Money talks

“Iar ceea ce făceam odinioară din dragoste pentru Dumnezeu, facem acum din iubire pentru bani, adică din iubire pentru ceea ce ne dă sentimentul celei mai înalte puteri si a unei conştiinţe curate.” Aurora, Nietzsche

Facem asta? Şi dacă da, păi chiar a ajuns zisa ‘Love makes the world go round’ în ‘Money makes the world go round’?

Să mă intorc la Risto şi la ale lui 10 porunci? 

Prima chiar ar trebui să ne dea de gândit, dacă toate la un loc nu? Păi  şi de ce, mă rog frumos,  să nu mai visez să devin funcţionar? Când ceea ce relatează Ionuţ aici e aşa de convenabil… Şi ce dacă am avut cândva visuri mai măreţe? Şi ce dacă tot ceea ce visam în copilărie, adolescenţă, tinereţe s-a dus, un pic, dracului?
Trăim într-o junglă şi se merge pe principiul ‘mănâncă sau vei fi mâncat’.

De ce să fiu eu mai cu moţ?

Nu  mai avem timp să ne dedicăm la ceea ce ne-ar place să facem în viaţă, trebuie să ne ‘adaptăm’ la mediu şi să alegem ce e mai convenabil – de cele mai multe ori …

Şi dacă asta implica să mă transform în oaie sau să mă consolez cu  mult utilizata vorbă: ‘fă-te frate cu dracu’ până treci puntea’?!

Eu nu mă consider o mare optimistă, dar nici pesimistă, poate doar o realistă cu o doză bună de scepticism, care poate fi perceput drept cinism. Şi mă uit în jurul meu, mă uit la mine şi observ că societatea actuală nu mai pune accent pe valori care nu au şi un pret de vânzare. Subscriu la intrebarea lui Seneca: “De ce să nu caut un bun adevărat; un bun pe care îl pot simţi, nu unul pe care să-l afişez?”

Desigur, spiritul competitiv al omului nu este de lepădat. Nici capacitatea de a se forma, transforma şi adapta mediului în care trăieşte. Este chiar lăudabil, dar intrebarea este: 

Suntem mândri cu locul doi în grupul celor mai buni dintre cei buni sau aspirăm la primul loc într-un grup mediocru? 

Eu văd doar o goană nebună după aur care ne face hiene; nici măcar fărâma aia de mândrie nu ne-a mai rămas să ne deosebim ‘decent’ în prădător sau pradă.

Mă uit la tineri … viitorul societăţii, da?! … nu ştiu dacă să-i compătimesc sau să-i invidiez. Sunt foarte puţini cei care, într-adevăr, se gândesc să-şi urmeze vocaţia, talentul. Majoritatea se profilează/axează pe ceea ce le va aduce într-un viitor cât mai apropiat un venit bănesc substanţial, depunând un efort minim. Dacă îi intrebi cât de mult îşi doresc să facă profilul respectiv sau cât au în comun cu viitoarea meserie, îţi vor răspunde: "Ce contează?!? Atâta timp cât salariul meu va fi peste medie şi-mi pot permite o maşină decentă (un Audi, un BMW, hai că merge şi un VW, da' Tiguan), am asigurată ieşirea cu prietenii (cel puţin o dată pe săptămână) într-un club/restaurant select, două vacanţe decente (doar în locuri exotice) pe an … sunt mulţumit."   

Eu consider că efortul este destul de mare în a te califica şi a munci într-un loc ce nu are nimic în comun cu talentul tău, vocaţia ta, personalitatea ta, dar societatea, şcoala, prietenii, chiar si familia, îţi sugerează că este mult mai convenabil, că nu întotdeauna putem face ce vrem în viaţă.

Chiar suntem şapte miliarde de disperaţi? Şi ne place? Şi dacă nu, există soluţie?

