Dramele din palatul Lochias

În secolul al IV-lea î.e.n. Egiptul a fost cucerit de Alexandru cel Mare şi a devenit un stat elenistic. Timp de aproape trei secole, de la moartea lui Alexandru (323 î.e.n.) şi până în anul 30 î.e.n., tronul Egiptului a fost ocupat de dinastia Ptolemeilor (Lagizilor), al cărei ultim reprezentant a fost Cleopatra VII – sau simplu, Cleopatra, aşa cum o recunoaşte istoria. Dar s-ar fi putut întâmpla ca după această celebră regină Egiptul să fi fost cârmuit de Ptolemeu al XVI-lea sau, cum i s-a mai spus, Cezarion…

Şuetă cu monsieur Le Diable (2)

Să continuăm şueta nocturnă cu monsieur Le Diable, Herr Teufel, recte Dracu’, începută săptămâna trecută.
Umplu paharele, apoi aduc şi restul de cafea rămasă în filtru. Se anunţa o noapte lungă, altfel spus albă. Să mai spună cineva că dracu-i negru, poate doar în ceru’ gurii, altfel o companie mai mult decât plăcută, volubil şi cordial, gata să-ţi desluşească mai toate semnele de întrebare. Îl observ frecându-şi palmele a nerăbdare sau a satisfacţie, n-am de un’ să ştiu exact ce-i în mintea lui.

– Bine - îmi zice pe un ton care anunţa o altă tiradă revelatoare - din moment ce nu ai preferinţe, dă-mi voie să încep cu ceva care, măcar la nivel mistic, e recunoscut drept întâiul.

Şuetă nocturnă cu Herr Teufel

Stătem întins pe pat aşteptând să adorm, dar somnul nu se lipea deloc de mine. Am încercat să număr oiţe, cine drac’ spune că asemenea tertip îl convinge pe „moş Ene” să vină în vizită, spune baliverne. De ce tocmai oi, alea fac zgomot, behăie, cum să adormi, că nu sună tocmai a nocturne de Chopin, Bach, Haydn ori Vivaldi, ca să nu mai discutăm că numărând oile, gândul se duce inevitabil la stână, iar acolo mai latră şi câte-un câine, îţi sare somnu’ nici vorbă să să rămână prin preajma-ţi.

Ehh, stând eu aşa cu ochii-n tavan şi nenumărând mioare, aud un uşor foşnet venind de undeva din lateral. Mi-e lene să întorc capul, o fi vântul, iar eu, aflat undeva la graniţa dintre starea de veghe şi cea de visare, nu percep corect poziţia sursei zgomotului. De fapt, nu-mi pasă, n-are decât să fie ce-o vrea, eu vreau doar să dorm.

Revelaţie - "Dicţionarul Diavolului"

Am avut de gând să scriu despre ...  ipocrizie ... nici eu nu ştiu ce, într-o conjunctură mai personală. Neavând destul tupeu, am zis că mă „plimb” oleacă în lumea imensă şi mărinimoasă a lui Goagăl (sper că îmi permiţi, Mario, să-ţi împrumut ‚desăvârşita’ scriere). Ceva, în fundul minţii, îmi spunea că o sa dau din lac în puţ;  cum fac mai de fiecare dată am ignorat acel ceva (că să merg la culcare it's not an option) şi am dat peste unu’ de i-ar zice Ambozie în limba română şi care a murit de 100 de ani fix sau cel puţin aşa se presupune (pe bune!).

Ce îți dorești cu adevărat?

"Cel mai puternic e cel care se stăpânește pe el însuși" - Seneca

Așa că eu ... pentru o zi, aș vrea să merg exact acolo unde mă duce inima ...

Toți, în diferite etape ale vieții noastre sau în fiecare zi (unii), considerăm că știm exact și foarte clar ceea ce vrem, ceea ce ne dorim, toți avem un scop bine definit in viață. Repet, că știm exact …  

Mult mai bine știm ce vrem de la alții, desigur. Și când spun “alții” mă refer la toți cu care avem contact direct sau indirect.

