Despre valoare şi preţuire

"În zilele noastre oamenii știu prețul la
toate și valoarea nimicului" - Oscar Wilde

„Lucrurile valorează atât cât la facem noi să valoreze”, spune autorul Preţioaselor ridicole. Nimic mai adevărat, fiecare preţuieşte obiectele conform propriei scări a valorilor. Aş extinde consideraţia lui Molière şi asupra faptelor, de ce nu a oamenilor, ba chiar a sinelui – căci, nu-i aşa, dacă noi înşine nu ne preţuim (respectăm) cum putem avea pretenţia să o facă alţii.

Aşadar, putem spune că valoarea, asemeni multor alte concepte inventate de noi oamenii, este relativă. S-o luăm metodic, începând de la lucruri, divesele obiecte pe care le avem ori le vedem în preajma noastră. Un obiect pe care eu îl consider „de doi bani” poate reprezenta pentru altcineva un lucru nepreţuit. La fel o faptă, pe care eu o consider onorabilă şi demnă de tot respectul, ar putea fi privită de anumiţi oameni desuetă, lipsită de valoare ori chiar blamabilă.

Să dau, întru edificare, un exemplu, primul ce-mi trece acum prin minte. Niciodată, dar niciodată, chiar de-aş fi în situaţia de a „întoarce banii cu furca”, n-aş valora atât cât o fac producătorii, celebrul „măr muşcat”. Nu mă interesează presupusa calitate, „brandul” ori orice altă unitate de măsură, telefonul acela costă prea mult pentru un telefon şi funcţia sa principală, aceea de a apela şi a fi apelat. Punct. Desigur, mulţi vor avea altă părere şi abia aşteaptă să apară ultimul model... Cum spuneam, valoarea este o noţiune relativă şi subiectivă.

Azi citim ce au scris alţii

Mai precis, nuvela lui Ioan Popa despre care vă spuneam data trecută. A apărut în Almanahul Anticipaţia 1984. Ştiu că povestirea a fost premiată la vremea respectivă, nu ştiu dacă a fost publicată şi în alte părţi, habar n-am câţi cititori a avut, dar fiindcă ne despart treizeci de ani, nu strică vreo zece, poate douăzeci de cititori în plus. Poate şi păreri referitoare la personajul principal.

Lectură plăcută!

Comando

Soarele ardea în înalt ca un disc orbitor. Nisipul ardea, căştile ardeau, armele ardeau! Aerul tras în piept era atât de cald încât plămânii îi dureau. Transpiraţia cădea în picături pe nisip atunci când se aplecau înainte ori li se scurgea în şuviţe subţiri de-a lungul obrajilor, izvorând de sub tâmple, alunecând pe după ceafă, usturătoare.

Deşertul se întindea înainte, imens, arzător, fără capăt şi fară început, jucându-şi în faţă lor valurile fierbinţi de aer. Parcă nisipul fusese stropit cu benzină ce se aprinsese apoi şi continuă să ardă, aşa cu flăcări transparente.

Despre lideri şi leadership

Douglas MacArthur
(26 ianuarie 1880 - 5 aprilie 1964)

Am recitit zilele trecute o povestioară publicată în Almanahul Anticipaţia din 1984. O nuvelă care abordează în rândurile-i o temă obişnuită acelor ani, războiul nuclear. Dar nu pe acest aspect se vor concentra rândurile de faţă. Va fi doar o discuţie liberă pornind de la personajul central al naraţiunii, locotenentul Ent. Cândva (puţintică răbdare, că-s multe pagini de copiat, de la 115 la 123, iar dactilografia nu-i tocmai punctul meu forte), pentru amatorii de povestiri SF, o să pun pe blog întreaga nuvelă aparţinând scriitorului Ioan Popa, merită, mai cu seamă gândindu-mă la câţi doritori mai au posibilitatea să citească un almanah apărut acum „trej” de ani. Ce bătrân sunt…

