Sfârşit de capitol

În februarie începea să se scrie un nou capitol - presărat atunci cu sumedenie de necunoscute - din destul de anosta-mi existenţă. Prin martie dădeam primul raport despre ceea ce s-ar putea numi „aventura austriacă”. La finele lui august acest prim capitol al aventurii austriece s-a încheiat mai curând, mult prea curând, decât m-aş fi asteptat. Cineva, un om deosebit, aparent puternic, care părea că se ridică mereu deasupra bolii, s-a hotărât să plece undeva către stele, acolo unde nu există durere şi nici boală... Auf Wiedersehen, Herr Sepp. Wenn es etwas gibt nachdem Leben wir werden uns irgendwann treffen.

Va urma un alt capitol, al doilea, foarte probabil un al treilea, al patrulea n-ar mira pe nimeni, fiindcă „despărţirea” ţine de specificul jobului. Rezumând cele 112 zile petrecute la Nussdorf pot zice că am avut norocul de a întâlni nişte oameni de excepţie, la care mă voi gândi mereu cu drag - nu-i numesc, puţine şanse să citească ăste rânduri, iar de s-o nimeri ca respectivii să intre p-aici vor pricepe la cine mă refer; desigur dacă-i ajută Google sau Bing translator. Aş mai spune, chiar de unora le poate părea exagerat, că o bucăţică din inimă a rămas pe meleagurile acelea lângă acei oameni minunaţi şi că îmi doresc să am ocazia de a-i reîntâlni cândva.

De vacanţă

Pentru că la precedentul text trei comentatori – pe care-mi place să-i consider deopotrivă şi amici virtuali, nu doar cititori fideli – îmi lăudau talentul de narator, mi-am zis că mi-e permis să mi-o iau în cap şi să vă povestesc câte ceva în stilul lui Cervantes, ba mai bine într-a lui Sadoveanu, fiindcă ăsta era cu descrierile peisajului – pentru edificare, (re)citiţi Nada Florilor. La scrierile aventuroase ale ăluia de-i spune şi Saavedra om reveni când oi fi mai plin de draci, deocamdată fiind doar copleşit de caniculă – tot drăcescă i-aş zice.

Apropo, Dragoş! Nu atunci când vreau îmi ies textele, ci mai degrabă atunci când scriu dintr-o pornire lăuntrică, pesemne ajutat de „musiu” Le Diable. De data asta, deoarece înainte menţionatul personaj pare a fi de negăsit, nu garantez pentru valoare literară a textului. Iar pen’ că tu Nice, abia aştepţi impresii de vacanţă la mare (dat fiind faptul că urmează să te îndrepţi într-acolo), facă-ţi-se voia, un text din categoria „ultrascurte” şi câteva poze cu răsăritul soarelui – cred că-i tot ce poate oferi marea mai frumos. Iertat fie-mi antitalentul într-ale artei fotografice.

Instantanee austriece

Cândva vă propuneam o serie de destinaţii se vacanţă: Egipt, Franţa, Spania, Italia, Aachen şi Bruges. Era o vreme când simţeam tentaţia călătoriei cu degetul pe hartă ţinând aproape un ghid de călătorie menit a-mi dirija paşii în călătoria imaginară.Trecut-a ceva vreme de atunci, acum simt tentaţia călătoriilor prin locuri nicicând trecute într-un ghid turistic.

Să luăm calea meleagurilor austriece, odinioară un mare imperiu, acum o ţărişoară mică, de vreo opt milioane de locuitori, însă deloc de ignorat din punct de vedere cultural sau arhitectonic, dar mai cu seamă peisagistic.

Uitaţi de Viena cu arhitectura ei imperială, de Palatul Schönbrunn (Schloss Schönbrunn) - fosta reşedinţă de vară a împărătesei Sisi - şi de a sa celebră seră a palmierilor (Palmenhaus). Daţi uitării şi celălalt palat, Hofburg, care adăposteşte astăzi muzeul aceleaşi Sisi, apartamentele imperiale, colecţii de porţelan şi argintărie. Nu, nu vom vizita nici Parcul Prater, Wiener Staatsoper (Opera vieneză) şi nici Şcoala spaniolă de călărie de la Viena, nici măcar Stephansdom (Catedrala Sf. Ştefan).

