A şti

Verb însemnând: a avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște – mai ales ce poţi, ce esti în stare să faci.

Fiindcă nu de mult am despicat firul în patru în contextul lui ai grijă ce-ţi doreşti, dar şi despre mentalitatea pozitivă sau negativă versus realitatea înconjurătoare, să discutăm puţin despre a şti ce vrei, un detaliu minor pentru unii atunci când îşi doresc ceva. Am însă ferma convingere că amănuntul lui a şti ar trebui pus înaintea lui a dori.

Mă gândesc că majoritatea oamenilor se aşteaptă ca norocul sau soarta să aibă grijă de ei. Aşteaptă ca un salvator – poate providenţa – să le ghicească vrerea şi să le ofere fără nici cel mai mic un efort tot ceea ce doresc. O gândire puerilă, deloc condamnabilă la vârsta la care încă mai credem în basme, Moş Crăciun şi iepuraşul de Paşte. Da’ ce ne facem după, adică atunci când realizăm sau cel puţin se presupune că ştim faptul că minunile se întâmplă doar în poveştile pentru copii, nu şi în viaţa reală – şi chiar altfel fiind, tot nu ţin mai mult de trei zile. Ştiu, a fost o vreme în care fiecare dintre noi, încă necunoscând vorbirea, limbajul articulat, cum ar veni, ne exprimam prin tot soiul de onomatopee şi gesturi, priveam la mama ori la tata cu ochi rugători implorându-i să ne satisfacă vrerea. Râdeam bucuroşi dacă nimereau obiectul vrerii noastre sau plângeam cu sughiţuri dacă doleanţele nu ne erau îndeplinite ad litteram. Poate ăsta a fost punctul în care am aflat despre para mălăiaţă... şi-atunci de ce ne-am mai complica cu alte mărunţişuri. E, fiindcă vremurile se schimbă – nasol, ştiu – şi odată cu ele ar trebui să ştim a ne schimba şi noi. 

Pozitiv sau Negativ

Nu, n-o să vorbim despre numere şi nici despre sarcina electrică. Ar fi banal, se învaţă la şcoală, iar aici nu suntem pe blogul ministerului de profil (dacă o exista aşa ceva).

Încercăm o discuţie elevată despre atitudine. Aceea pozitivă, recomandată în unanimitate de specialiştii în materie – ăia cărora li se spune psihologi, dar şi de către aceia care se denumesc pompos drept life coach – în opoziţie cu gândirea negativă sau negativistă a celor care să încăpăţânează să nu zică că este alb dacă totul în jur e negru.

Aşadar, să gândim pozitiv cu orice preţ, fie chiar acela al negării realităţii. Cu ce te ajută să susţii că viaţa îţi este sau va fi cât de curând roz, eventual bombon sidefat, când deja eşti cu un picior în groapă? Mda, cică ar ridica moralul, moral care, zice-se, face minuni. Sigur, dacă crezi în minuni poate să meargă... Până unde? Înspre o şi mai mare deziluzie. Adică, „pozitivul” mai dă o dată cu tine de pământ – dacă nu ţi-a ajuns de prima oară.

Persuasiune vs. Manipulare

V-a fost dat vreodată să suportaţi „insistenţele” (în încercarea de a-şi dovedi puterea de convingere) unor fătuci - nu’ş cum altfel să le zic acestor „roboţele”, simpatice, e drept, dar numai ca aspect fizic, despre cel intelectual prefer să tac - de la un anumit ghişeu, să zicem ăla de la compania de telefoane? Parcă un pic mai puţin insistente decât alte fătuci, acelea care plimbă nişte pliante despre viaţa de apoi propovăduind unica metoda infailibilă de a-ţi asigura un loc în rai. Bine, astea din urmă au un mic dezavantaj, ţinuţa - să zicem prea sobră - care le estompează orice urmă de farmec feminin. O eroare capitală, aş zice; uneori aparenţele au putere de convingere. ;) Desigur există şi insistenţa cu care jurnaliştii de peste tot se încăpăţânează a face din ţânţar armăsar ori de a prezenta anume fapte dintr-o anume perspectivă, convenabilă nu lor, ci celor în faţa cărora fac sluj... Da’ asta-i altă poveste, mult mai tristă, ba chiar agasantă. De ce ne-am agresa sistemul nervos? Sunt mai mult decât suficienţi ceilalţi factori, independenţi de propria voinţă.

Stări

Stări sufleteşti, că doar n-o să vorbim despre stări de agregare. Chiar dacă câteodată tare mi-aş dori să pot trece în stare gazoasă – să mă pierd în aer precum fumul ţigării pe care tocmai am aprins-o (în spaţiu privat, să nu le las nefumătorilor loc de interpretări). ;) Bună ar fi şi starea lichidă, măcar m-aş putea prelinge aproape neobservat departe, cât mai departe... În ultimă instanţă aş accepta până şi transformarea în gheaţă, ca să nu-mi (mai) pese...

