Iată omul, episodul doi

Azi am avut o zi mai liberă, ceea ce înseamnă că am avut vreme de zbenguială pe internet. Ce fain! Credeţi!? N-a fost deloc... În paranteză fie spus, m-am trezit de dimineaţă cu faţa la cerşaf sau la pernă, cum vreţi să-i ziceţi. Buuun... Şi hoinărind eu, aşa fără rost, click în stânga, click în dreapta, mai un search, una, alta, mă pune „nevoia”, să nu zic, „ăla negru” să intru pe un blog care, după nume, aborda o temă dragă mie, istoria. Nu spun, am citit
câteva articole excelente, pe gustul meu... Dar, mânat de curiozitate (aia care a omorât pisica), m-apuc şi iau la frunzărit categoriile... Proastă ispiraţie! Dau peste „poveşti cu tâlc”. Pfff... Şi cum, înnebunesc de dragul lor, mai bine zis mă dau în vânt (adică mă duc iute ca vântu’ de-acolo) după pilde moralizatoare, etice şi desigur mobilizatoare, se trezeşte masochistul din mine şi hai, dacă tot am deschis cutia cu maimuţe, să văd ce-i înăuntru...

M-apuc să citesc... Noroc că e genul de articol SMS, nu foarte lung, oricum un supliciu mult mai sofisticat decât cele inventate de Inchiziţie. Pe scurt, că n-am chef să citez prim metoda copy/paste, că ar trebui să dau link (că aşa-i etic), şi deşi hârtia (fie ea virtuală), se zice, suportă orice fără să roşească, eu nu-s atât de îngăduitor (nu pe hârtia mea).

Aşadar, povestioara începe prin prezentarea cadrului acţiunii, o anume locaţie în care se găseşte o casă cu 1.000 de oglinzi (fix, nici mai multe, nici 999 sau 666). Acţiunea în sine e simplă, deloc greu de intuit (mai cu seamă pentru pasionaţii de telenovele). Prin zonă hălăduia un căţeluş, vesel din fire, care s-a decis să viziteze mirobolanta (rămân dator Ionuţ, ştiu că termenul este sub protecţia dreptului de autor :D) căsuţă cu ale ei 1000 de oglinzi. Văzându-se ajuns la destinaţie, fericit, nevoie mare, ghemul de blană intră în minunata căsuţă dând din coadă, cu urechiuşele ciulite de emoţie sau de curiozitate (nu se ştie exact). Dintr-o dată, pe hol fiind încă, se trezeşte înconjurat de o droaie de alţi cuţu-cuţu prietenoşi şi fericiţi asemeni lui care-şi vântură codiţele în semn de bucurie. La plecare, fiind peste poate de fericit de ceea ce văzuse în casa celor 1000 de oglinzi, căţeluşul promite că va mai trece pe acolo… Până aici destul de OK, o istorioară puerilă, bună de spus zglobiilor copii de grădiniţă (grupa mică) pentru a-i face să stea cuminţi pe scăunelele lor şi să râdă fericiţi la final, când toate se termină cu bine, aşa cum se întâmplă în toate basmele.

Dar, asta nu-i o simplă poveste, este una cu tâlc, recte cu mesaj, prin urmare, vine partea a doua, episod în care căsuţa noastră este vizitată de un alt căţeluş (probabil maidanez, căci nu era atât de fericit precum primul vizitator, pesemne, neavând stăpân, n-avusese cine să-i ofere castronelul cu “păpica” de dimineaţă). Cum spuneam, căţeluşul acesta nu era aşa dezinvolt; cu codiţa între picioare urcă temător scările şi intră în casa celor 1.000 de oglinzi… De cum păşi înăuntru, dezastru! Fu pe loc întâmpinat de o haită de câini care-l priveau agresiv. Bietul patruped s-a speriat în aşa hal de i s-a zbârlit blăniţa şi a început (deh, instinctul) să mârâie şi să-şi arate colţii (mici e drept, doar nu era decât un biet căţeluş). Instantaneu, ceilalţi câini (din oglinzi, desigur) şi-au arătat şi ei colţii mârâind ameninţător. De la sine înţeles, sărmanul căţeluş a fugit speriat cât l-au ţinut lăbuţele, promiţându-şi că niciodată nu va mai călca într-un asemenea loc înfricoşător. Nici asta, narativ vorbind,  nu-i chiar insuportabil, numai că este un episod de speriat copiii nicidecum de înveselit şi stat cuminţei pe scăunele, mai degrabă sub măsuţe, de frică.

