La trecutu-mi mare, mare viitor

Da, măreţ viitor mă păştea sau – ca să păstrăm terminologia sportului rege – talona. Da’ nu m-a prins, deh mă demarchez uşor. Am citit zile acestea două (auto)elogii aduse gloriosului timp trecut, unu’ aici, celălalt dincolo. Şi, dincolo de aprecierea naraţiunilor celor doi, m-a pălit întrebarea: n-oi avea şi eu momentul de glorie, păi cum, doar Al Bundy şi ăştia doi, unul alb şi altu’ negru să aibă cu ce se lăuda.

Mi-am amintit, era aproape imposibil să nu fi gustat măcar o singură dată din cupa gloriei. Eh bine, am făcut-o, şi n-a fost un caz singular. Dar ca să rămân în ton cu tema abordată de cei doi antemergători care m-au inspirat voi descrie episodul de triumf fotbalistic, mai ales că suntem şi în perioada Cupei Mondiale.

Crassus, un învingător învins

Într-o epocă în care campaniile militare reprezentau una dintre cele mai scurte căi spre o poziţie politică de prim rang, Marcus Licinius Crassus nu s-a sfiit să urmeze la rându-i această cale. Împrejurările l-au stimulat însă să întreprindă prea mult şi să sufere un mare şi ultim eşec. Acest comandant roman a condus într-un deşert oriental 50.000 de soldaţi disciplinaţi şi bine echipaţi, făcând mai apoi toate greşelile tactice posibile. Rezultatul a fost un dezastru fără precedent.

Plutarh a acordat o mare importanţă lăcomiei lui Crassus care s-a remarcat ca un afacerist priceput, însă nu poate explica de ce a continuat să facă politică şi să conducă o armată mult timp după ce ajunsese probabil cel mai bogat am din Roma. De ce nu s-a retras, ca Sylla sau de ce nu a continuat pur şi simplu să-şi sporească averea, întrucât era evident faptul că priceperea sa în arta războiului nu se apropia de aceea dovedită în afaceri.

Blog atelier – Slideshow widget

N-am mai trecut cam de multă vreme p-aici, s-a pus praful de-un deget. Fiind duminică, dar şi pentru că deunăzi la Cupa Mondială, Italia m-a enervat, Argentina m-a dezamăgit, iar Mannshaft-ul Germaniei mi-a provocat amblele stări, m-am zis să-mi fac de treabă pe blog. Dat fiind faptul că precedentul text de aici era despre aflarea în treabă de ce nu m-aş afla şi eu în treabă scriind ceva din lipsă de altă ocupaţie. Totuşi, ca să nu fie chiar ceva doar de aflat în treabă mi-am zis să-mi respect cuvântul dintr-un comentariu de prin luna februarie (mult de-atunci, dar n-am uitat) în care spuneam că o să aloc vreo juma’ de oră pentru a vă explica pe îndelete ce şi cum faceţi dacă vă bate gândul şi vreţi să afişaţi pe blog un set de imagini care să se schimbe automat la un interval dinainte stabilit. În plus, ieri m-a tras de mânecă un cititor, care într-un comentariu la mai vechiul tutorial în care discutam despre schimarea unei imagini la trecerea mouse-ului, întreba (dacă am înţeles eu bine) tocmai despre această „ghiduşie”, anume posibilitatea afişării mai multor poze succesiv, slideshow.

Aflarea în treabă

„Mi-am dorit de multe ori sa fac o teză de doctorat cu tema: aflarea în treaba ca metodă de lucru la români”, spunea Petre Ţuţea. Să plecăm de la acest citat… Nu-i aşa că se pot scrie tomuri pe această temă? Sigur, trebuie însă să lăsăm deoparte ideile preconcepute, referitoare (mai ales) la naţia asta a noastră, pe care încercăm cu încăpăţânare să o idealizăm, dând sub preş tarele-i atât de vizibile. Nu vreau să par cuiva rasist, de aceea spun răspicat că umanitatea înşăşi deţine defecte cu ghiotura, nu este ceva specific doar românului. Dar, fără a mă erija în deţinătorul adevărului (oare există, poate vom discuta cu o altă ocazie, deşi am mai scris un text în care căutam adevărul, căutaţi-l prin arhiva blogului), consider că suntem maeştri emeriţi în „ascunderea după deget” sau „datul după cireş” (corcoduş, vişin sau orice alt pom fructifer preferaţi)…

Ziua „Z” – ultimele o sută cincisprezece ore

Omaha Beach - 6 iunie 1944

Ziua „Z”, în terminologie anglo-americană „D day”, începutul operaţiei cu nume de cod „Overlord”, mai pe româneşte, debarcarea aliată în Normandia. 6 iunie 1944 înseamnă în istoria celui de-al doilea război mondial începutul unei ample acţiuni militare aliate care a uimit Europa, al treilea Reich cu predilecţie. Dramatismul acelei zile de acum 70 de ani, a fost descris de Cornelius Ryan în „Ziua cea mai lungă” şi pus pe peliculă într-un celebru film de lung metraj din 1962 cu acelaşi nume.

