La şuetă cu Dracu’ (4)

După o relativ scurtă pauză, timp în care îşi savură cafeaua (alta, a treia), sorbi din coniac (al nu ştiu câtelea pahar) şi pufăi cu nesaţ din nelipsita-i ţigară de foi, îşi reluă intempestiv discursul.

– Să revenim la oile noastre. Unde rămăsesem? Ah, da! La scop. Orice acţiune se presupune că are un scop, nimeni nu face lucruri fără rost, mă rog, dacă ne referim la normalitate. Dar pentru aprofundare ar trebui să revenim la discuţia despre cuvinte, vorbe, mai exact puterea cuvântului. Asta pentru că scopul se împlineşte tocmai folosind vorbe. Cuvântul poartă cu sine adevărata putere, capacitatea de manipulare, ea însăşi, deseori, un scop. Şi da, ai intuit bine dacă te-ai gândit că pentru ca toate astea să funcţioneze este nevoie de ingredientul magic, anume încrederea.

Spune-i omului ce vrea să audă şi-l vei avea de partea ta definitiv şi necondiţionat. Altfel spus, ne place să auzim ceea ce dorim, ecoul propriului gând are propria lui fascinaţie şi niciodată nu ne vom sătura ascultându-l. Pe de altă parte, o inepţie repetată de un milion de ori, devine adevăr, mi-am permis să modific citatul original pentru a nu naşte suspiciuni de ascunse simpatii pentru Goebbels, ministrul Propagandei Publice al celui de-al treilea Reich.

Spartacus – un război de-a lungul întregii Italii

Spectacolele de gladiatori, atât de populare în lumea antică, au fost împrumutate de romani de la vecinii lor, etruscii. La început, în arenă apăreau numai gladiatori care se luptau între ei, pentru ca mai târziu să fie introduse şi diverse fiare sălbatice pe care aceştia trebuiau să le înfrunte într-un spectacol sângeros. Recrutaţi dintre sclavi sau liberţi, dintre condamnaţii la moarte sau la muncă silnică ori dintre prizonierii de război, gladiatorii cei mai căutaţi pentru rezistenţa şi forţa lor fizică, erau galii şi tracii.

Într-un trib tracic, aşezat în văile Munţilor Rodope, s-a născut Spartacus, viitorul gladiator şi conducător al marii răscoale. Viaţa lui Spartacus înainte de dezlănţuirea răscoalei (73 î.e.n.) e prea puţin cunoscută. Părinţii lui, probabil păstori, au fost nevoiţi să-şi înscrie fiul ca soldat în rândurile unei trupe auxiliare romane unde, de la bun început, Spartacus s-a făcut remarcat prin forţă fizică şi curaj. Clima aspră a meleagurilor natale îi călise trupul, iar sărăcia, cu care fusese obişnuit de mic copil îl învăţase să fie cumpătat. Din motive necunoscute - poate pentru că fostul păstor nu s-a împăcat cu aspra disciplină militară - Spartacus a dezertat. Potrivit legilor romane, o dată prins, un dezetor îşi pierdea libertatea şi era vândut ca sclav. Aceasta a fost şi soarta lui Spartacus.

Şuete cu dracu’ (3)

Am întrerupt discuţia pentru a reîmprospăta proviziile de pe măsuţa dintre cele două fotolii pe care ne tolănisem pentru a ne întinde la o şuetă agreabilă, chiar dacă cam drăcească. Revenind cu ceştile de cafea care-şi împrăştiau aroma îmbietoare, vechiul amic îmi zâmbi arătând cu privirea înspre rafturile bibliotecii.

– I-ai citit pe toţi? Filosofii aştia, la ei mă refer. Le-ai luat afirmaţiile drept adevăruri incontestabile? Ştii uneori e mai comod aşa, iar voi oamenii sunteţi atât de leneşi încât uneori refuzaţi să gândiţi, vă este la îndemână să luaţi de bună orice inepţie numai pentru că a fost rostită de cineva căruia tot voi, mă rog, înaintaşii voştri, i-au acordat statutul de înţelept.

– Pe unii da, pe alţii doar i-am “frunzărit”, să-mi formez o părere. Nu-s atât de comod precum insinuezi şi, în plus, am deseori tendinţa de a contrazice tocmai opiniile majoritar considerate drept cele mai raţionale, iar pentru asta lucrez cu materialul clientului.

