Azi sărbătorim cu joc, veselie şi focuri de artificii

Ce sărbătorim? În niciun caz operaţiunea de băgat picioarele votu’ în urnă. Nici vorbă de aşa ceva, am şi io o reputaţie, o prestanţă, o aroganţă – v-aduceţi aminte reclama? Neah, vorbim despre cel de-al doilea eveniment important de la facerea lumii încoace, petrecut pe 16 noiembrie 2012 în jur de ora şapte dimineaţa. Ce s-a petrecut atunci? A început istoria acestui blog, a fost rostit „cuvântul primordial” care a aprins lumina în acest colţ din universul virtual. Uhhhh, doi ani... Cât de repede trecem noi prin timp...

De atunci au mai fost multe alte cuvinte, în medie, peste o mie în fiecare dintre cele 303 texte publicate pe acest blog. Trebuie însă menţionat că nu toate îmi aparţin, sunt câteva redactate de colega de blog, căreia îi mulţumesc şi profit de ocazie ca să-i reamintesc că „vacanţa” s-a încheiat, încă puţin şi se termină şi anu’. Prin urmare ar fi cazul să pună mâna pe condei, stilou, creion, pix sau cu ce pana mea o scrie, da’ să scrie. Proză, poezie, basme, maxime şi cugetări, fantezii sau chiar ceea ce se mai cheamă „beţia cuvintelor”, nu-mi pasă, numa’ să nu fie politică că de-abia s-a încheiat bâlciul deşertăciunilor sau comedia modernă a politicii autohtone.

Impresii (drăceşti) post turu’ întâi, ante ultima rundă

Cei care nu sunteţi la prima abatere şi aţi mai „păşit” p-aici ştiţi de bunăseamă că în materie de politică şi speciile care o practică sunt un fel de Elveţie, un pic mai „drăcoasă” – că nu mă tace dracu’ şi îmi vine mai mereu să întărât „galeriile” indiferent de steagul sub care îşi strigă ataşamentul. Şi tot de-al dracu’, am obiceiul de a spune taman ceea ce ăia care apar pe la diverse posturi de tembelizare în masă sunt obligaţi de fişa postului să ascundă de ochii lumii. Lume care, desigur, trebuie manipulată, nicidecum informată. Tocmai pentru că îi etichetez pe toţi în acelaşi mod „plastic”, fără discriminare (nu dezvolt aici subiectul, pentru curioşi aici sunt detalii revelatoare, în rezumat spun doar că nu agreez „rahatul” românesc, nici nemţescul Scheiße şi nici măcar franţuzescul merde), garantez echidistanţa impresiilor, poate chiar şi veridicitatea în comparaţie cu opiniile analiştilor de profesie care se vântură prin spaţiul audio-vizual.

De asemenea, cei care mă cunoaşteţi, ştiţi că de obicei scriu texte lungi, aproape agresiv de lungi. Nu e cazul să vă neliniştiţi, o să fiu scurt, atât cât se poate, fără să se piardă esenţialul.

Românii votează?

Nu, semnul întrebării din titlu nu-i greşeală „typo”, acolo îi este locul. Bun, dacă am lămurit-o p-asta să trecem mai departe. Aşadar, ce face omu’ când n-are ce face? Neah, încă nu merge la vot, abia duminică, meciul tur şi peste două săptămâni (ca în „Şampions lig”), returul. Atunci ce face? Păi, umblă brambura pe „net” şi citeşte chestii „intelectuale”. Da, mai fac şi d-astea din când în când, uneori mă mir şi eu de cât de lipsit de simţ practic pot să fiu, orice altă îndeletnicire fiind cu mult mai utilă decât aceea de a citi despre alegerile din fascinanta şi întotdeauna imprevizibila Românie.

Acu’ să nu vă închipuiţi că am citit „tone” de pagini / articole pe tema votului la români. Trei-patru site-uri mi-au ucis suficienţi neuroni încât să-mi sugereze că este cazul să arborez steagul alb. De aici necesitatea semnului de întrebare din titlul acestui text de blog. Am rămas cu multe nedumeriri, deşi, ca să fiu sincer, nici nu mă aşteptam să ating „iluminarea”. Meticulos cum sunt, înainte de a începe lectura (presupus instructivă) mi-am pus la îndemână „blaiştiftul” (Bleistift [germ.] = creion) şi o foaie de hârtie pe care să-mi notez impresiile – a se citi „mausul” pentru selectarea textului şi fişierul DOC pe post de ciornă unde să arunc cu Ctrl+V textul inainte selectat şi copiat cu Ctrl+C.

