Miercurea în puţine cuvinte

Înţelepciunea vine odată cu vârsta, zice o vorbă, căreia tind să-i atribui valoare de adevăr, fie şi numai pentru că: nici un om înţelept nu a dorit vreodată să fie mai tânăr, după cum spunea părintele lui Gulliver.

Hotărât lucru, nu m-ar ţine inima, cu atât mai puţin mintea s-o iau de la capăt, începând cu Anno Domini 1970, ianuarie „paişpe”, după prânz, tot într-o miercuri, când Caesarul văzu, pentru întâia oară, lumina zilei – cum altfel să-mi spun din moment ce m-am născut prin cezariană. Până pe la vreo „douăşopt-douăşnoă” de ani 14 ianuarie era motiv de bucurie, apoi mai curând de retospectivă cu aromă de pesimism, fiindcă dacă n-ai făcut milionul de dolari până-n „trej” d-ani, salutare şi noroc, auf Wiedersehen, pa şi pusi, adio viaţă de Cezar sau Paşă. Apoi, de parcă n-ar fi destul de amară prima constatare, ţi-aduci aminte de toate cele ce-ai visat, copil fiind, enumerând în gând, în exuberanţa-ţi prostească, ce vei face când te faci mare... L-ai făcut pe dracu’ ghem. :-j Şi-ţi mai aduci aminte că de pe la patruzeci încolo, keine Chance să recuperezi fie măcar zece procente ori, ca să fiu indulgent, treimea cea sfântă din toate cele nefăcute la vremea lor. :-<

Lecţie deschisă (drăcească) despre libertate

Cândva, pe vremea când stăteam cu diavolul la masă, vă promiteam o discuţie liberă despre libertate. N-am uitat, mă ţin de promisiuni, fiindcă şi asta denotă o anume libertate. Întârzierea, se pare, a fost de bun augur, deoarece între timp au apărut – parcă trimise de companionul de şuete nocturne – elemente noi, deschizătoare de noi perspective asupra acestei noţiuni a dracului de încâlcite.

Daţi-mi libertate sau daţi-mi moarte (give me liberty, or give me death), sunt cuvintele pe care istoria i le atribuie lui Patrick Henry, ca parte a unui discurs din martie 1775 ţinut în biserca Sfântul Ioan din Richmond, Virginia. Însă nu despre războiul american de independenţă discutăm. Am folosit citatul doar pentru a exemplifica cât de mobilizator sună cuvântul libertate; chiar şi pentru cei care nu-l înţeleg pe deplin. Dar îl putem oare înţelege?

În săptămâna care tocmai se încheie am auzit discuţii interminabile referind noţiunea de libertate, dezbătută sub toate aspectele în care apare, inclusiv ori mai ales, libertatea de opinie, de expresie ori de gândire, cum vreţi să-i ziceţi. Concluzia, deloc surprinzătoare, această formă de libertate se poate traduce simplu, axiomatic: nu gândeşti ca mine, n-ai aceeaşi opinie, eşti un dobitoc.

Virgula, punctul şi alte semne de punctuaţie

Nu vă speriaţi, fiţi liniştiţi, nu urmează să citiţi o plictisitoare lecţie de gramatică pentru to(n)ţi. Ar fi o temă nimănui folositoare, întrucât cei care ar avea nevoie n-ar băga-o în seamă, iar celorlalţi nu le este necesară, căci au învăţat lecţia la timpul potrivit. Mult mai distractiv – deh, suntem încă sub influenţa veseliei sărbătorilor tocmai încheiate – ar fi să discutăm despre semnele de punctuaţie dintr-o altă perspectivă, de astă dată deloc drăcească, poate doar pe ici-colo să-mi mai scape vreun pui de drac.

Unii, urmând calea bătătorită, spun că viaţa se poate compara cu un roman, scris de noi înşine pentru noi înşine. În paranteză fie spus, sunt cazuri în care autorii cad pradă tentaţiei de a scrie în paralel, o poveste pentru sine, cea de-a doua pentru public. Necazul este că, inevitabil, se vor concentra pe imaginea pe care vor s-o transmită, ignorând astfel tocmai ceea ce sunt. Proastă alegere, ghici unde se ajunge. Să lăsăm asta, nu-i cazul şi nici timpul pentru adâncirea discuţiei. Revenim la cazul ideal. Unii vor scrie simple schiţe, alţii vor reuşi să scrie nuvele, doar câţiva vor izbuti să închege un roman. În mod excepţional, câte unul va scrie o epopee; merită felicitat, însă doar dacă nu vizează cititorul. Firul narativ depinde de talentul fiecăruia, indiferent că-i schiţă, nuvelă ori roman; unele vieţi vor fi lăudate, poate chiar invidiate, pe când altele – mult prea anost scrise – vor fi uitate.