Luna şi vacile non Milka

Recunosc, titlul e parcă decupat din tabloide, măcar ăsta să fie senzaţional, evitând elegant exprimări fade de tipul: însemnări, relatări sau amintiri de pe front, din copilărie ori din dubla viaţă (30 cu 26 de zile) a centurionului. Să dăm dară o ţâră de culoare textului, deoarece conţinutul în sine e la fel de anost (dacă nu un pic mai mult) decât acela al precentelor zece, hai doişpe texte. Ştiu Dragoş, ştiu, te zgârie pe retină ~X( (şi pe timpan dacă citeşti cu voce tare), da’ ştii doar că nu pot scrie ori rosti numeralu’ ăla de-ncepe cu douăspre... ptiu, drace. ;))

Prin urmare (grecii fac comerţ pe mare), pen’ că vorbirăm cândva despre căţeluşa Luna, ea este personajul – aproape de desen animat, dacă m-aş lua după năzbâtiile de care este capabilă şi pe care le face, voind parcă a-mi testa rezistenţa la stres. În rest, numai de bine, ea e bună, dracu-i rău (că n-o ia), însă tot mi-e drag de ea.

In memoriam...

5 mai 2015. Nu-s multe de spus, aşa că facem un fel de vinerea melomanului. Asta în principal pentru ca să nu se creadă că m-am dat la fund, încă n-a venit vremea. Mai am până ating numărul de 333 texte publicate. E drept, conotaţia din spatele textului este cam tristă, fiindcă cineva drag nu mai este... C’est la vie.

Munca îl face pe om...

Praf, conform glumei care circula pe vremuri în cercul meu de prieteni, drept răspuns la afirmaţia – parţial maliţioasă – munca l-a făcut pe om.

Trecând peste parţial adevărata (căci nu-i totdeauna adevărat că ai muncit doar dacă eşti cănit pe mâini şi ai cămaşa leorcă de la sudoare) zicere, „cine-i harnic şi munceşte, ori îi prost ori nu gândeşte”, tre’ să recunoaştem că meseria nu mai este de cam de multă vreme „brăţară de aur”. Meseriaşii adevăraţi au plecat care încotro, iar restul celor rămaşi par a se ghida după dictonul: „timpul trece, plata merge”. Nici nu mai contează faptul că salariul ajunge fie pentru plata întreţinerii, fie pentru umplutul foalelor; există un alt proverb salvator, „dacă nu cade, pică”.

Habar n-am dacă timpurile trecute, vremurile în care toţi contribuiam la clădirea societăţii multilateral dezvoltate, au schimbat mentalităţi, contribuind la formarea unor idei preconcepute (false) referitoare la muncă. Totuşi, în acei ani s-a putut observa predilecţia oamenilor pentru anumite meserii, toată lumea voia să aibă mâinile curate, să poarte cămaşă albă, cravată şi costum. Probabil aşa s-a (re)definit sintagma „gulerelor albe”. Presupun, că tot aşa, a apărut în mintea omului conceptul după care o anumită muncă este superioară ori inferioară alteia. S-a trecut cu vederea, deliberat ori ba, faptul că nu toată lumea poate să stea cu „blaiştiftul” în mână creionând planuri, fără însă să existe şi dintr-ăia cu lopata ori mistria, clădind la propriu măreţele proiecte.

Însemnări de pe „frontul austriac”

La precedentul text, doi comentatori – Cudi şi Radu – îşi exprimau speranţa că m-aş putea trasforma într-un fel de Hemingway, postând pe blog măcar ultrascurte relatări de pe „front”. Nu sunt nici măcar vreun Adelin Petrişor ca să transmit corespondenţe de război, însă ca să nu se spună c-aş fi insensibil la vocea poporului, care cică-i şi a zeilor, m-am pus pe treabă la 12 zile (e bine aşa, Dragoş? X_X ) de la întoarcerea din prima bătălie. Nota bene: cu scut, \m/ Rodica, Rodica, ce-mi faci tu mie. Mă voiai pe scut? [-X

Preliminarii

Manualele de strategie ne învaţă să luăm decizia cea mai eficientă, indiferent că ne place ori ba, hotărârile se iau pe baze logice, analizând realist situaţia din teren; inima, dorinţele, visele de mărire rămân deoparte, nu-i loc de ele. Asta dacă vrei să învingi. Te vrei erou, vrei să ieşi din tranşee să porneşti asaltul final, asta ţi-ar spune inima, dar uneori e mai bine să-ţi menţii în siguranţă poziţia, să nu te hazardezi, să trăieşti azi pentru a putea lupta şi mâine.