Atunci şi acum

Greşit! Aţi presupus greşit dacă v-aţi gândit că urmează o altă prelegere filosofică, una pe tema timpului, despre trecut, prezent şi viitorul incert. Suntem în weekend, de ce să intrăm pe teritorii ostile, deşi ar fi interesantă o analiză a noţiunii de prezent, de „acum”, despre care, de-ar fi să fim peste măsură de scrupuloşi, am spune că nu există decât în teorie, întrucât, în realitate, acum devine trecut – adică, „atunci” – aproape instantaneu. Nu ne vom apleca nici asupra dilemei: timpul este cel care trece ori noi suntem trecători prin el, neah, poate cu alt prilej. Va fi, probabil, cea mai scurtă şi la obiect scriere dintre toate textele adunate de-a lungul vremii pe acest blog. Apropo, ăsta are numărul 301, şapte aparţin colaboratoarei, căreia îi doresc însănătoşire grabnică (am nevoie de suplinitor aici, lenea-i mare şi câştigă teren).

Despre minciună

„Nimeni nu te poate înşela, te înşeli numai tu însuţi”, spunea odinioară cineva, un neamţ, de-al lor, nu de-al nostru. Cu alte cuvinte, vorba, oricât de meşteşugită ar fi, nu ne poate înşela – sigur, aşa cum am mai spus-o, puterea cuvântului poate doar manipula, ceea ce nu-i totuna. De minţit, ne minţim singuri, ba chiar ne produce atât de multă plăcere încât stăruim în a ne lăsa înşelaţi, minţiţi de noi înşine. A devenit un obicei. Aş spune chiar o necesitate, având în vedere caracteristicile speciei umane, a omului, mult prea slab pentru a înfrunta tot ceea ce-i aruncă viaţa cu generozitatea-i binecunoscută în faţă. Genială găselniţă a instinctului de conservare.

Irezistibila tentaţie a minciunii ne-a făcut pe noi oamenii să inventăm minciuna perfectă – unii i-ar spune speranţă, totuna, amblele sunt iluzii – anume atât de des uzitata expresie: „totul va fi bine”. Când? Odată, cândva, dar va fi... Ce altceva ne-ar putea insufla mai multă nesiguranţă de-atât? Totuşi, ne place să credem, să ne minţim. E doar atât de plăcut, nu-i aşa?

Perfecţiunea imperfecţiunii sau „Lecţia despre cub”

Rândul trecut am luat la „bani mărunţi” tentaţiile omului. Nu acelea nevinovate, n-ar fi avut niciun haz, am disecat ispitele, hai să le zicem, drăceşti. Cum era de aşteptat s-a ajuns la tentaţia perfecţiunii. Fie şi numai pentru că vorbim despre perfecţiune trebuie să admitem că subiectul merita tratat separat şi nu la grămadă cu celelalte tentaţii. Păi nu, ori suntem golani perfecţi ori nu mai suntem...

Perfecţiunea ne poate motiva, dar deopotrivă demoraliza. Poate fi suma şi obiectivelor atinse dar în egală măsură şi suma ratărilor personale. M-aş avânta să afirm că ar putea să fie şi suma năzuinţelor care nu trebuie trebuie atinse. Unde ar mai hazul, care ar mai fi farmecul? Totul ar fi perfect, nimic de adăugat, nimic de eliminat... Plictisitor, de-a dreptul.

Tentaţii

Cu ceva vreme în urmă - observ, după grosimea stratului de praf virtual depus pe rafturile de asemenea virtuale ale blogului existent şi acesta, cum altfel, tot într-un spaţiu virtual, că a fost o absenţă cam lungă, motivată ori ba, cui îi pasă – discutam despre bunătatea, respectiv răutatea omului, despre valoarea şi deopotrivă puterea cuvântului, despre adaptare şi orgoliu versus mândrie, despre scop care se atinge uneori prin manipulare şi ambele sunt realizabile graţie înainte menţionatei forţe a cuvântului şi desigur a încrederii pe care o acordăm, uneori, poate prea des şi necondiţionat aceluiaşi cuvânt. Dintre noţiunile înşirate mai înainte constat că lipseşte un termen la fel de important, dacă nu cumva chiar izvorul celorlalte şi care de bunăseamă merită o analiză detaliată, tentaţia.

Din culisele celui de-al Doilea Război Mondial (2)

Ultima conspiraţie a lui Cato

Un episod inedit din istoria spionajului. Un tânăr spaniol, purtând numele de cod „Cato”, intră în serviciul spionajului german, scopul său fiind însă acela de a-i sprijini pe englezi să câştige războiul. Ajuns în Anglia, el transmite Abwehrului informaţii eronate, care fac mari servicii aliaţilor în diferite împrejurări, de pildă în legătură cu debarcarea anglo-americană în Normandia.

Abia terminate complicate manevre de diversiune legate de debarcarea din nordul Franţei, Cato fu nevoit să se ocupe de bombele zburătoare. Încă de la sfârşitul anului 1943 Abwehrul căuta să descopere cea mai bună modalitate pentru a cunoaşte cât mai exact efectele pe care aveau să-l producă în anul următor „arma secretă”, bombele V-1.