Dar să ne întoarcem la noi înșine, pentru că suntem destul de complicați, zic eu; nu ne ajunge o viață întreagă să ne “descifrăm”. 

Aachen – prima capitală medievală europeană

La 25 decembrie 800, când, în dangătul tuturor clopotelor Romei, primea din mâinile Papei Leon al III-lea insignele demnităţii imperiale, Carol, regele francilor, avea un imperiu făurit cu spada, dar nu avea încă o capitală. Predecesorii săi, regii merovingieni, în loc să-şi aleagă o reşedinţă permanentă, de unde să-şi poată exercita puterea asupra întregului stat, preferaseră să preregrineze cu întreaga lor curte, dintr-o aşezare în alta.

Această viaţă itinerantă făcuse ca, în anumite perioade, unele oraşe să deţină o importanţă mai mare, fără însă ca vreunul să se transforme în capitală. Carol risca să-şi imite înaintaşii, întrucât din cauza nenumăratelor războaie fusese până atunci un suveran veşnic călare. Dar, la sfârşitul luptelor, graniţele statului franc erau atât de întinse, iar organizarea lui se anunţa atât de complicată, încât Carol cel Mare a înţeles că venise timpul să se stabilească definitiv într-un oraş care să devină noua capitală imperială a Europei, după Roma antică, centrul organizatoric atât de necesar statului.

La trecutu-mi mare, mare viitor

Da, măreţ viitor mă păştea sau – ca să păstrăm terminologia sportului rege – talona. Da’ nu m-a prins, deh mă demarchez uşor. Am citit zile acestea două (auto)elogii aduse gloriosului timp trecut, unu’ aici, celălalt dincolo. Şi, dincolo de aprecierea naraţiunilor celor doi, m-a pălit întrebarea: n-oi avea şi eu momentul de glorie, păi cum, doar Al Bundy şi ăştia doi, unul alb şi altu’ negru să aibă cu ce se lăuda.

Mi-am amintit, era aproape imposibil să nu fi gustat măcar o singură dată din cupa gloriei. Eh bine, am făcut-o, şi n-a fost un caz singular. Dar ca să rămân în ton cu tema abordată de cei doi antemergători care m-au inspirat voi descrie episodul de triumf fotbalistic, mai ales că suntem şi în perioada Cupei Mondiale.

Crassus, un învingător învins

Într-o epocă în care campaniile militare reprezentau una dintre cele mai scurte căi spre o poziţie politică de prim rang, Marcus Licinius Crassus nu s-a sfiit să urmeze la rându-i această cale. Împrejurările l-au stimulat însă să întreprindă prea mult şi să sufere un mare şi ultim eşec. Acest comandant roman a condus într-un deşert oriental 50.000 de soldaţi disciplinaţi şi bine echipaţi, făcând mai apoi toate greşelile tactice posibile. Rezultatul a fost un dezastru fără precedent.

Plutarh a acordat o mare importanţă lăcomiei lui Crassus care s-a remarcat ca un afacerist priceput, însă nu poate explica de ce a continuat să facă politică şi să conducă o armată mult timp după ce ajunsese probabil cel mai bogat am din Roma. De ce nu s-a retras, ca Sylla sau de ce nu a continuat pur şi simplu să-şi sporească averea, întrucât era evident faptul că priceperea sa în arta războiului nu se apropia de aceea dovedită în afaceri.

