Parlamentul de odinioară – portret satiric

Am băgat de seamă că pe lângă faptul că scriu tot mai rar pe blog, nici n-am mai amintit de foarte multă vreme de istorie, cititorii mai vechi, adică cunoscătorii ştiu despre această pasiune a mea. Dar, cum se spune, niciodată nu-i timpul pierdut, iar o altă vorbă înţeleaptă zice că e mai bine mai târziu decât niciodată. Mă conformez, iar pentru azi am un text de încălzire, cu alte cuvinte, scurt, cât se poate de scurt Ura! Veţi striga în gând ori chiar la propriu, aţi scăpat de obişnuitele 2000 + încă multe cuvinte, pe care vrând-nevrând v-aţi obişnuit să le digeraţi (cu sau fără Colebil, Triferment sau ceai).

Doi de-ai lor, alţi doi de-ai noştri

De mult timp nu mai intru pe pagini de ştiri, nici la tembelizor nu prea mă omor după emisiuni cu tentă politică ori de aşa-zisă analiză de gen făcută de fel fel de analişti făcuţi la apelul bocancilor (asta ca să mă joc puţin cu verbul a face).

Azi, de fapt, săptămâna asta nu mi-am propus ceva, însă în incursiunea mea de pe la orele prânzului pe G+ am dat peste postarea amicului Alex; asta care precedă ăste rânduri. Prima fotografie imortalizează un moment petrecut în Marea Britanie prin februarie, cea de-a doua e realizată la vreo două luni distanţă, la noi acasă. Mai e ceva de adăugat? Eu zic că nu, orice s-ar spune ar fi superfluu, redundant prin prisma pozei.

Fără fumuri

La propriu mă refer, cu toate că zic unii (pe la colţuri, desigur) că aş avea „fumuri”, la figurat vorbind. Recunosc, în parte, căci într-o oarecare măsură, cum altfel decât un pic arogant aş putea fi atunci când cineva mă pune în situaţia de a explica de ce 3x3 fac nouă, de ce apa e udă sau de ce vara nu-i ca iarna. Închid mica paranteză şi trec la subiect, aşa la modul abrupt.

Acum ceva vreme, cineva a făcut un gest care ulterior a uimit cam pe toată lumea care mă cunoaşte. Pesemne, colega de blog încă nu şi-a revenit, d-aia încă nu găseşte cuvintele potrivite pentru a scrie ceva coerent. O înţeleg,