucraina). Aşadar, echidistanţă, cale aurită, înseamnă că 12 plus încă câţiva, cântăresc mai mult decât câteva mii; fiindcă n-am văzut văzut pe nimeni declarându-se „je suis nigériane”. Prin urmare, unde-i slăvita şi justa cale de mijloc? Asta să fie? Dacă da, atunci: non merci, je dis pas!

Vreţi să continuăm cu înţeleapta cale care i-a condus pe unii spre francul elveţian? Aşa cum ştim, leul românesc e vulgar de ieftin, valutele tradiţionale, prea scumpe, aşadar varianta de compromis a fost CHF, fiindcă, nu-i aşa, nu dorim extremele, iubim calea de mijloc; chiar dacă uneori trece pe strada lăcomiei ori prostiei. De astă dată, calea n-a fost aurită, nici măcar asfaltată, mă rog, la început, apoi ştim cu toţii ce se întâmplă cu asfaltul turnat pe drumurile patriei. Da’ s-a întrebat vreunul (în prealabil) dacă ceea ce vrea îşi şi poate permite. I-a trecut vreunuia prin cap că dacă ceva nu se poate, se uită? Era şi asta o variantă, de bună seamă, extremă. Sigur că nu, fiindcă mereu căutăm calea de mijloc, însă încercând să împăcăm capra cu varza pot apărea surprize, mai cu seamă dacă, din pământ, din iarbă verde, răsare lupul, iar lucrurile o iau de tot razna dacă mai apare şi vânătorul. Mda, calea de mijloc... Calea leneşului (cu mintea) care mai mult aleargă ori a zgârcitului care se păgubeşte crezând că face avere.

Din alt unghi. Priviţi cum ne alegem amicii, prietenii, dar mai cu seamă câte le trecem cu vederea. Asta deşi se mai zice că nu-i prieten cel care îţi laudă toate neghiobiile. Fleacuri, principii desuete, bune doar pentru a ne împăuna cu ele, în teorie, fiindcă practica ne-a învăţat să fim altfel.

Ţi se pune o întrebare, deloc dificilă, însă care cere să-ţi exprimi clar o poziţie, o părere referitoare la un anume fapt. De obicei, o vei da cotită, d-aia îs preţioşi pomii fructiferi (cireşul, vişinul, corcoduşul etc.) pen’ că te poţi ascunde în dosul lor (degetul nu oferă atâta protecţie), apucând-o pe aurita cale de mijloc.

Sigur, ar fi ideal să ne putem păstra imparţialitatea, echilibrul în toate cele, plasându-ne undeva la centru, nici-nici. În realitate, deviem, la stânga ori la dreapta, uneori imperceptibil, suficient însă pentru ca imparţialitatea să se destrame precum fumul de ţigară. De obicei, înainte de a ne decide, facem un pas lateral, o eschivă, cum s-ar zice, asta pentru a vedea de ce parte ne vom plasa. În mod normal, vom alege „echipa” care pare mai puternică, vom fi de partea celor mulţi, căci nimănui nu-i place să piardă, toţi vor paria pe „calul câstigător”, care zice-se aleargă pe culoarul din mijloc.

Cam asta-i calea de mijloc, aurită ori mai puţin, dar întotdeauna dovedindu-se doar o jalnică tupilare după deget, că deh, pomi fructiferi n-avem întotdeauna la îndemână. Mai elevat spus, de multe ori ne ascundem în spatele unei măşti nu pentru că ne este frică de ceea ce ar putea vedea lumea în noi, ci ceea ce am putea vedea în noi înșine.

Nota bene! Deşi cam lung, textul este încadrabil categoriei ultrascurte, ideea e scurtă, da’ n-am fost eu capabil să comprim ori, mai degrabă, aveam chef de vorbă şi nu prea aveam cu cine; iar ca să nu mă trezesc vorbind de unu’ singur ca apucatu’, trebuiau să fie nişte victime colaterale. În fapt, contează titlul, primele două paragrafe (pen’ că mai prindeţi câte-o vorbă din limba strămoşilor) şi ultimul alineat.

Sursa: Memoriile unui drac
Sursa FOTO