În viaţa reală, alegerile se fac pe aceleaşi principii. Nu-i important ce vrei, ce îţi place să faci, contează doar ca ceea ce alegi să faci să fie eficient întru atingerea scopului propus, astfel încât să poţi „lupta” şi mâine, poimâine... Atunci când constaţi că durerea de cap pricinuită de o activitate intelectuală (comodă într-o oarecare măsură şi desigur preferabilă) este mult mai puţin preţuită decât durerea de spate alegi totuşi – oricât de incomod şi impropriu ţi-ar părea – varianta a doua. Ai mai multe şanse să prinzi „ziua de mâine” şi să te poţi gândi la cea de poimâine.

Puncte de suspensie

Recent, vă povesteam despre semnele de punctuaţie formulând o abracadabrantă analogie cu însăşi viaţa. Azi a venit timpul să exemplificăm punctele de suspensie, denumite şi puncte-puncte, având forma grafică „...” şi codul 2026. Înainte menţionatul semn de punctuaţie este folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. În cazul de faţă vorbim despre o întrerupere, o schimbare de macaz sau începutul unui alt paragaf din viaţa mea şi a foii ăsteia. Şi pen’că veni vorba de foaia virtuală de aşternut elucubraţii, încă nu-i vremea de punctul de final. Aşa cum îi spuneam cuiva, aş vrea să duc cifra textelor la 333, aşa ca să fiu doar pe jumătate al dracu’. Depinde apoi de colaboratoare dacă se va ajunge la fatidicul 666.

Poate vă aduceţi aminte de un text scris acum destulă vreme. Vorbeam despre necunoscut, mai exact se referea la ce ne poate inspira nouă acest necunoscut, câteodată fascinaţie, alteori teamă, uneori un amestec bizar al acestor două senzaţii. E bine, azi mă voi întâlni cu necunoscutul preconizat acum mai bine de un an.

Război şi pace

Dacă cineva se aşteaptă să urmeze o analiză literară a romanului lui Lev Tolstoi, se înşală amarnic. Am mai scris despre istorie, da’ niciodată n-am abordat literatura universală. D-aia există cărţi, să fie citite, nicidecum explicate. Discutăm pur şi simplu – poate puţin drăcesc - despre război şi revesul medaliei, pace. Despre pace mai puţin, fiindcă nu prea se regăseşte primprejur, dar să nu anticipăm.

Se spune că atunci când armele vorbesc, legile tac. [Cicero]. Înţelepciunea deopotrivă, aş completa eu. Numai că, războiul este calea către pace, spun unii, aceiaşi care susţin că dacă vrei pace, te pregăteşti de război. Nu-i tocmai greşită teoria. Vă amintiţi aşa-numita Pax Romana? Pacea aceea a fost obţinută şi menţinută mai apoi prin superioritatea armată şi tactică a legiunilor romane, nu întotdeauna superioare numeric.

De când e lumea, războiul a făcut parte din viaţa de zi cu zi; pacea a fost întotdeauna trecătoare şi niciodată absolută. Războiul nu s-a dus şi nu se duce întotdeauna cu armele, iar tocmai acest război e mai interesant de observat, analizat. Oamenii au întotdeauna nevoie de un război, alt fel de război. Luptăm mai mereu pentru ceva, contra cuiva: recunoaşterea capacităţilor, un job mai bun, o maşină mai fiţoasă, fel de fel de astfel de mărunţişuri, devenite scop – mai mult ori mai puţin justificat, de obicei irelavant.

Cavaler Jedi sau Lord Sith?

Asta-i hamletiana întrebare (ultrascurtă) pe ziua seara de azi. Aveam în plan să scriu despre război şi pace – deloc o analiză literară a  romanul lui Lev Tolstoi, ci obişnuita elucubraţie drăcească. Am tot amânat, pe motiv de lene, însă vizitând „locul de dat cu capul” am observat că prietenul Dragoş a luat de bună provocarea pe care v-am făcut-o de ziua mea, în loc de tort şi şampanie. Pentru cine nu ştie, sunt fan science-fiction, prin urmare, m-au atras ca un magnet testele de personalitate inspirate de faimoasa serie Star Wars.

Cunosc zicala despre nărodul care aruncă piatra în baltă şi cei zece care se duc în căutare, însă nu mă aşteptam – chiar dacă mulţi, poate, au ridicat mănuşa – să fie cineva atât de curajos încât să publice rezultatul. Aşadar, Gray Jedi Dragoş fă cunoştinţă cu Sith Mario, alias Centurion.

