Trepte

Există expresii precum, se-nvârte roata sau Pământul e rotund, care încearcă să explice mersul lucrurilor, al vieţii... Totul se presupune că s-ar petrece ciclic, la intervale regulate. După bine vine puţin rău, apoi din nou d-alea bune şi tot aşa. De-ar fi atât de simplu. Am putea prevedea când se „strică vremea” şi am sta acasă, am ieşi la lumină abia după ce trece furtuna. Da’ e mult mai complicat.

V-aţi gândit vreodată să comparaţi viaţa cu o scară lungă, pe o străbatem, treaptă cu treaptă, la pas ori în alergare, ne oprim din loc în loc, apoi iar o urmăm pas cu pas. Scara aceea cu unele trepte placate cu marmură şi altele şubrede, urcă sau coboară, drept ori în spirale strânse sau largi, mai abrupt ori mai lin, cotind larg sau brusc, formând ramificaţii, oprindu-se  periodic în dreptul unei uşi pe care scrie „next level”. Ştim că dincolo găsim „recompensa”, o recunoaştere a efortului depus. Ne invită să progresăm exact ca în jocurile simple de începutul erei calculatoarelor. Uneori însă, parcă n-am vrea să trecem la nivelul următor. Ne place treapta pe care stăm, e confortabilă, pare sigură, protectoare. Rămânem acolo o vreme, dar n-o putem face la infinit, altfel suntem penalizaţi pentru „non-combat”; toate jocurile au şi reguli. Desigur, sancţiunea nu înseamnă eliminarea din joc, însă are un preţ – atragerea dispreţului celorlalţi participanţi. Uite-l pe ăla care renunţă, nu vrea să acceadă la nivelul superior, refuză promovarea, cum poate să fie atât de fraier – vei auzi în juru-ţi, voci şi râsete sarcastice.

Pocher versus şah

Aprind o ţigară, a nu ştiu câta, privesc stropii de ploaie şi le ascult zgomotul monoton la impactul cu asfaltul ud. Tot ce este bun cade de sus, spunea bunică-mea. Nu chiar, uneori mai pică şi din acelea rele. Diverse...

Mă gândesc la următoarea mutare, la cum să contracarez următoarul atac. E bine să fii jos, zice o vorbă, cică n-ai de un de unde să cazi, numai că tot ce vine de sus îţi pică în cap – ceea ce nu-i atât de bine. Prefer să fiu sus, chiar dacă risc să cad – tot trebuie să fie ceva, acolo jos, care să-mi amortizeze aterizarea. Cum să menţin măcar avantajul poziţional? Marii şahişti zic că ar fi preferabil celui material; eu sunt un „jucător de duminică”, îl prefer pe cel material, palpabil, cum ar veni – dacă se poate, pe amândouă.

Ţinutul Pinzgau

Grossglockner Hochalpenstrasse

Grossglockner Hochalpenstrasse şi Kaiser Franz-Josef-Höhe

Conform zicerii „finis coronat opus”, ultima expediţie pe tărâmuri salzburgheze trebuia să fie ceva de ţinut minte din fortuita-mi vacanţă. Şi a fost! Două zile petrecute la Saalfelden am Steinernen Meer, o localitate aflată la vreo 80 de kilometri de cartierul general din Nußdorf am Haunsberg. De această dată am pornit la drum împreună cu gazda, Ingrid. Evident, ne-a însoţit căţeluşa Luna, fiindcă nu puteam lăsa animalul singur acasă.

Ajungem sâmbătă către prânz, dăm turul cochetului orăşel şi fiind peste măsură de cald ne retragem în casă ca să planificăm expediţia din ziua următoare. Spre seară mai facem o ieşire pentru a gusta din specialităţile locale şi a ne răcori la final cu îngheţată. Apoi, după ce trecem în revistă planul operaţional pentru duminică, program de somn, fiindcă ne aştepta o zi plină.

Salzburg – Altstadt

După ce am explorat împrejurimile Salzburgului era normal să vizitez şi oraşul, mai precis Oraşul Vechi, Altstadt – în limbajul localnicilor. Despre oraşul în care a venit pe lume Mozart puteţi citi destule detalii pe internet. Nu o să m-apuc aici şi acum să descriu arhitectura barocă şi nici n-o să fac o listă cu obiectivele de maximă importanţă care trebuie „cucerite” la o eventuală trecere prin zonă – pentru asta există agenţii de turism. Vă arăt doar pe unde am umblat eu şi, în puţine cuvinte – acolo unde e cazul – o să dau unele explicaţii.