Dramele din palatul Lochias

În secolul al IV-lea î.e.n. Egiptul a fost cucerit de Alexandru cel Mare şi a devenit un stat elenistic. Timp de aproape trei secole, de la moartea lui Alexandru (323 î.e.n.) şi până în anul 30 î.e.n., tronul Egiptului a fost ocupat de dinastia Ptolemeilor (Lagizilor), al cărei ultim reprezentant a fost Cleopatra VII – sau simplu, Cleopatra, aşa cum o recunoaşte istoria. Dar s-ar fi putut întâmpla ca după această celebră regină Egiptul să fi fost cârmuit de Ptolemeu al XVI-lea sau, cum i s-a mai spus, Cezarion…

Şuetă cu monsieur Le Diable (2)

Să continuăm şueta nocturnă cu monsieur Le Diable, Herr Teufel, recte Dracu’, începută săptămâna trecută.
Umplu paharele, apoi aduc şi restul de cafea rămasă în filtru. Se anunţa o noapte lungă, altfel spus albă. Să mai spună cineva că dracu-i negru, poate doar în ceru’ gurii, altfel o companie mai mult decât plăcută, volubil şi cordial, gata să-ţi desluşească mai toate semnele de întrebare. Îl observ frecându-şi palmele a nerăbdare sau a satisfacţie, n-am de un’ să ştiu exact ce-i în mintea lui.

– Bine - îmi zice pe un ton care anunţa o altă tiradă revelatoare - din moment ce nu ai preferinţe, dă-mi voie să încep cu ceva care, măcar la nivel mistic, e recunoscut drept întâiul.

Şuetă nocturnă cu Herr Teufel

Stătem întins pe pat aşteptând să adorm, dar somnul nu se lipea deloc de mine. Am încercat să număr oiţe, cine drac’ spune că asemenea tertip îl convinge pe „moş Ene” să vină în vizită, spune baliverne. De ce tocmai oi, alea fac zgomot, behăie, cum să adormi, că nu sună tocmai a nocturne de Chopin, Bach, Haydn ori Vivaldi, ca să nu mai discutăm că numărând oile, gândul se duce inevitabil la stână, iar acolo mai latră şi câte-un câine, îţi sare somnu’ nici vorbă să să rămână prin preajma-ţi.

Ehh, stând eu aşa cu ochii-n tavan şi nenumărând mioare, aud un uşor foşnet venind de undeva din lateral. Mi-e lene să întorc capul, o fi vântul, iar eu, aflat undeva la graniţa dintre starea de veghe şi cea de visare, nu percep corect poziţia sursei zgomotului. De fapt, nu-mi pasă, n-are decât să fie ce-o vrea, eu vreau doar să dorm.

Revelaţie - "Dicţionarul Diavolului"

Am avut de gând să scriu despre ...  ipocrizie ... nici eu nu ştiu ce, într-o conjunctură mai personală. Neavând destul tupeu, am zis că mă „plimb” oleacă în lumea imensă şi mărinimoasă a lui Goagăl (sper că îmi permiţi, Mario, să-ţi împrumut ‚desăvârşita’ scriere). Ceva, în fundul minţii, îmi spunea că o sa dau din lac în puţ;  cum fac mai de fiecare dată am ignorat acel ceva (că să merg la culcare it's not an option) şi am dat peste unu’ de i-ar zice Ambozie în limba română şi care a murit de 100 de ani fix sau cel puţin aşa se presupune (pe bune!).

Ce îți dorești cu adevărat?

"Cel mai puternic e cel care se stăpânește pe el însuși" - Seneca

Așa că eu ... pentru o zi, aș vrea să merg exact acolo unde mă duce inima ...

Toți, în diferite etape ale vieții noastre sau în fiecare zi (unii), considerăm că știm exact și foarte clar ceea ce vrem, ceea ce ne dorim, toți avem un scop bine definit in viață. Repet, că știm exact …  

Mult mai bine știm ce vrem de la alții, desigur. Și când spun “alții” mă refer la toți cu care avem contact direct sau indirect.

Dar să ne întoarcem la noi înșine, pentru că suntem destul de complicați, zic eu; nu ne ajunge o viață întreagă să ne “descifrăm”. 