Pe scurt, omu’ ăsta şi-a condus compania (formată din patru plutoane de combatanţi şi combatante), într-un marş forţat de vreo „doişpe” zile de-a lungul deşertului spre o ţintă care de fapt nici nu (mai) exista, nu pentru a câştiga o bătălie ci pentru a le salva vieţile. Ei bine, omul ăsta a fost un lider, „adevărat lider” ar fi pleonasm, căci „leader” eşti sau nu eşti, nu există fracţiuni de lider. A fost un lider nu pentru că ceilalţi l-au urmat orberşte, respectând uzanţele cazone, ci fiindcă a pus mai presus soarta oamenilor săi decât propria-i viaţă şi deloc de neglijat, pentru că atitudinea sa i-a îndemnat pe ceilalţi să-l considere astfel. Oamenii săi l-au urmat nu pentru că-l iubeau, în realitate îl urau din cauza rigidităţii afişate, ba chiar unul dintre sergenţi, bănuindu-l de nebunie, se pregătea să-l oblige să predea comanda. Aceiaşi oameni nu s-au sfiit să-l refuze atunci când locotenentul, epuizat de arşiţa deşertului, trecând peste obişnuita-i aroganţă le-a cerut apă, spunându-i că şi bidoanele lor sunt goale. Într-un final au ajuns la o oază, erau salvaţi, însă nu mai aveau cui să se arate recunoscători. Mai apoi au găsit unica hartă după care se ghida comandantul lor, pe care nici măcar nu era marcată respectiva oază. Locotenentul mersese la noroc, trebuia să-i ducă undeva ori măcar să le ofere şansa de a ajunge într-un loc în care ar fi putut trăi. De aceea „trăsese” de ei acele doisprezece zile, să-i scoată la liman, fiindcă orice întârziere însemna pieirea între dunele deşertului.

Azi sărbătorim cu joc, veselie şi focuri de artificii

Ce sărbătorim? În niciun caz operaţiunea de băgat picioarele votu’ în urnă. Nici vorbă de aşa ceva, am şi io o reputaţie, o prestanţă, o aroganţă – v-aduceţi aminte reclama? Neah, vorbim despre cel de-al doilea eveniment important de la facerea lumii încoace, petrecut pe 16 noiembrie 2012 în jur de ora şapte dimineaţa. Ce s-a petrecut atunci? A început istoria acestui blog, a fost rostit „cuvântul primordial” care a aprins lumina în acest colţ din universul virtual. Uhhhh, doi ani... Cât de repede trecem noi prin timp...

De atunci au mai fost multe alte cuvinte, în medie, peste o mie în fiecare dintre cele 303 texte publicate pe acest blog. Trebuie însă menţionat că nu toate îmi aparţin, sunt câteva redactate de colega de blog, căreia îi mulţumesc şi profit de ocazie ca să-i reamintesc că „vacanţa” s-a încheiat, încă puţin şi se termină şi anu’. Prin urmare ar fi cazul să pună mâna pe condei, stilou, creion, pix sau cu ce pana mea o scrie, da’ să scrie. Proză, poezie, basme, maxime şi cugetări, fantezii sau chiar ceea ce se mai cheamă „beţia cuvintelor”, nu-mi pasă, numa’ să nu fie politică că de-abia s-a încheiat bâlciul deşertăciunilor sau comedia modernă a politicii autohtone.

Impresii (drăceşti) post turu’ întâi, ante ultima rundă

Cei care nu sunteţi la prima abatere şi aţi mai „păşit” p-aici ştiţi de bunăseamă că în materie de politică şi speciile care o practică sunt un fel de Elveţie, un pic mai „drăcoasă” – că nu mă tace dracu’ şi îmi vine mai mereu să întărât „galeriile” indiferent de steagul sub care îşi strigă ataşamentul. Şi tot de-al dracu’, am obiceiul de a spune taman ceea ce ăia care apar pe la diverse posturi de tembelizare în masă sunt obligaţi de fişa postului să ascundă de ochii lumii. Lume care, desigur, trebuie manipulată, nicidecum informată. Tocmai pentru că îi etichetez pe toţi în acelaşi mod „plastic”, fără discriminare (nu dezvolt aici subiectul, pentru curioşi aici sunt detalii revelatoare, în rezumat spun doar că nu agreez „rahatul” românesc, nici nemţescul Scheiße şi nici măcar franţuzescul merde), garantez echidistanţa impresiilor, poate chiar şi veridicitatea în comparaţie cu opiniile analiştilor de profesie care se vântură prin spaţiul audio-vizual.

De asemenea, cei care mă cunoaşteţi, ştiţi că de obicei scriu texte lungi, aproape agresiv de lungi. Nu e cazul să vă neliniştiţi, o să fiu scurt, atât cât se poate, fără să se piardă esenţialul.