Cunoaştere

Dacă tot m-am lămurit ce anume este wordpress-ul (pentru cunoscătorii de germană, pudibonzi, am un singur cuvânt, Mist) şi fiindcă tot sunt la reînceputul acestui blog, un fel de half evil reloaded, haideţi să discutăm puţin despre verbul a cunoaşte.

Într-un comentariu, care mi s-a părut interesant, cineva îl cita pe Remarque. „Cea mai periculoasă boală a omenirii este gîndirea!”

Lăsând deoparte consideraţiile filosofice, prea adânci pentru momentul la care scriu, mi-a trecut prin cap un fapt care mă intrigă şi distrează deopotrivă. Observ că sunt destui aceia care afirmă sus şi tare că pot cunoaşte omul dintr-o privire. Ce să mai vorbim despre situaţia în care schimbă o părere, verbal ori în scris, dacă au băut o bere sau o cafea împreună sau dacă sunt foşti colegi de şcoală ori actuali colegi de serviciu. Respectivii au deja pretenţia că ştiu totul despre cineva, chiar dacă (în primele cazuri enunţate) nici nu l-au întâlnit până atunci.

Întoarcerea fiului rătăcitor

Sau: în genunchi mă-ntorc la tine blogspot, după momentul de rătăcire în care voiam să te părăsesc pentu mult prea nejustificat lăudata platformă wordpress. Oi avea tu hibele tale – uneori tre’ să te rog frumos să reîncarc de câteva ori poza pe care vreau s-o ataşez textului, alteori ţii cu tot dinadinsul să-ţi dovedeşti atotputernicia asmuţind cerberul (captcha) la beregata amicilor care doresc să-mi lase o vorbă pe blog – însă întotdeauna mi-ai împlinit voia – m-ai lăsat să aduc „muţunachi”, să pun diverse widgeturi şi câte şi mai câte – m-ai lăsat să-mi fac damblaua, cum s-ar zice. Mulţumescu-ţi şi iertată fie-mi nerozia din momentul în care m-am gândit să te părăsesc pentru cioara papagalul de pe gard.

De rămas bun, numai un pic drăcesc

E seară, vreme de iarnă mizeră, o aştept pe S. şi mi-am pus în cap să scriu cel de-al 333-lea text pe acest blog. Başca, încă nu mi-am revenit în parametri normali de funcţionare după ultima incursiune pe teritoriul austriac. Cumul de factori nefavorabili, se duce dracu’ toată inspiraţia, chiar dacă n-a fost decât o sclipire de geniu. Am uitat tot. Avem în minte idei, paragrafe, cuvinte elevate, formulări savante, în fine, cam tot ceea ce ar putea sta la baza unui „finis coronat opus” mirobolant.

Unica soluţie încă o revoluţie este să apelez la rezerva strategică, ultima sticlă de Rémy Martin XO primită cadou acum destulă vreme, da’ pe care nu mă lăsa inima s-o deschid. Îi admiram doar sticla, eticheta şi-mi imaginam savoarea... Caz de extremă urgenţă, „à la guerre comme à la guerre” cum ar zice francezu’ sau „all is fair in love and war”, cum a spus John Lyly şi cântat mai apoi Ronnie Milsap.

De Crăciun, aproape deloc drăcesc

Au mai rămas trei zile până la Weihnacht, cum îi spune pe aici în Bürmoos Crăciunului. Tot trei zile numără și AMR-ul meu până să mi se termine schimbul, numai că se adaugă încă trei de ZFR - că nu vine nimeni în zi de Crăciun să te evacueze de pe front. Pentru cei care n-au făcut armata, m-am ostenit totuși a scrie o notă explicativă.