Teoria clasică ne zice că fiecare zi este o propoziţie, simplă – dacă viaţa ne e monotonă – sau o frază ori chiar o înlănţuire de fraze scrise dezinvolt, în care cuvintele se joacă, sunt expansive, scoţând la iveală bucuria de a trăi, de a visa, de a spera – asta dacă autorul are ceva de spus. Funcţie de starea autorului se umple o pagină, apoi alta, se încheie un capitol, începe altul. Mai lungi sau mai scurte, incitante ori plictisitoare, unele scrieri vor forma volume de opere alese, altele doar volume prăfuite, ratate. Cândva, indiferent dacă-i bună sau proastă, cartea se va termina, va rămâne amintirea ori, după caz, uitarea. Cam asta ar fi, pe scurt, putem dezvolta, desigur, însă eu prefer să simplific, mi se pare mai eficient.

Sapere aude

Îndrăzneşte să ştii, sintagmă tradusă uneori ca îndrăzneşte să gândeşti, consemnată pentru întâia oară de Horaţiu, în ale sale Epistole. Celebritatea ia fost adusă de Immanuel Kant, care a folosit această înlănţuire de cuvinte drept moto în lucrarea Ce este iluminismul? Pe de altă parte, „învăţătura fără gândire e muncă irosită, iar gândirea fără învăţătură e primejdioasă”, zicea Confucius.

Întrebarea care se pune ar fi dacă într-adevăr vrem să ştim, abia mai apoi ar intra în joc şi îndrăzneala. Cât despre îndrăzneala de a gândi, aici deja, deseori, ar însemna să ne depăşim limitele fiinţei. Să rămânem, aşadar, la ceva mai accesibil, la îndrăzneala de a şti. Dar vrem oare? Nu întotdeauna, uneori neştiinţa este mult mai comodă, prin urmare, mai de dorit. Şi chiar altfel fiind, dacă ceva „ne mână-n luptă” întru noi descoperiri, toată munca pare zadarnică, întrucât abia aflând mai multe ne dăm seama cât de puţin ştim de fapt. Inutilă, astfel, strădania de a şti, deloc practică, căci pare un drum infinit, ştim de unde şi când plecăm, însă finalul va rămâne intangibil, o necunoscută, fiindcă capătul de drum e ca un fel de Fata Morgana, cu cât ne apropiem, punctul spre care tindem se va depărta.

Iluzii sau cadouri otrăvite

Pentru că suntem în luna pe care nişte oameni cu imaginaţie debordantă au supranumit-o luna cadourilor, să vorbim despre cadouri, altfel de cadouri. Texte de blog, ce altceva vă pot dărui în mediul virtual. Luaţi de citiţi!

În primul rând, textul nu-mi aparţine. Un amic ţine, uneori, să împărtăşească din elucubraţiile-i drăceşti. Herr Teufel, monsieur Le Diable sau, pe româneşte, domnul Drac, fiind o entitate fără identitate dovedibilă n-are cum să-ţi facă cont google, nici nu ar vrea să folosească conturi false, căci altfel cine i-ar lua în serios numele, prenumele, adresa şi numărul de telefon. Mă învrednicesc eu, prin urmare, de a-i oferi spaţiu de socializare. Aşadar, zi drace, ce ai de spus!

Iluzie, îi cunoaşteţi definiţia din DEX, să vă eu dau o altă perspectivă. Iluziile voastre, mărunte ori mai elaborate. Ce altceva mai otrăvitor a inventat omul, decât zicerea atât de des uzitată: „totul va fi bine”. Iată speranţa şi deopotrivă iluzia care ne înşală; dar e atât de dulce otrava asta. Mai vreţi exemple?