Blog atelier – Slideshow widget

N-am mai trecut cam de multă vreme p-aici, s-a pus praful de-un deget. Fiind duminică, dar şi pentru că deunăzi la Cupa Mondială, Italia m-a enervat, Argentina m-a dezamăgit, iar Mannshaft-ul Germaniei mi-a provocat amblele stări, m-am zis să-mi fac de treabă pe blog. Dat fiind faptul că precedentul text de aici era despre aflarea în treabă de ce nu m-aş afla şi eu în treabă scriind ceva din lipsă de altă ocupaţie. Totuşi, ca să nu fie chiar ceva doar de aflat în treabă mi-am zis să-mi respect cuvântul dintr-un comentariu de prin luna februarie (mult de-atunci, dar n-am uitat) în care spuneam că o să aloc vreo juma’ de oră pentru a vă explica pe îndelete ce şi cum faceţi dacă vă bate gândul şi vreţi să afişaţi pe blog un set de imagini care să se schimbe automat la un interval dinainte stabilit. În plus, ieri m-a tras de mânecă un cititor, care într-un comentariu la mai vechiul tutorial în care discutam despre schimarea unei imagini la trecerea mouse-ului, întreba (dacă am înţeles eu bine) tocmai despre această „ghiduşie”, anume posibilitatea afişării mai multor poze succesiv, slideshow.

Aflarea în treabă

„Mi-am dorit de multe ori sa fac o teză de doctorat cu tema: aflarea în treaba ca metodă de lucru la români”, spunea Petre Ţuţea. Să plecăm de la acest citat… Nu-i aşa că se pot scrie tomuri pe această temă? Sigur, trebuie însă să lăsăm deoparte ideile preconcepute, referitoare (mai ales) la naţia asta a noastră, pe care încercăm cu încăpăţânare să o idealizăm, dând sub preş tarele-i atât de vizibile. Nu vreau să par cuiva rasist, de aceea spun răspicat că umanitatea înşăşi deţine defecte cu ghiotura, nu este ceva specific doar românului. Dar, fără a mă erija în deţinătorul adevărului (oare există, poate vom discuta cu o altă ocazie, deşi am mai scris un text în care căutam adevărul, căutaţi-l prin arhiva blogului), consider că suntem maeştri emeriţi în „ascunderea după deget” sau „datul după cireş” (corcoduş, vişin sau orice alt pom fructifer preferaţi)…

Ziua „Z” – ultimele o sută cincisprezece ore

Omaha Beach - 6 iunie 1944

Ziua „Z”, în terminologie anglo-americană „D day”, începutul operaţiei cu nume de cod „Overlord”, mai pe româneşte, debarcarea aliată în Normandia. 6 iunie 1944 înseamnă în istoria celui de-al doilea război mondial începutul unei ample acţiuni militare aliate care a uimit Europa, al treilea Reich cu predilecţie. Dramatismul acelei zile de acum 70 de ani, a fost descris de Cornelius Ryan în „Ziua cea mai lungă” şi pus pe peliculă într-un celebru film de lung metraj din 1962 cu acelaşi nume.

Etica – mic tratat de morală drăcească

Nici că se poate un concept (filosofic ar zice unii, civic, după alţii) mai încâlcit... Suntem învăţaţi de mici cu principiile eticii (am promis AICI că detaliez subiectul, iar eu sunt om de cuvânt). Întrebarea ar fi dacă chiar sunt într-atât de demne de laudă. Nu pot ignora câteva îndoieli care îmi persistă în minte. Să luăm drept exemplu basmele copilăriei. Ce suntem învăţaţi acolo? Să vedem... În primul rând, Făt-Frumos este eroul pozitiv, iar zmeul ori balaurul cu trei, şapte, nouă sau câte capete vreţi, toate scuipătoare de flăcări este personajul negativ, demn doar de obrobriul public. Păi, să ne dumirim... De unde atâtea laude pentru Fătul cel Frumos, căci dacă bine-mi aduc aminte, acesta este un trişor de primă clasă. Mai întâi creşte într-un an cât alţii-n şapte, apoi numa’ luptă dreaptă nu-i aia pe care o încinge el cu zmeul... Ar fi onorabil din partea lui dacă s-ar lua direct la trântă, însă...