N-o să m-apuc acum să fac bilanțul anului care stă să se încheie. Mi-ar fi cam complicat să trec în revistă realizările - și nu pen' c-ar fi prea multe. Nici autocritica nu-mi place, deci nu stau să enumăr eșecurile. Nu o să mă hazardez nici în a încropi o listă cu obiective pentru anul care vine. Nu de alta, da' să nu fiu nevoit mai apoi să mă ascund fiindcă n-am îndeplinit (în cel mai fericit caz) decât jumătate dintr-unul dintre zecile, poate sutele planificate.

Drăcisme via Bürmoos

Nu fiindcă aș avea ceva important de spus, însă pentru că mă apropii de textul cu numărul 333 mi-am zis să fac una nefăcută, adică să postez de pe telefon relatări direct de pe "Frontul de Vest", live, cum s-ar mai zice.

Timp am berechet, îmi spunea mai ieri un amic.

Dacă tot am adus vorba despre front și corespondențe de război, ar mai trebui să spun că mă intrigă calmul, liniștea interioară pe care o simt încă de când am debarcat la Bürmoos. Asta spre deosebire de precedenta misiune de dooșopt de zile, când am fost un pachet de nervi și chiar mă bătea gândul să renunț pe motiv că nu-s suficient de nărod pentru acțiuni de tip kamikaze. Încercând să-mi explic schimbarea radicală, mi-am amintit că citisem pe undeva - da, au fost și vremuri când încă citeam - că înțelepții nu fac nimic împotriva karmei. E, m-oi fi deșteptat și nu mai lupt contra unui adversar, recte soarta, în fața căruia n-am nici cea mai mică șansă. Mira-m-aș, nu sunt genul care s-o dea la pace, nici măcar sau mai ales cu destinul ori karma. Am nevoie de propriul meu mic război, altfel m-aș năpusti asupra mea însumi.

Cineva foarte apropiat mi-a strecurat subtil ideea după care motivul acestei liniști ar fi faptul că am realizat cât sunt de norocos. O fi, da' mulțam de așa noroc.

Motivaţionale drăceşti

Ies pe treptele de la intrare şi îmi aprind nervos ţigara. Trag două fumuri şi umăresc rotocoalele de fum care se pierd rapid în bezna dimprejur. E undeva în jur de două noaptea şi destul de răcoare afară, însă aerul rece îmi prieşte, simt cum mi se domolesc nervii făcuţi franjuri de nopţile nedormite. În ultima vreme abia dacă prind trei-patru ore de somn - şi alea din bucăţi - uneori  nici atât.

Cine dracu’ m-a pus să mă înham la un job care-mi este total străin? N-am talent, nici inimă, implicit compasiune, nici răbdare şi nervi pentru aşa ceva. Dracu’ de bună seamă! Tot el ar trebui să găsească şi soluţia ieşirii din criză. La început am fost convins că e singura soluţie viabilă. A fost, pentru un timp, însă de la o vreme bat pasul pe loc şi nu întrevăd măcar o cale de a atinge ţinta. Voiam să-mi aprind a doua ţigară, însă îmi era prea frig. Tocmai când să închid uşa aud o voce cunoscută, căreia liniştea nopţii şi aerul îngheţat îi dădeau o rezonanţă aparte.

Aventura austriacă – partea a doua...

Bürmooser See, Bürmoos

Şi ultima.

Proverbialu-mi noroc de mâţ, ca să nu-i zic de-a dreptul legendar (prietenii ştiu de ce la ce mă refer), m-a readus tot pe meleaguri salzburgheze, ba mai mult, la numai unsprezece kilometri de Nußdorf - acolo unde a început aventura austriacă) - de Ingrid şi Luna - pe care le-am vizitat de trei ori în ultimele patru săptămâni. Poate părea bizar, însă acolo, pentru câteva ore, m-am simţit acasă... Şi nu, nu între prieteni, ci în familie. Nu-mi cereţi să vă explic cum şi de ce, nu pot prin cuvinte, doar simt că ceva din mine a rămas în acea mică localitate, lângă acei oameni pe care am avut norocul să-i întâlnesc. Mi-ar plăcea ca în viitor să gândesc, simt, vorbesc la fel despre locul în care m-a adus acum hazardul sau jocul de pocher, însă ştiu că nu va fi aşa... Nu mă întrebaţi, habar n-am de ce, pur şi simplu, asta simt.