La traseu nou, ghid nou, Brigitte, soţia lui Rudi, ghidul din prima expediţie. Am părăsit „baza” din Nussdorf în jur de ora nouă dimineaţa. Înainte de zece intram triumfal pe una dintre porţile Oraşului Vechi, Gstatten Tor.

Primul obiectiv aflat pe harta „cuceririlor” era Fortăreaţa Hohensalzburg, în germană, Festung Hohensalzburg. Se poate urca la pas pe vechiul drum, da’ îţi ia vreo oră şi toată suflarea. Noi am ales funicularul. E mult mai comod şi oricum în taxa de vizitare (11,30 €) este inclus şi acesta. Însă până să ajungem la baza dealului Festungsberg – ei îi spun munte, însă la 542 de metri termenul mi se pare exagerat –  pe vârful căreia este situată fortăreaţa ne-am preumblat pe străzile pavate şi am intrat în câteva biserici. Sunt vreo şase-şapte în vecinătatea Domului, aflat la poalele fortăreţei. Deh, obiceiul timpurilor, fiecare arhiepiscop care a condus oraşul, a ţinut să intre în graţiile Domnului. De asemenea, lăcaşe de cult au mai ctitorit şi potentaţii financiari ai apuselor vremuri, desigur, tot întru iertarea păcatelor. Sunt construcţii impunătoare atât văzute din afară, cât mai ales din interior, marmura roşie de la picioare şi decoraţiunile ţin să aducă aminte de bogăţia oraşului ce odinioară era de sine stătător, fiind încorporat Austrie relativ recent. N-am făcut poze în interior, nu ştiam dacă este permis, şi nici nu voaim să sperii zeii cu bliţul telefonului. O:-)

Împrejurimile Salzburgului

Ceea ce s-ar putea numi vacanţă de trei săptămâni pe meleaguri salzburgheze s-a încheiat. Acum e vremea potrivită pentru depănat amintiri; multe, credeţi-mă. După acest prim episod vor urma încă două: despre oraşul Salzburg şi ţinutul Pinzgau.

Nussdorf, dimineaţa zilei de 13 august. Mănânc la repezeală, beau cafeaua şi-l aştept pe Rudi, prin a cărui generozitate voi avea ocazia să explorez împrejurimile localităţii. Ghidul de lux apare în jur de ora 10:30, iar expediţia poate să înceapă.

Setăm prima destinaţie, Gaisberg 1287m, de unde putem arunca o privire asupra Salzburgului. Şoseaua îngustă (totuşi mult mai practicabilă decât aceea care leagă Reşiţa de Semenic) străbate pădurea de conifere suind în serpentine largi. Maşina, un Citroën C4 se mişcă bine, iar razele soarelui (deja dogoritor), nu pot trece de bariera brazilor şi pinilor înalţi care mărginesc pitorescul drum. Am parte de o călătorie plăcută, şi era doar începutul.

Sfârşit de capitol

În februarie începea să se scrie un nou capitol - presărat atunci cu sumedenie de necunoscute - din destul de anosta-mi existenţă. Prin martie dădeam primul raport despre ceea ce s-ar putea numi „aventura austriacă”. La finele lui august acest prim capitol al aventurii austriece s-a încheiat mai curând, mult prea curând, decât m-aş fi asteptat. Cineva, un om deosebit, aparent puternic, care părea că se ridică mereu deasupra bolii, s-a hotărât să plece undeva către stele, acolo unde nu există durere şi nici boală... Auf Wiedersehen, Herr Sepp. Wenn es etwas gibt nachdem Leben wir werden uns irgendwann treffen.