Să revenim însă la stările interioare, sufleteşti cum s-ar mai zice – pentru aceia care mai au suflet. Să zicem fericire şi tristeţe. Trăiri opuse, dar cât de uşor se face trecerea de la o stare la alta. Tocmai ce discutarăm despre dorinţe şi grija de care ar trebui să dăm dovadă atunci când ne punem o dorinţă. Niciodată nu vom şti cum se termină.

Ai grijă ce îţi doreşti

Nu neapărat pentru că se poate întâmpla şi nici fiindcă sunt şanse al dracu’ de mari să nu se întâmple.

Dacă dorinţa nu se împlineşte, lucrurile sunt relativ simple. O mică sau mai mare dezamăgire şi foarte probabil o mai adâncă sau superficială depresie, funcţie de capacitatea fiecăruia de a gestiona eşecul. Cam atât, end of story. În fine, poate exista şi o continuare a „filmului”, depinde de încăpăţânarea proprie fiecăruia. Repetiţia mama învăţăturii sau, de la englezii de peste ocean citire, practice makes perfect... Desigur, nu există garanţia succesului nici după a „enşpea” încercare... Da’ măcar te poţi declara un om hotărât, iar ceea ce nu te ucide, te întăreşte. Aşadar, oricare ar fi deznodământul, be happy, tot ai câştigat ceva. Cel puţin experienţă, ba chiar ţi-ai verificat rezistenţa la stres, iar de acum încolo vei şti ce şi cât poţi... Zâmbeşte, mâine ar putea fi mai rău!

Iluzii păcătoase...

... drăceşti sau cât ne mai place să ne minţim frumos!

Leneveam în fotoliu cu o carte în mână. S-ar zice că citeam, un fel de a spune, nu mă preocupa nici măcar titlul, voiam doar să-mi abat gândurile. Prea cald pentru o cafea, nici pomeneală pentru coniacul aferent. Prin urmare pe măsuţa de alături şedea un pahar cu vin alb, uşor, de vară. Temperatura lichidului încă optimă. La intervale regulate, nu prea lungi – să nu dau vinului timp să se încălzească – sorbeam o gură din lichidul aromat. Între, mai aprindeam o ţigară, mai citeam un alineat şi-l priveam pe „alsacianul” tolănit sub măsuţă. Nu era nici el în apele lui, prea cald. Nici nu mă mir, cu blana lui – mie până şi tricoul mi se părea cojoc de iarnă. Nu-i ardea de plimbare, nici de joacă şi nici de prostu-i obicei de a mă sâcâi taman când nu vreau decât să fiu lăsat în pace. O fi devenit empatic? Simte că vreau linişte şi-mi dă un răgaz; oare cât l-o ţine?

Imperiul roman de Apus şi Imperiul roman de Răsărit

După moartea lui Theodosius I, în anul 395 (17 ianuarie), imperiul Roman este divizat între cei doi fii ai săi: Flavius Arcadius devine împărat al provinciilor din răsărit (pars Orientis) cu capitala la Constantinopol, iar Flavius Honorius al celor de apus (pars Occidentis) cu capitala la Ravenna. Unitatea teritorială a Imperiului este astfel destrămată. Puterea reală la cele două curţi este exercitată de generalii Rufinus (în Orient) şi Stilicon (în Occident).

Unitatea Imperiului roman rămâne, teoretic, necontestată şi după 395. În realitate însa sunt tot mai pregnante separarea şi diferenţierea celor două părţi devenite, practic, două state diferite. Atât politica internă cât şi cea externă a fiecăruia fiind dictate de necesităţile proprii şi nu de dezideratul salvgardării unităţii.

Imperiul roman târziu – Dominatul

După restabilirea păcii în timpul împăraţilor Diocleţian şi Constantin, imaginea pe care statul roman o oferă în noua epocă este radical schimbată faţă de cea a principatului. Acum în cadrul monarhiei absolute de drept divin, în care sistemul eredităţii dinastice este de necontestat, împăratul este considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Pentru locuitorii Imperiului, care cu toţii sunt acum „supuşi”, monarhul este „dominus et deus”, mai presus de legile oamenilor şi statului, aureolat de nimbul supranaturalului.

Monarhul nu mai păstrează nimic din princeps-ul primelor două secole, primul dintre cetăţenii şi magistraţii statului, subordonat legilor, a cărui desemnare, consecratio, era apropată de Senat şi se baza, cel puţin teoretic, pe consimţământul poporului. Cu Diocleţian şi Constantin cel Mare se încheie procesul transformării Imperiului într-o monarhie absolută de drept divin. Întreaga putere de decizie se află în mâna împăratului şi a sfetnicilor săi, grupaţi în sacrum consistorium (fostul consiliu al principelui).

Despre etică – doar pe jumătate drăcesc

Am mai atins subiectul, la modul aproape drăcesc, acum însă mi-a fost repus pe tapet de evenimente recente. De un an şi aproape jumătate călătoresc destul de mult – cam o dată pe lună, în grup restrâns. În acele ore – destule, între 15-20 – auzi destule... Desigur, asta dacă eşti adeptul principiului după care natura ţi-a dat numai o limbă şi două urechi, pentru ca să asculţi de două ori mai mult decât vorbeşti.