Fie! Libertate, o deţineţi? Sigur că da, îmi veţi răspunde. Mai gândiţi-vă, nu-i cumva tot o iluzie care vă dezmiardă într-atât orgoliul încât o preferaţi, fie ea oricât de otrăvitoare. Libertate de alegere, veţi spune. Desigur, există, numai că numărul alegerilor care vă stau la dispoziţie nu este infinit; mai putem vorbi atunci de libertate în sens absolut. Nici nu contează, atâta vreme cât ne simţim liberi totul este în regulă. Nu-i aşa? Mai prost e atunci când alegerea nu este disponibilă în lista din care, vrem ori ba, trebuie să alegem.

Vorbind despre nimic – cu Dracu’

Mă uitam la foaia albă. De la o vreme scriu din ce în ce mai prost, lipsit de originalitate şi deloc interesant. Decăderea devine evidentă atunci când mă uit la comentarii, mai exact, la numărul lor. Pe vremuri, ici-colo, câte-un comentariu, acum sunt texte la care comentariile cred că depăşesc numărul cititorilor. Un text bun nu admite comentarii, lumea rămâne mută de uimire, de admiraţie sau de orice altceva, nefiind capabilă să adauge ori să schimbe sau să dezvolte un cuvânt sau o idee. Asta înseamnă să scrii bine. Numărul comentariilor (fiindcă numărul cititorilor a rămas cam acelaşi) îmi semnalizează fără echivoc faptul că scriu prost, din ce în ce mai prost. S-o fi terminat sacul cu inspiraţie, o fi venit vremea să pun punct. Până şi imperiile cad, darămite blogurile.

Aşadar, să scriu sau să aştept sperând într-o sclipire de moment a inspiraţiei, care pare intrată în vacanţă. Aş vrea să scriu ceva, dar ce drac’ să scriu?

– Nimic.

Glasul venea de undeva din spate, tonul îmi era cunoscut. Mă întorc, mai să-mi stea inima-n loc. Din tocul uşii mă privea provocator o fostă ea, să-i zicem G., de la Giz - singura exclamaţie de uimire care-mi venise în minte, restul (Gizăz, eventual şi Craist), conţin prea multe silabe, iar în acel moment chiar nu puteam depăşi exprimarea monosilabică.

– Tu!? Eşti nebun! Nu, desigur că nu, eşti doar al dracu’, de fapt, eşti Dracu’! Schimbă-te dracului, ia înfăţişarea comună, vrei să te vadă S. (de la Schutzengel, actuala ea), cum naiba să-i explic ei prezenţa ta, în fine, a lui G...

Gramatica pentru to(n)ţi

Mai ţineţi minte seria cărţilor pentru to(n)ţi? Eu da. De asemenea, observ că am puţine texte marcate cu eticheta „cultură”, drept care mă gândesc să adaug unul. Habar n-am dacă s-a tipărit vreo carte care să trateze gramatica la nivelul tututor, chiar şi tonţilor. Prin urmare, dacă tot am lansat o mică ofensivă în direcţia armatei de tonţi care bântuie spaţiul virtual, o să încerc redactarea unui mic ghid întru comunicare, mai ales scrisă, fiindcă aici se văd cratimele.

Să începem cu lucrurile simple. Aşadar, valabil mai cu seamă pentru tonţi (ceilalţi ştiu), ca să nu pară total şi irecuperabil agramaţi. În primul rând este nevoie să cunoască genul şi numărul substantivului. Trecem peste câteva subtilităţi de clasificare (substantive proprii şi comune, heteronime şi epicene) ca să nu ne prindem urechile încă de la prima lecţie.

Revenim, pentru substantive se cunosc trei genuri: feminin – întotdeauna, doamnele au întâietate (da, aveţi dreptate, voi care cârcotiţi, asta-i de la altă lecţie, da’ nu strică s-o repetăm de câte ori se iveşte ocazia) – masculin şi neutru. Cum le recunoaştem? Simplu, numărăm: o femeie, două femei; o casă, două case; o maşină, două maşini. Clar? Avem: o şi două (una şi a doua). La masculin: un bărbat, doi bărbaţi; un copac, doi copaci; un tont, doi tonţi. Aşadar, un şi doi. Neutrul este ceva mai complicat, că doar d-aia-i neutru, se fofilează, se camuflează, aşa cum nu toţi tonţii reuşesc a-şi ascunde nepriceperea într-ale scrisului. Ho, nu vă grăbiţi! Catârul nu-i neutru, chiar dacă se trage din iapă (feminin) şi măgar (masculin). NU! Tablou însă, aşa cum aţi rămas voi (tonţilor) – după ce tocmai v-am divulgat atât de plastic că animalul înainte menţionat nu-i de gen neutru – este; deoarece zicem: un tablou, două tablouri. Priceput? Aici numărăm: un (de la masculin) şi două (de la feminin), rezultă neutru. Tot substantive la gen neutru sunt: dicţionar şi vocabular. Foarte utile ambele, recomandate pentru to(n)ţi.