Din culisele celui de-al Doilea Război Mondial (1)

Cato câştigă partida

Vreme de trei ani, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, rolul de principal agent al spionajului Germaniei în Marea Britanie l-a deţinut un tânăr spaniol, fost student la facultatea de Electronică din Madrid, cunoscut superiorilor săi nazişti sub numele de Cato. Mesajele lui Cato şi ale reţelei sale aveau prioritate de transmisie. Agentul folosea cerneală simpatică, redactând scrisori aparent nevinovate, adresate Băncii Espiritu Santo, din Lisabona. De asemenea îşi transmitea mesajele şi prin radio.

Informaţiile pe care le comunica Înaltului Comandament German (O.K.W) şi pe care O.K.W.-ul [Oberkommando der Wehrmacht] le raporta direct lui Hitler se refereau la probleme deosebit de importante, precum deplasările ofiţerilor statului major aliat sau efectele raidului aerian german de la Coventry (14 noiembrie 1940).

Imperiul roman timpuriu – Principatul

16 ianuarie 27 î.e.n. Într-o şedinţă - bine regizată - a Senatului, Octavianus este rugat să nu părăsească conducerea destinelor statului. Senatul îi acordă numele sacral de „Augustus” (cel vrednic de cinste, cel venerabil), Octavian adoptând titulatura de „Imperator Caesar Augustus divi filius”. Provinciile romane sunt împărţite între Princeps şi Senat; cele considerate nepacificate, precum Syria, Egipt, Gallia, Hispannia Tarraconensis şi cele de graniţă, în care staţionau legiunile Romei, sunt subordonate autorităţii lui Octavianus, care primeşte imperiumul proconsular pe 10 ani, devenind implicit comandat suprem al armatelor romane. Provinciile liniştite, precum Sicilia, Gallia Narbonensis, Creta, Cyrene, continuă să fie administrate de Senat. Astfel, anul 27 este considerat drept data tradiţională a începutului principatului, iar Augustus devine primul împărat roman.

La şuetă cu Dracu’ (4)

După o relativ scurtă pauză, timp în care îşi savură cafeaua (alta, a treia), sorbi din coniac (al nu ştiu câtelea pahar) şi pufăi cu nesaţ din nelipsita-i ţigară de foi, îşi reluă intempestiv discursul.

– Să revenim la oile noastre. Unde rămăsesem? Ah, da! La scop. Orice acţiune se presupune că are un scop, nimeni nu face lucruri fără rost, mă rog, dacă ne referim la normalitate. Dar pentru aprofundare ar trebui să revenim la discuţia despre cuvinte, vorbe, mai exact puterea cuvântului. Asta pentru că scopul se împlineşte tocmai folosind vorbe. Cuvântul poartă cu sine adevărata putere, capacitatea de manipulare, ea însăşi, deseori, un scop. Şi da, ai intuit bine dacă te-ai gândit că pentru ca toate astea să funcţioneze este nevoie de ingredientul magic, anume încrederea.

Spune-i omului ce vrea să audă şi-l vei avea de partea ta definitiv şi necondiţionat. Altfel spus, ne place să auzim ceea ce dorim, ecoul propriului gând are propria lui fascinaţie şi niciodată nu ne vom sătura ascultându-l. Pe de altă parte, o inepţie repetată de un milion de ori, devine adevăr, mi-am permis să modific citatul original pentru a nu naşte suspiciuni de ascunse simpatii pentru Goebbels, ministrul Propagandei Publice al celui de-al treilea Reich.

Spartacus – un război de-a lungul întregii Italii

Spectacolele de gladiatori, atât de populare în lumea antică, au fost împrumutate de romani de la vecinii lor, etruscii. La început, în arenă apăreau numai gladiatori care se luptau între ei, pentru ca mai târziu să fie introduse şi diverse fiare sălbatice pe care aceştia trebuiau să le înfrunte într-un spectacol sângeros. Recrutaţi dintre sclavi sau liberţi, dintre condamnaţii la moarte sau la muncă silnică ori dintre prizonierii de război, gladiatorii cei mai căutaţi pentru rezistenţa şi forţa lor fizică, erau galii şi tracii.

Într-un trib tracic, aşezat în văile Munţilor Rodope, s-a născut Spartacus, viitorul gladiator şi conducător al marii răscoale. Viaţa lui Spartacus înainte de dezlănţuirea răscoalei (73 î.e.n.) e prea puţin cunoscută. Părinţii lui, probabil păstori, au fost nevoiţi să-şi înscrie fiul ca soldat în rândurile unei trupe auxiliare romane unde, de la bun început, Spartacus s-a făcut remarcat prin forţă fizică şi curaj. Clima aspră a meleagurilor natale îi călise trupul, iar sărăcia, cu care fusese obişnuit de mic copil îl învăţase să fie cumpătat. Din motive necunoscute - poate pentru că fostul păstor nu s-a împăcat cu aspra disciplină militară - Spartacus a dezertat. Potrivit legilor romane, o dată prins, un dezetor îşi pierdea libertatea şi era vândut ca sclav. Aceasta a fost şi soarta lui Spartacus.