Partea odioasă urmează odată cu finalul moralizator, aici sunt obligat să citez (da’ tot nu dau link, cine vrea, n-are decât să dea search după “istorie şi numismatică”, iar pe blog “oglinzi”, “căţeluş”, ceva de genu’): “Toate chipurile sunt oglinzi. Lumea este ca o oglindă. Dacă vei arăta lumii o figură acră, lumea îţi va arăta, la fel, o figură acră; dacă vei zâmbi, lumea îţi va zâmbi şi ea. Mai mult, dacă vei arăta lumii întotdeauna caracterul tău frumos, lumea şi viaţa îţi vor arăta partea frumoasă”. Pfff… asta revelaţie! Să zic… Să nu zic… Mirobolant! Oare?

În concluzie, ce ne învaţă această neghioabă pildă în afară de faptul că omul trebuie să adopte în societate o conduită duplicitatară, ca unică cale demnă de urmat de către fiinţa socială numită om. Nici că se putea o continuare mai nimerită la ceea ce scriam eu acum câteva zile… deci, iată omul, episodul doi. Evident, dacă aş încerca un serial pe această temă, aş concura, la numărul de episoade, Dinastia sau măcar Dallasul. Duplicitar, cameleonic, parşiv şi trădător… Şi totul în numele eticii şi moralei. Cu alte cuvinte, dacă eu am o zi mai proastă sau sunt de-a dreptul deprimat, se consideră că ar trebui conform normelor să zâmbesc lumii; dacă îmi vine să înjur pe cineva, din varii motive sau doar pentru că îmi pare antipatic ar trebui să-mi muşc limba şi să-i zâmbesc, întrucât aşa îmi dovedesc apartenenţa la valorile majorităţii… Nu merci! Cum spuneam, metaforic vorbind, prefer să mi se înfigă stiletul în piept nu sub omoplat… Tot aşa aş proceda la rându-mi. Iar dacă astea sunt valorile morale ale societăţii umane, eh bine, atunci prefer barbaria sălbăticiei.

Acum, pentru a compensa conţinutul destul de anost, încerc un paragraf de final apoteotic. Inspirat fiind de un articol din lectura căruia am aflat despre proiectul de înfiinţare a Partidului Liber Muncitoresc (PLM), îi poftesc să adere la proaspăta formaţiune pe toţi moraliştii de duzină (sunt mulţi, de curiozitate, daţi search după: "Casa cu o mie de oglinzi" sau "A zâmbit şi a primit înapoi o mie de zâmbete, la fel de calde şi prietenoase") împreună cu marea masă care, desigur, juisează citindu-le pildele. Respectivului partid îi sunt imperios necesare astfel de persoane dedicate unor cauze atât de nobile. Slujiţi-l cu credinţă... Numai că, deşi aflat la început de drum, am dedus că e aglomeraţie, s-au cam ocupat funcţiile de conducere. Da’ nu-i bai, am eu locuri disponibile, fără organizare de partid, aşa, la liber, fără statut şi ierarhie de partid, un PLM apolitic. Au loc toţi cei mai înainte menţionaţi, fără discriminare, inclusiv căţeluşii care se privesc veseli în oglindă dând din codiţă, potăile care mârăie privind aceeaşi oglindă şi desigur hominizii (ăia cărora antropologii nu le-au acordat încă calificativul de sapiens) care pentru a se ralia (adapta perfect) pildelor moralizatoare de genul celei amintite, implicit cerinţelor (cvasi)unanim acceptate de societatea morală, îşi studiază şi perfecţionează mai întâi gesturile în faţa oglinzii, desigur pentru unicul dar pilduitorul scop de a face impresie bună interlocutorului, societăţii în ansamblul ei.


Sursa FOTO