Prostia, prostul şi iniţiativa

Prostia este inofensivă (un fapt bine ştiut, nici măcar nu doare), însă devine periculoasă, chiar devastatoare, în multe cazuri, imediat ce purtătorul are o iniţiativă oarecare. Pericolul nu se răsfrânge numai asupra acelora aflaţi în imediata ori îndepărtata vecinătate, ci chiar asupra posesorului însuşi. Azi, tare îmi vine să încerc o disecţie, mai curând, vivisecţie a subiectului. Motive sunt destule. Primul, pentru că e mult de scris, iar mie îmi place să scriu; al doilea fiindcă sunt cu „capsa pusă” (mi se întâmplă rar, e drept, dar mă ţine mult), iar al treilea şi probabil cel mai serios dintre toate, este faptul că o „discuţie” pe această temă oferă o perspectivă interesantă despre cum indivizi ori grupuri se pot face de miru’ lumii cât se poate de inedit şi eficient deopotrivă. Ar mai fi câteva, însă ar fi păcat să ocup spaţiul cu informaţii de mică relevanţă.

Să începem, aleator, fără intenţia alcătuirii unui clasament. Să luăm directivele europene, de pildă aceea care prevede inscrierea unui text absolut idiot şi inutil pe pachetele de ţigări. După o vreme s-a decis şi inserarea unor „poze”, mai mult sau mai puţin terifiante. Cui foloseşte?

Nimicul sau despre cum vindem nimicul

Ex nihilo nihil. Un principiu banal care fundamentează determinismul, o vorbă prin care uşor se poate demonta teoria creaţiei, mai mult ori mai puţin divine. Dar nu despre asta discutăm acum. Vorbim despre nimicul cel mai la îndemână, nimicul nostru cel de toate zilele.

Dacă zilele trecute am vorbit despre valoare, ar fi firesc, dacă nu chiar obligatoriu să ne îndreptăm atenţia înspre nonvaloare, recte nimic, zero, nada... Dar mai cu seamă asupra modului în care acest nimic se vinde cu frenezie, s-ar putea zice, în draci. Dar de ce oare? De unde această atracţie irezistibilă pentru nimic. Cu siguranţă aţi văzut o sumedenie de reclame care îndeamnă la cumpărarea nimicului. Culmea! Nimicul atrage, se vinde, „merge” cel mai bine. Pare absurd, însă nu-i chiar aşa, o să vedem puţin mai încolo, acum suntem încă în faza introductivă, neapărat necesară întru înţelegerea conceptului.

Despre valoare şi preţuire

"În zilele noastre oamenii știu prețul la
toate și valoarea nimicului" - Oscar Wilde

„Lucrurile valorează atât cât la facem noi să valoreze”, spune autorul Preţioaselor ridicole. Nimic mai adevărat, fiecare preţuieşte obiectele conform propriei scări a valorilor. Aş extinde consideraţia lui Molière şi asupra faptelor, de ce nu a oamenilor, ba chiar a sinelui – căci, nu-i aşa, dacă noi înşine nu ne preţuim (respectăm) cum putem avea pretenţia să o facă alţii.

Aşadar, putem spune că valoarea, asemeni multor alte concepte inventate de noi oamenii, este relativă. S-o luăm metodic, începând de la lucruri, divesele obiecte pe care le avem ori le vedem în preajma noastră. Un obiect pe care eu îl consider „de doi bani” poate reprezenta pentru altcineva un lucru nepreţuit. La fel o faptă, pe care eu o consider onorabilă şi demnă de tot respectul, ar putea fi privită de anumiţi oameni desuetă, lipsită de valoare ori chiar blamabilă.