Trepte

Există expresii precum, se-nvârte roata sau Pământul e rotund, care încearcă să explice mersul lucrurilor, al vieţii... Totul se presupune că s-ar petrece ciclic, la intervale regulate. După bine vine puţin rău, apoi din nou d-alea bune şi tot aşa. De-ar fi atât de simplu. Am putea prevedea când se „strică vremea” şi am sta acasă, am ieşi la lumină abia după ce trece furtuna. Da’ e mult mai complicat.

V-aţi gândit vreodată să comparaţi viaţa cu o scară lungă, pe o străbatem, treaptă cu treaptă, la pas ori în alergare, ne oprim din loc în loc, apoi iar o urmăm pas cu pas. Scara aceea cu unele trepte placate cu marmură şi altele şubrede, urcă sau coboară, drept ori în spirale strânse sau largi, mai abrupt ori mai lin, cotind larg sau brusc, formând ramificaţii, oprindu-se  periodic în dreptul unei uşi pe care scrie „next level”. Ştim că dincolo găsim „recompensa”, o recunoaştere a efortului depus. Ne invită să progresăm exact ca în jocurile simple de începutul erei calculatoarelor. Uneori însă, parcă n-am vrea să trecem la nivelul următor. Ne place treapta pe care stăm, e confortabilă, pare sigură, protectoare. Rămânem acolo o vreme, dar n-o putem face la infinit, altfel suntem penalizaţi pentru „non-combat”; toate jocurile au şi reguli. Desigur, sancţiunea nu înseamnă eliminarea din joc, însă are un preţ – atragerea dispreţului celorlalţi participanţi. Uite-l pe ăla care renunţă, nu vrea să acceadă la nivelul superior, refuză promovarea, cum poate să fie atât de fraier – vei auzi în juru-ţi, voci şi râsete sarcastice.

Pocher versus şah

Aprind o ţigară, a nu ştiu câta, privesc stropii de ploaie şi le ascult zgomotul monoton la impactul cu asfaltul ud. Tot ce este bun cade de sus, spunea bunică-mea. Nu chiar, uneori mai pică şi din acelea rele. Diverse...

Mă gândesc la următoarea mutare, la cum să contracarez următoarul atac. E bine să fii jos, zice o vorbă, cică n-ai de un de unde să cazi, numai că tot ce vine de sus îţi pică în cap – ceea ce nu-i atât de bine. Prefer să fiu sus, chiar dacă risc să cad – tot trebuie să fie ceva, acolo jos, care să-mi amortizeze aterizarea. Cum să menţin măcar avantajul poziţional? Marii şahişti zic că ar fi preferabil celui material; eu sunt un „jucător de duminică”, îl prefer pe cel material, palpabil, cum ar veni – dacă se poate, pe amândouă.

Ţinutul Pinzgau

Grossglockner Hochalpenstrasse

Grossglockner Hochalpenstrasse şi Kaiser Franz-Josef-Höhe

Conform zicerii „finis coronat opus”, ultima expediţie pe tărâmuri salzburgheze trebuia să fie ceva de ţinut minte din fortuita-mi vacanţă. Şi a fost! Două zile petrecute la Saalfelden am Steinernen Meer, o localitate aflată la vreo 80 de kilometri de cartierul general din Nußdorf am Haunsberg. De această dată am pornit la drum împreună cu gazda, Ingrid. Evident, ne-a însoţit căţeluşa Luna, fiindcă nu puteam lăsa animalul singur acasă.