Mai rău este că dacă încerci să te vaiţi, să te plângi de cât de degradată şi perversă a ajuns societatea, cât eşti nevoit să ‘mănânci’ ca să nu termini luna ‘mâncat’, de câte ori îţi încalci principiile doar pentru a nu fi expulzat din societate, imediat ţi se dă una peste ochi şi ţi se spune să zici ‘merçi’ că ai un loc de muncă – bun, rău, dar îl ai – şi la sfârşit de lună eşti recompensat modic pentru că ai mai rezistat o lună fără să-ţi faci păcate (nu că n-ai putea – doar urmăreşti seriale gen CSI, NCIS, Criminal Minds etc. – dar n-are cine să te scoată de la inchisoare); faci parte din societatea asta, trebuie să te consideri ca făcând parte dintr-un grup privilegiat. Încerci să adopţi atitudinea unuia ca  Centurion (trăiesc printre, dar nu sunt dintre) şi, hop, apare întrebarea retorică şi plină de pilde morale:

Că vezi tu, ai habar câţi oameni s-ar duce în locul tău la muncă, ar duce viaţa pe care o duci tu şi ar fi nu mulţumiţi ci superhipermega-mulţumiţi?

Şi tu - nerecunoscător şi înfumurat ce eşti! – trebuie să pleci capul, să te uiţi cu nişte ochi de câine nevinovat super-vinovat la interlocutor şi să dai din cap sau să ridici, neputincios, din umeri. Că deh, există riscul să fi etichetat drept persona nongrata, un paría. Că aşa e frumos, aşa se face, dar nefiind ‘dintre’ gândeşti că nu te poţi pune cu prostul sau cu nebunul, că te bate cu experienţa.

Trebuie să arăţi empatie, să te gândeşti la toti copiii care mor de foame, care au avut ghinionul să se nască într-un loc uitat de Dumnezeu, la familiile care trăiesc în sărăcie lucie. Că doar un suntem animale fără suflet, sau?!? Îţi propui chiar, ca până la sfârşitul anului să fi contribuit şi tu, cu cel puţin un sms, la abolirea sărăciei.

Aşa că, în ziua următoare o iei de la inceput cu stoicism, iar la sfârşit de lună te gândeşti la cât eşti de norocos că îţi permiţi un acoperiş deasupra capului (ai reuşit şi luna asta să-ţi plăteşti chiria, cheltuielile, ipoteca etc.), că ai avut ce pune pe masă în fiecare zi şi, inevitabil, la copiii care trăiesc în mizerie şi mănâncă ţărână la desert – că ăia care au murit în primele ore sau zile de viaţă au fost norocoşi. Şi iată cum ‘another one bites the dust’, şi-a tras el o autocritică cruntă şi fără să-şi dea seama, încet, dar sigur, societatea, omul bun de lângă el au început să-i spele creierul şi acestui nenorocit de om şi îl transformă într-un simplu producător şi consumator.

Da, sunt o viperă câteodată, dată dracului …

Mulţi mă vor întreba ce am făcut eu să schimb toate astea … alţii se vor întreba ce au făcut ei să schimbe ceva … Extrem de mulţi vor fi chiar mândri de câte au făcut …

Eu, personal, încerc să mă concentrez şi să mă gândesc la ce întrebare să pun (doar când e cazul), în loc să clocesc un răspuns elaborat care să se încadreze şi să satisfacă şabloanele moralităţii. Deocamdată …

În ritmul în care involuează evoluează societatea, trebuie să spun şi eu: ‘never say never’…

Dar totuşi, oare moralitatea/etica societăţii actuale nu a mers prea departe – sau am lăsat-o noi să ajungă aşa de departe – şi putem să o contemplăm ca pe o sclavagie sau ca pe o libertate condiţionată, mai degrabă? Un profesor de filozofie de aici a găsit o denumire a societăţii democratice actuale – Dictatorship. Hm …

Tot Seneca afirma: Sclavia pune stăpânire pe câțiva, dar mulţi sunt stăpâniţi de sclavie.

Dar, oare poate un orb să ghideze alt orb?

Până una alta, hai să ne delectăm cu două piese sugestive. Dă-i 'dreacu' de bani, da' parcă mai fain se moare într-un 'merţan'!