Etica – mic tratat de morală drăcească

Nici că se poate un concept (filosofic ar zice unii, civic, după alţii) mai încâlcit... Suntem învăţaţi de mici cu principiile eticii (am promis AICI că detaliez subiectul, iar eu sunt om de cuvânt). Întrebarea ar fi dacă chiar sunt într-atât de demne de laudă. Nu pot ignora câteva îndoieli care îmi persistă în minte. Să luăm drept exemplu basmele copilăriei. Ce suntem învăţaţi acolo? Să vedem... În primul rând, Făt-Frumos este eroul pozitiv, iar zmeul ori balaurul cu trei, şapte, nouă sau câte capete vreţi, toate scuipătoare de flăcări este personajul negativ, demn doar de obrobriul public. Păi, să ne dumirim... De unde atâtea laude pentru Fătul cel Frumos, căci dacă bine-mi aduc aminte, acesta este un trişor de primă clasă. Mai întâi creşte într-un an cât alţii-n şapte, apoi numa’ luptă dreaptă nu-i aia pe care o încinge el cu zmeul... Ar fi onorabil din partea lui dacă s-ar lua direct la trântă, însă...

Neutralitate şi toleranţă – viziune drăcească

Deunăzi, cineva, răspunzându-mi la un comentariu lăsat la un articol pe al său blog, îmi spunea că i-am trezit nostalgia pentru vremurile în care scriam ceva mai des sub influenţă şi inspiraţie opus divină (cei care mă citiţi de ceva vreme ştiţi de bunăseamă la cine mă refer). La drept vorbind mi s-a făcut şi mie dor de ineditul „invitat”. Mi-am amintit de suvenirul lăsat în urmă cu ceva timp de către fictivul personaj şi m-am pus pe răsfoit „memory stick-ul” conţinând nepreţuitele sale memorii. N-aveţi idee câte însemnări se potrivesc cotidianului. Am luat una la nimereală şi deloc egoist, precum mă ştiţi, mi-am zis să împărtăşesc „adivinele” revelaţii cu voi. Merită!

Parlamentul de odinioară – portret satiric

Am băgat de seamă că pe lângă faptul că scriu tot mai rar pe blog, nici n-am mai amintit de foarte multă vreme de istorie, cititorii mai vechi, adică cunoscătorii ştiu despre această pasiune a mea. Dar, cum se spune, niciodată nu-i timpul pierdut, iar o altă vorbă înţeleaptă zice că e mai bine mai târziu decât niciodată. Mă conformez, iar pentru azi am un text de încălzire, cu alte cuvinte, scurt, cât se poate de scurt Ura! Veţi striga în gând ori chiar la propriu, aţi scăpat de obişnuitele 2000 + încă multe cuvinte, pe care vrând-nevrând v-aţi obişnuit să le digeraţi (cu sau fără Colebil, Triferment sau ceai). :D

Doi de-ai lor, alţi doi de-ai noştri

De mult timp nu mai intru pe pagini de ştiri, nici la tembelizor nu prea mă omor după emisiuni cu tentă politică ori de aşa-zisă analiză de gen făcută de fel fel de analişti făcuţi la apelul bocancilor (asta ca să mă joc puţin cu verbul a face).

Azi, de fapt, săptămâna asta nu mi-am propus ceva, însă în incursiunea mea de pe la orele prânzului pe G+ am dat peste postarea amicului Alex; asta care precedă ăste rânduri. Prima fotografie imortalizează un moment petrecut în Marea Britanie prin februarie, cea de-a doua e realizată la vreo două luni distanţă, la noi acasă. Mai e ceva de adăugat? Eu zic că nu, orice s-ar spune ar fi superfluu, redundant prin prisma pozei.

Fără fumuri

La propriu mă refer, cu toate că zic unii (pe la colţuri, desigur) că aş avea „fumuri”, la figurat vorbind. Recunosc, în parte, căci într-o oarecare măsură, cum altfel decât un pic arogant aş putea fi atunci când cineva mă pune în situaţia de a explica de ce 3x3 fac nouă, de ce apa e udă sau de ce vara nu-i ca iarna. Închid mica paranteză şi trec la subiect, aşa la modul abrupt.

Acum ceva vreme, cineva a făcut un gest care ulterior a uimit cam pe toată lumea care mă cunoaşte. Pesemne, colega de blog încă nu şi-a revenit, d-aia încă nu găseşte cuvintele potrivite pentru a scrie ceva coerent. O înţeleg,

Gladiatorul

Nu este o recenzie la filmul omonim, deşi acesta se află în topul preferinţelor, nu m-aş hazarda în a-l plasa pe primul loc, dar undeva în „top five” se regăseşte cu siguranţă. Poate pentru a nu crea confuzii, dar şi pentru că ar corespunde ideii care stă la baza următoarelor rânduri, titlul trebuia pus la plural, gladiatorii. Cine sunt ei? Fireşte, oamenii... Cine altcineva? De ce? Urmează şi explicaţia.

Oamenii, ciudate creaturi. Deseori mă amuză megalomania acestora, infatuarea de a se considera luptători. Alteori doar zâmbesc uşor, din colţul buzelor, deloc superior, mai degrabă a compasiune.

Asaltul Italiei meridionale

Trei teritorii italiene – insulele Pantelaria, Lampedusa şi Sicilia – fuseseră ocupate în vara anului 1943 de forţele americane şi britanice, care au întâmpinat o rezistenţă destul de redusă, mult sub aşteptările comandamentului aliat. Astfel, Pantelaria, căreia i se spunea „Anti-Malta”, se bucura de reputaţia de a fi inexpungabilă. Cu toate acestea, guvernatorul insulei, amiralul Gino Pavesi,în fruntea unei garnizoane de 11.000 de italieni şi 87 de germani, a capitulat fără împotrivire, după 12 zile de bombardamente aeriene. A rămas celebru raportul britanic asupra operaţiei, care semnala că „singurul nostru rănit este un soldat muşcat de un şacal”.