Ajungem sâmbătă către prânz, dăm turul cochetului orăşel şi fiind peste măsură de cald ne retragem în casă ca să planificăm expediţia din ziua următoare. Spre seară mai facem o ieşire pentru a gusta din specialităţile locale şi a ne răcori la final cu îngheţată. Apoi, după ce trecem în revistă planul operaţional pentru duminică, program de somn, fiindcă ne aştepta o zi plină.

Salzburg – Altstadt

După ce am explorat împrejurimile Salzburgului era normal să vizitez şi oraşul, mai precis Oraşul Vechi, Altstadt – în limbajul localnicilor. Despre oraşul în care a venit pe lume Mozart puteţi citi destule detalii pe internet. Nu o să m-apuc aici şi acum să descriu arhitectura barocă şi nici n-o să fac o listă cu obiectivele de maximă importanţă care trebuie „cucerite” la o eventuală trecere prin zonă – pentru asta există agenţii de turism. Vă arăt doar pe unde am umblat eu şi, în puţine cuvinte – acolo unde e cazul – o să dau unele explicaţii.

La traseu nou, ghid nou, Brigitte, soţia lui Rudi, ghidul din prima expediţie. Am părăsit „baza” din Nussdorf în jur de ora nouă dimineaţa. Înainte de zece intram triumfal pe una dintre porţile Oraşului Vechi, Gstatten Tor.

Primul obiectiv aflat pe harta „cuceririlor” era Fortăreaţa Hohensalzburg, în germană, Festung Hohensalzburg. Se poate urca la pas pe vechiul drum, da’ îţi ia vreo oră şi toată suflarea. Noi am ales funicularul. E mult mai comod şi oricum în taxa de vizitare (11,30 €) este inclus şi acesta. Însă până să ajungem la baza dealului Festungsberg – ei îi spun munte, însă la 542 de metri termenul mi se pare exagerat –  pe vârful căreia este situată fortăreaţa ne-am preumblat pe străzile pavate şi am intrat în câteva biserici. Sunt vreo şase-şapte în vecinătatea Domului, aflat la poalele fortăreţei. Deh, obiceiul timpurilor, fiecare arhiepiscop care a condus oraşul, a ţinut să intre în graţiile Domnului. De asemenea, lăcaşe de cult au mai ctitorit şi potentaţii financiari ai apuselor vremuri, desigur, tot întru iertarea păcatelor. Sunt construcţii impunătoare atât văzute din afară, cât mai ales din interior, marmura roşie de la picioare şi decoraţiunile ţin să aducă aminte de bogăţia oraşului ce odinioară era de sine stătător, fiind încorporat Austrie relativ recent. N-am făcut poze în interior, nu ştiam dacă este permis, şi nici nu voaim să sperii zeii cu bliţul telefonului. O:-)

Împrejurimile Salzburgului

Ceea ce s-ar putea numi vacanţă de trei săptămâni pe meleaguri salzburgheze s-a încheiat. Acum e vremea potrivită pentru depănat amintiri; multe, credeţi-mă. După acest prim episod vor urma încă două: despre oraşul Salzburg şi ţinutul Pinzgau.

Nussdorf, dimineaţa zilei de 13 august. Mănânc la repezeală, beau cafeaua şi-l aştept pe Rudi, prin a cărui generozitate voi avea ocazia să explorez împrejurimile localităţii. Ghidul de lux apare în jur de ora 10:30, iar expediţia poate să înceapă.

Setăm prima destinaţie, Gaisberg 1287m, de unde putem arunca o privire asupra Salzburgului. Şoseaua îngustă (totuşi mult mai practicabilă decât aceea care leagă Reşiţa de Semenic) străbate pădurea de conifere suind în serpentine largi. Maşina, un Citroën C4 se mişcă bine, iar razele soarelui (deja dogoritor), nu pot trece de bariera brazilor şi pinilor înalţi care mărginesc pitorescul drum. Am parte de o călătorie plăcută, şi era doar începutul.