Va urma un alt capitol, al doilea, foarte probabil un al treilea, al patrulea n-ar mira pe nimeni, fiindcă „despărţirea” ţine de specificul jobului. Rezumând cele 112 zile petrecute la Nussdorf pot zice că am avut norocul de a întâlni nişte oameni de excepţie, la care mă voi gândi mereu cu drag - nu-i numesc, puţine şanse să citească ăste rânduri, iar de s-o nimeri ca respectivii să intre p-aici vor pricepe la cine mă refer; desigur dacă-i ajută Google sau Bing translator. Aş mai spune, chiar de unora le poate părea exagerat, că o bucăţică din inimă a rămas pe meleagurile acelea lângă acei oameni minunaţi şi că îmi doresc să am ocazia de a-i reîntâlni cândva.

De vacanţă

Pentru că la precedentul text trei comentatori – pe care-mi place să-i consider deopotrivă şi amici virtuali, nu doar cititori fideli – îmi lăudau talentul de narator, mi-am zis că mi-e permis să mi-o iau în cap şi să vă povestesc câte ceva în stilul lui Cervantes, ba mai bine într-a lui Sadoveanu, fiindcă ăsta era cu descrierile peisajului – pentru edificare, (re)citiţi Nada Florilor. La scrierile aventuroase ale ăluia de-i spune şi Saavedra om reveni când oi fi mai plin de draci, deocamdată fiind doar copleşit de caniculă – tot drăcescă i-aş zice.

Apropo, Dragoş! Nu atunci când vreau îmi ies textele, ci mai degrabă atunci când scriu dintr-o pornire lăuntrică, pesemne ajutat de „musiu” Le Diable. De data asta, deoarece înainte menţionatul personaj pare a fi de negăsit, nu garantez pentru valoare literară a textului. Iar pen’ că tu Nice, abia aştepţi impresii de vacanţă la mare (dat fiind faptul că urmează să te îndrepţi într-acolo), facă-ţi-se voia, un text din categoria „ultrascurte” şi câteva poze cu răsăritul soarelui – cred că-i tot ce poate oferi marea mai frumos. Iertat fie-mi antitalentul într-ale artei fotografice.

Instantanee austriece

Cândva vă propuneam o serie de destinaţii se vacanţă: Egipt, Franţa, Spania, Italia, Aachen şi Bruges. Era o vreme când simţeam tentaţia călătoriei cu degetul pe hartă ţinând aproape un ghid de călătorie menit a-mi dirija paşii în călătoria imaginară.Trecut-a ceva vreme de atunci, acum simt tentaţia călătoriilor prin locuri nicicând trecute într-un ghid turistic.

Să luăm calea meleagurilor austriece, odinioară un mare imperiu, acum o ţărişoară mică, de vreo opt milioane de locuitori, însă deloc de ignorat din punct de vedere cultural sau arhitectonic, dar mai cu seamă peisagistic.

Uitaţi de Viena cu arhitectura ei imperială, de Palatul Schönbrunn (Schloss Schönbrunn) - fosta reşedinţă de vară a împărătesei Sisi - şi de a sa celebră seră a palmierilor (Palmenhaus). Daţi uitării şi celălalt palat, Hofburg, care adăposteşte astăzi muzeul aceleaşi Sisi, apartamentele imperiale, colecţii de porţelan şi argintărie. Nu, nu vom vizita nici Parcul Prater, Wiener Staatsoper (Opera vieneză) şi nici Şcoala spaniolă de călărie de la Viena, nici măcar Stephansdom (Catedrala Sf. Ştefan).

Luna şi vacile non Milka

Recunosc, titlul e parcă decupat din tabloide, măcar ăsta să fie senzaţional, evitând elegant exprimări fade de tipul: însemnări, relatări sau amintiri de pe front, din copilărie ori din dubla viaţă (30 cu 26 de zile) a centurionului. Să dăm dară o ţâră de culoare textului, deoarece conţinutul în sine e la fel de anost (dacă nu un pic mai mult) decât acela al precentelor zece, hai doişpe texte. Ştiu Dragoş, ştiu, te zgârie pe retină ~X( (şi pe timpan dacă citeşti cu voce tare), da’ ştii doar că nu pot scrie ori rosti numeralu’ ăla de-ncepe cu douăspre... ptiu, drace. ;))

Prin urmare (grecii fac comerţ pe mare), pen’ că vorbirăm cândva despre căţeluşa Luna, ea este personajul – aproape de desen animat, dacă m-aş lua după năzbâtiile de care este capabilă şi pe care le face, voind parcă a-mi testa rezistenţa la stres. În rest, numai de bine, ea e bună, dracu-i rău (că n-o ia), însă tot mi-e drag de ea.

