Nu vă speriaţi, fiţi liniştiţi, nu urmează să citiţi o plictisitoare lecţie de gramatică pentru to(n)ţi. Ar fi o temă nimănui folositoare, întrucât cei care ar avea nevoie n-ar băga-o în seamă, iar celorlalţi nu le este necesară, căci au învăţat lecţia la timpul potrivit. Mult mai distractiv – deh, suntem încă sub influenţa veseliei sărbătorilor tocmai încheiate – ar fi să discutăm despre semnele de punctuaţie dintr-o altă perspectivă, de astă dată deloc drăcească, poate doar pe ici-colo să-mi mai scape vreun pui de drac.
Unii, urmând calea bătătorită, spun că viaţa se poate compara cu un roman, scris de noi înşine pentru noi înşine. În paranteză fie spus, sunt cazuri în care autorii cad pradă tentaţiei de a scrie în paralel, o poveste pentru sine, cea de-a doua pentru public. Necazul este că, inevitabil, se vor concentra pe imaginea pe care vor s-o transmită, ignorând astfel tocmai ceea ce sunt. Proastă alegere, ghici unde se ajunge. Să lăsăm asta, nu-i cazul şi nici timpul pentru adâncirea discuţiei. Revenim la cazul ideal. Unii vor scrie simple schiţe, alţii vor reuşi să scrie nuvele, doar câţiva vor izbuti să închege un roman. În mod excepţional, câte unul va scrie o epopee; merită felicitat, însă doar dacă nu vizează cititorul. Firul narativ depinde de talentul fiecăruia, indiferent că-i schiţă, nuvelă ori roman; unele vieţi vor fi lăudate, poate chiar invidiate, pe când altele – mult prea anost scrise – vor fi uitate.
Teoria clasică ne zice că fiecare zi este o propoziţie, simplă – dacă viaţa ne e monotonă – sau o frază ori chiar o înlănţuire de fraze scrise dezinvolt, în care cuvintele se joacă, sunt expansive, scoţând la iveală bucuria de a trăi, de a visa, de a spera – asta dacă autorul are ceva de spus. Funcţie de starea autorului se umple o pagină, apoi alta, se încheie un capitol, începe altul. Mai lungi sau mai scurte, incitante ori plictisitoare, unele scrieri vor forma volume de opere alese, altele doar volume prăfuite, ratate. Cândva, indiferent dacă-i bună sau proastă, cartea se va termina, va rămâne amintirea ori, după caz, uitarea. Cam asta ar fi, pe scurt, putem dezvolta, desigur, însă eu prefer să simplific, mi se pare mai eficient.