Aachen – prima capitală medievală europeană

La 25 decembrie 800, când, în dangătul tuturor clopotelor Romei, primea din mâinile Papei Leon al III-lea insignele demnităţii imperiale, Carol, regele francilor, avea un imperiu făurit cu spada, dar nu avea încă o capitală. Predecesorii săi, regii merovingieni, în loc să-şi aleagă o reşedinţă permanentă, de unde să-şi poată exercita puterea asupra întregului stat, preferaseră să preregrineze cu întreaga lor curte, dintr-o aşezare în alta.

Această viaţă itinerantă făcuse ca, în anumite perioade, unele oraşe să deţină o importanţă mai mare, fără însă ca vreunul să se transforme în capitală. Carol risca să-şi imite înaintaşii, întrucât din cauza nenumăratelor războaie fusese până atunci un suveran veşnic călare. Dar, la sfârşitul luptelor, graniţele statului franc erau atât de întinse, iar organizarea lui se anunţa atât de complicată, încât Carol cel Mare a înţeles că venise timpul să se stabilească definitiv într-un oraş care să devină noua capitală imperială a Europei, după Roma antică, centrul organizatoric atât de necesar statului.

La trecutu-mi mare, mare viitor

Da, măreţ viitor mă păştea sau – ca să păstrăm terminologia sportului rege – talona. Da’ nu m-a prins, deh mă demarchez uşor. Am citit zile acestea două (auto)elogii aduse gloriosului timp trecut, unu’ aici, celălalt dincolo. Şi, dincolo de aprecierea naraţiunilor celor doi, m-a pălit întrebarea: n-oi avea şi eu momentul de glorie, păi cum, doar Al Bundy şi ăştia doi, unul alb şi altu’ negru să aibă cu ce se lăuda.

Mi-am amintit, era aproape imposibil să nu fi gustat măcar o singură dată din cupa gloriei. Eh bine, am făcut-o, şi n-a fost un caz singular. Dar ca să rămân în ton cu tema abordată de cei doi antemergători care m-au inspirat voi descrie episodul de triumf fotbalistic, mai ales că suntem şi în perioada Cupei Mondiale.

Crassus, un învingător învins

Într-o epocă în care campaniile militare reprezentau una dintre cele mai scurte căi spre o poziţie politică de prim rang, Marcus Licinius Crassus nu s-a sfiit să urmeze la rându-i această cale. Împrejurările l-au stimulat însă să întreprindă prea mult şi să sufere un mare şi ultim eşec. Acest comandant roman a condus într-un deşert oriental 50.000 de soldaţi disciplinaţi şi bine echipaţi, făcând mai apoi toate greşelile tactice posibile. Rezultatul a fost un dezastru fără precedent.

Plutarh a acordat o mare importanţă lăcomiei lui Crassus care s-a remarcat ca un afacerist priceput, însă nu poate explica de ce a continuat să facă politică şi să conducă o armată mult timp după ce ajunsese probabil cel mai bogat am din Roma. De ce nu s-a retras, ca Sylla sau de ce nu a continuat pur şi simplu să-şi sporească averea, întrucât era evident faptul că priceperea sa în arta războiului nu se apropia de aceea dovedită în afaceri.

Blog atelier – Slideshow widget

N-am mai trecut cam de multă vreme p-aici, s-a pus praful de-un deget. Fiind duminică, dar şi pentru că deunăzi la Cupa Mondială, Italia m-a enervat, Argentina m-a dezamăgit, iar Mannshaft-ul Germaniei mi-a provocat amblele stări, m-am zis să-mi fac de treabă pe blog. Dat fiind faptul că precedentul text de aici era despre aflarea în treabă de ce nu m-aş afla şi eu în treabă scriind ceva din lipsă de altă ocupaţie. Totuşi, ca să nu fie chiar ceva doar de aflat în treabă mi-am zis să-mi respect cuvântul dintr-un comentariu de prin luna februarie (mult de-atunci, dar n-am uitat) în care spuneam că o să aloc vreo juma’ de oră pentru a vă explica pe îndelete ce şi cum faceţi dacă vă bate gândul şi vreţi să afişaţi pe blog un set de imagini care să se schimbe automat la un interval dinainte stabilit. În plus, ieri m-a tras de mânecă un cititor, care într-un comentariu la mai vechiul tutorial în care discutam despre schimarea unei imagini la trecerea mouse-ului, întreba (dacă am înţeles eu bine) tocmai despre această „ghiduşie”, anume posibilitatea afişării mai multor poze succesiv, slideshow.