Aşa cum spuneam, n-am motive să mă mândresc cu rezultatul, căci ori Cezar, ori nimic – tocmai de aceea n-am pus poza „diplomei” la acea vreme – dar evaluarea respectivă vine acum ca o confirmare a faptului că ocolesc slăvita cale de mijloc, despre care am vorbit recent. De altfel, în subsidiar, există oarecare legătură cu tema războiului şi a păcii, iniţial programată. Am refăcut testul, noroc că-s doar zece întrebări care nu mi-au furat prea mult din timpul alocat lenevelii. Proba decăderii, 60% un prăpădit de Sith, fie el lord. Pe unde-o umbla oare Caesarul de odinioară...

Ascunsul după deget

Frumoasă este justa cale de mijloc. Nu-mi place nici ceea ce o depăşeşte, nici ceea ce rămâne sub ea – clama Democrit referind unul din principiile fundamentale ale gândirii etice a antichităţii. Eu mă declar om (al dracului, uneori), îmi plac excesele, îmi place să fiu, atunci când vreau, nedrept ori părtinitor, îmi place să prefer sau să nu agreez, să nu mă pun la adăpostul unei neutralităţi aşa-zis juste. Nu-mi place să fiu între, să fac echilibristică pe un fir prea subţire pentru a ţine, înclin într-o parte ori în alta, fiindcă e plăcut, mai puţin dătător de bătăi de cap, să nu te încorsetezi în reguli care oricum sunt imposibil de respectat. În fond, nu-i frumos şi nici regulamentar să circuli pe mijlocu’ drumului precum oaia. Mult slăvita cale de mijloc îmi pare însă un concept inventat doar de ochii lumii, întrucât stă în firea omului să se pună la „adăpost” mai curând decât a-şi afirma fără ocolişuri (presupus etice) poziţia, despre una, despre alta...

Nihil medium est, într-o traducere aproximativă, nu există cale de mijloc, e ori aşa, ori altfel. Am mai atins subiectul, nu-i bai dacă reluăm ideea, până la urmă, repetitia mater studiorum est. Să privim chestiunea şi din alte puncte de vedere, să ne întrebăm dacă într-adevăr putem să fim chiar atât de reţinuţi în dorinţe ori echidistanţi în păreri, precum deseori ne place să ne lăudăm.

Pe de-o parte, justa cale de mijloc s-ar traduce ca fiind absenţa exceselor, de orice fel ar fi acestea. Dar oare este omul în stare să-şi înfrâneze dorinţele, tentaţiile, se va mulţumi oare el cu jumătăţi de măsură. Va spune el vreodată: „îmi ajunge, nu voiesc mai mult”. Văzut-a cineva un om ca ăsta? De bună seamă există, în basme ori în pildele moralizatoare, postate cu frenezie în virtualul internetului. E plină lumea de farisei, moralişti de ocazie şi dobitoci pentru care azi îi albă, mâine-i neagră, după cum bate vântul. Prin urmare, gata, s-a dus pe apa sâmbetei atât de lăudata (căutată mai puţin, de obicei, doar declarativ) cale de mijloc.

Pariul lui Pascal

„Dacă Dumnezeu există și sunt catolic, câștig viața veșnică, supunându-mă bisericii; dacă nu, nu am nimic de pierdut“. O frază din cea mai cunoscută scriere a lui Blaise Pascal, intitulată Les pensées (Cugetări); o colecţie de gânduri despre condiţia umană, suferinţă şi credinţă într-o „existenţă” menită a îndrepta dezordinea din Univers.

Într-o altă formulare: dacă crezi în Dumnezeu şi se dovedeşte că acesta nu există, nu vei fi pierdut nimic, dar dacă nu crezi şi se dovedeşte că există, vei fi exilat în Iad. Aşadar, după Pascal, este iresponsabil, ilogic din partea omului să nu creadă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu. Deja patinăm pe gheaţă subţire, fie şi numai pentru că între verbele a crede şi a şti, niciodată nu putem pune semnul egal, iar dacă tot veni vorba, pariurile sunt un păcat.

Fiindcă vorbim despre un pariu, să vedem mai întâi termenii acestuia, variantele puse la dispoziţie de „agenţia de pariuri” a lui Pascal.