... drăceşti sau cât ne mai place să ne minţim frumos!
Leneveam în fotoliu cu o carte în mână. S-ar zice că citeam, un fel de a spune, nu mă preocupa nici măcar titlul, voiam doar să-mi abat gândurile. Prea cald pentru o cafea, nici pomeneală pentru coniacul aferent. Prin urmare pe măsuţa de alături şedea un pahar cu vin alb, uşor, de vară. Temperatura lichidului încă optimă. La intervale regulate, nu prea lungi – să nu dau vinului timp să se încălzească – sorbeam o gură din lichidul aromat. Între, mai aprindeam o ţigară, mai citeam un alineat şi-l priveam pe „alsacianul” tolănit sub măsuţă. Nu era nici el în apele lui, prea cald. Nici nu mă mir, cu blana lui – mie până şi tricoul mi se părea cojoc de iarnă. Nu-i ardea de plimbare, nici de joacă şi nici de prostu-i obicei de a mă sâcâi taman când nu vreau decât să fiu lăsat în pace. O fi devenit empatic? Simte că vreau linişte şi-mi dă un răgaz; oare cât l-o ţine?