Să dau, întru edificare, un exemplu, primul ce-mi trece acum prin minte. Niciodată, dar niciodată, chiar de-aş fi în situaţia de a „întoarce banii cu furca”, n-aş valora atât cât o fac producătorii, celebrul „măr muşcat”. Nu mă interesează presupusa calitate, „brandul” ori orice altă unitate de măsură, telefonul acela costă prea mult pentru un telefon şi funcţia sa principală, aceea de a apela şi a fi apelat. Punct. Desigur, mulţi vor avea altă părere şi abia aşteaptă să apară ultimul model... Cum spuneam, valoarea este o noţiune relativă şi subiectivă.

Azi citim ce au scris alţii

Mai precis, nuvela lui Ioan Popa despre care vă spuneam data trecută. A apărut în Almanahul Anticipaţia 1984. Ştiu că povestirea a fost premiată la vremea respectivă, nu ştiu dacă a fost publicată şi în alte părţi, habar n-am câţi cititori a avut, dar fiindcă ne despart treizeci de ani, nu strică vreo zece, poate douăzeci de cititori în plus. Poate şi păreri referitoare la personajul principal.

Lectură plăcută!

Comando

Soarele ardea în înalt ca un disc orbitor. Nisipul ardea, căştile ardeau, armele ardeau! Aerul tras în piept era atât de cald încât plămânii îi dureau. Transpiraţia cădea în picături pe nisip atunci când se aplecau înainte ori li se scurgea în şuviţe subţiri de-a lungul obrajilor, izvorând de sub tâmple, alunecând pe după ceafă, usturătoare.

Deşertul se întindea înainte, imens, arzător, fără capăt şi fară început, jucându-şi în faţă lor valurile fierbinţi de aer. Parcă nisipul fusese stropit cu benzină ce se aprinsese apoi şi continuă să ardă, aşa cu flăcări transparente.

Despre lideri şi leadership

Douglas MacArthur
(26 ianuarie 1880 - 5 aprilie 1964)

Am recitit zilele trecute o povestioară publicată în Almanahul Anticipaţia din 1984. O nuvelă care abordează în rândurile-i o temă obişnuită acelor ani, războiul nuclear. Dar nu pe acest aspect se vor concentra rândurile de faţă. Va fi doar o discuţie liberă pornind de la personajul central al naraţiunii, locotenentul Ent. Cândva (puţintică răbdare, că-s multe pagini de copiat, de la 115 la 123, iar dactilografia nu-i tocmai punctul meu forte), pentru amatorii de povestiri SF, o să pun pe blog întreaga nuvelă aparţinând scriitorului Ioan Popa, merită, mai cu seamă gândindu-mă la câţi doritori mai au posibilitatea să citească un almanah apărut acum „trej” de ani. Ce bătrân sunt…

Pe scurt, omu’ ăsta şi-a condus compania (formată din patru plutoane de combatanţi şi combatante), într-un marş forţat de vreo „doişpe” zile de-a lungul deşertului spre o ţintă care de fapt nici nu (mai) exista, nu pentru a câştiga o bătălie ci pentru a le salva vieţile. Ei bine, omul ăsta a fost un lider, „adevărat lider” ar fi pleonasm, căci „leader” eşti sau nu eşti, nu există fracţiuni de lider. A fost un lider nu pentru că ceilalţi l-au urmat orberşte, respectând uzanţele cazone, ci fiindcă a pus mai presus soarta oamenilor săi decât propria-i viaţă şi deloc de neglijat, pentru că atitudinea sa i-a îndemnat pe ceilalţi să-l considere astfel. Oamenii săi l-au urmat nu pentru că-l iubeau, în realitate îl urau din cauza rigidităţii afişate, ba chiar unul dintre sergenţi, bănuindu-l de nebunie, se pregătea să-l oblige să predea comanda. Aceiaşi oameni nu s-au sfiit să-l refuze atunci când locotenentul, epuizat de arşiţa deşertului, trecând peste obişnuita-i aroganţă le-a cerut apă, spunându-i că şi bidoanele lor sunt goale. Într-un final au ajuns la o oază, erau salvaţi, însă nu mai aveau cui să se arate recunoscători. Mai apoi au găsit unica hartă după care se ghida comandantul lor, pe care nici măcar nu era marcată respectiva oază. Locotenentul mersese la noroc, trebuia să-i ducă undeva ori măcar să le ofere şansa de a ajunge într-un loc în care ar fi putut trăi. De aceea „trăsese” de ei acele doisprezece zile, să-i scoată la liman, fiindcă orice întârziere însemna pieirea între dunele deşertului.