In memoriam...

5 mai 2015. Nu-s multe de spus, aşa că facem un fel de vinerea melomanului. Asta în principal pentru ca să nu se creadă că m-am dat la fund, încă n-a venit vremea. Mai am până ating numărul de 333 texte publicate. E drept, conotaţia din spatele textului este cam tristă, fiindcă cineva drag nu mai este... C’est la vie.

Munca îl face pe om...

Praf, conform glumei care circula pe vremuri în cercul meu de prieteni, drept răspuns la afirmaţia – parţial maliţioasă – munca l-a făcut pe om.

Trecând peste parţial adevărata (căci nu-i totdeauna adevărat că ai muncit doar dacă eşti cănit pe mâini şi ai cămaşa leorcă de la sudoare) zicere, „cine-i harnic şi munceşte, ori îi prost ori nu gândeşte”, tre’ să recunoaştem că meseria nu mai este de cam de multă vreme „brăţară de aur”. Meseriaşii adevăraţi au plecat care încotro, iar restul celor rămaşi par a se ghida după dictonul: „timpul trece, plata merge”. Nici nu mai contează faptul că salariul ajunge fie pentru plata întreţinerii, fie pentru umplutul foalelor; există un alt proverb salvator, „dacă nu cade, pică”.

Habar n-am dacă timpurile trecute, vremurile în care toţi contribuiam la clădirea societăţii multilateral dezvoltate, au schimbat mentalităţi, contribuind la formarea unor idei preconcepute (false) referitoare la muncă. Totuşi, în acei ani s-a putut observa predilecţia oamenilor pentru anumite meserii, toată lumea voia să aibă mâinile curate, să poarte cămaşă albă, cravată şi costum. Probabil aşa s-a (re)definit sintagma „gulerelor albe”. Presupun, că tot aşa, a apărut în mintea omului conceptul după care o anumită muncă este superioară ori inferioară alteia. S-a trecut cu vederea, deliberat ori ba, faptul că nu toată lumea poate să stea cu „blaiştiftul” în mână creionând planuri, fără însă să existe şi dintr-ăia cu lopata ori mistria, clădind la propriu măreţele proiecte.

Însemnări de pe „frontul austriac”

La precedentul text, doi comentatori – Cudi şi Radu – îşi exprimau speranţa că m-aş putea trasforma într-un fel de Hemingway, postând pe blog măcar ultrascurte relatări de pe „front”. Nu sunt nici măcar vreun Adelin Petrişor ca să transmit corespondenţe de război, însă ca să nu se spună c-aş fi insensibil la vocea poporului, care cică-i şi a zeilor, m-am pus pe treabă la 12 zile (e bine aşa, Dragoş? X_X ) de la întoarcerea din prima bătălie. Nota bene: cu scut, \m/ Rodica, Rodica, ce-mi faci tu mie. Mă voiai pe scut? [-X

Preliminarii

Manualele de strategie ne învaţă să luăm decizia cea mai eficientă, indiferent că ne place ori ba, hotărârile se iau pe baze logice, analizând realist situaţia din teren; inima, dorinţele, visele de mărire rămân deoparte, nu-i loc de ele. Asta dacă vrei să învingi. Te vrei erou, vrei să ieşi din tranşee să porneşti asaltul final, asta ţi-ar spune inima, dar uneori e mai bine să-ţi menţii în siguranţă poziţia, să nu te hazardezi, să trăieşti azi pentru a putea lupta şi mâine.

În viaţa reală, alegerile se fac pe aceleaşi principii. Nu-i important ce vrei, ce îţi place să faci, contează doar ca ceea ce alegi să faci să fie eficient întru atingerea scopului propus, astfel încât să poţi „lupta” şi mâine, poimâine... Atunci când constaţi că durerea de cap pricinuită de o activitate intelectuală (comodă într-o oarecare măsură şi desigur preferabilă) este mult mai puţin preţuită decât durerea de spate alegi totuşi – oricât de incomod şi impropriu ţi-ar părea – varianta a doua. Ai mai multe şanse să prinzi „ziua de mâine” şi să te poţi gândi la cea de poimâine.