În ultimul „voiaj” am asistat, între alte discuţii sterile, la o adevărată disertaţie referind lumea în care trăim. Mai exact de ce dracu toate dimprejurul nostru sunt aşa cum sunt, cui aparţine vina şi ce naiba avem de făcut pentru a aduce lucrurile la normalul închipuit de către vorbitori. În paranteză fie spus, presupun că făceam parte din auditoriu (foarte probabil singurul). Restul interlocutorilor fiind ocupaţi cu găsirea soluţiei salvatoare, însă mai cu seamă de impunerea propriului punct de vedere.

Mărunţişuri

Fleacuri, mizilicuri sau nimicuri, pălăvrăgeli sau flecăreli. Despre ce altceva să scriu după aproape trei luni de tăcere impusă uneori de factori externi mie, alteori (cel mai des) de lenea-mi întotdeauna recunoscută. Iar dacă tot veni vorba despre leneveală – virtute pe care mi-o asum – să sporovăim niţel despre muncă. Sigur, mai flecărim apoi un pic despre noroc, vreme şi vremuri.

Cum am recunoscut deja, cu subiectul muncă sunt aproximativ paralel, în fine, firave legături care însă nu mă transformă într-un expert. Pe cale de consecinţă găsesc nimerit a-l cita pe maestrul Cioran. Un text descoperit în timp ce răsfoiam, din lipsă de ocupaţie ori, mai bine spus, îngrijorat fiind pe o anume chestiune nu puteam să-mi văd de vreo altă treabă necesară ori măcar închipuită aşa, pagina unui amic de pe G+. Aş pune doar link-ul – pe motiv de lene, ca să nu-mi fac de treabă cu înlocuirea diacriticelor – dar pentru că ştiu că un bun amic nici nu s-ar obosi să acceseze adresa drăcească a lui Guglă – uf, chestie de „prinţip” – o să mai şi muncesc. Fără să exagerez, fiindcă strică, veţi vedea mai încolo. ;)

Monolog (parţial) drăcesc

Am vaga impresie că unele legi (reglementări, norme etc.) – nu mă hazardez a spune multe – sunt inventate fie pentru a împărţi lumea în tabere – dictonul „divide et impera” nefiind străin sus-puşilor – fie pentru a testa rezistenţa la rupere, torsiune ori întindere a nervilor clasei dominate sau mai pe şleau, gradul de obedienţă. Într-o lume dominată de bun simţ, să-i zicem civilizată, nici n-ar nu trebui să se legifereze faptul că nu-i tocmai de bonton să-i sufli fumul în nas celui de alături, fumător sau nu – este o chestie redundantă.

Mda, mă refer la recent aplicata – aplaudată de unii, ocărâtă de alţii – lege care interzice fumatul în toate locurile publice. Cică se aliniază acquis-ului comunitar. Nu zău! Cam tot la fel ca şi macabrele imagini de pe pachetele de ţigări; altă găselniţă a cărei scop mi-e cam greu să-l pricep. S-a lăsat cineva de fumat după ce s-a oripilat îndeajuns privind pozele alea vreme de două-trei secunde cât îţi ia până scoţi ţigara din pachet? Mă îndoiesc. Cum la fel am rezerve că noua lege ne va face pe noi – eu fumător, tu nefumător – mai sănătoşi. Am scăpat de un fum, însă rămân destule alte surse de noxe – să numim doar eşaparea autoturismului personal, mai ales dacă papă motorină, că tot sunt la modă motoarele Diesel. ;)

Impresii de acasă

Am părăsit linia frontului şi iată-mă ajuns „home sweet home” (pe dracu’). Punem deocamdată punct corespondenţelor de război, chiar dacă peisajul de acasă seamănă izbitor cu unul de „war zone”.

Aşadar, impresii. Departe fiind încă, cale de vreo săptămână până la „lăsarea la vatră”, ascultam Erika (pentru aceia care se feresc de iutub ca dracu de agheasmă – recte Dragoş – aici sunt versurile) fredonând în gând: „In der Heimat wohnt ein kleines Mägdelein / Und das heißt: Erika / Dieses Mädel ist mein treues Schätzelein / Und mein Glück, Erika...” Fără relevanţă fiind faptul că iniţiala numelui real este „S” şi nu „E”. ;) În acest timp ochii minţii închipuiau întoarcerea-mi triumfală pe acordurile Wenn die Soldaten (Când soldaţii): „Ein Gläschen Rotwein und ein Stückchen Braten / Schenken die Mädchen ihren Soldaten...” Versurile, un pic neconforme cu ceea ce cântă Marlene Dietrich, aici. În fine, chiar dacă nu se aplică ad litteram: „wenn die Soldaten wieder in die Heimat / Sind unser Mädchen längst schon verheirat’... – după cum se spune spre finalul cântecului – tot fără batiste în două culori fluturate în aer, păhărel de vin, friptură şi buchete de flori de nu-mă-uita aruncate la picioare rămâne finalul filmului. Mai curând se potrivesc versurile dintr-o altă versiune: „wenn die Soldaten aus den Stadt marschieren / Schließen die Mädchen die Fenster und die Türen”.