Parlamentul de odinioară – portret satiric

Am băgat de seamă că pe lângă faptul că scriu tot mai rar pe blog, nici n-am mai amintit de foarte multă vreme de istorie, cititorii mai vechi, adică cunoscătorii ştiu despre această pasiune a mea. Dar, cum se spune, niciodată nu-i timpul pierdut, iar o altă vorbă înţeleaptă zice că e mai bine mai târziu decât niciodată. Mă conformez, iar pentru azi am un text de încălzire, cu alte cuvinte, scurt, cât se poate de scurt Ura! Veţi striga în gând ori chiar la propriu, aţi scăpat de obişnuitele 2000 + încă multe cuvinte, pe care vrând-nevrând v-aţi obişnuit să le digeraţi (cu sau fără Colebil, Triferment sau ceai). :D

Doi de-ai lor, alţi doi de-ai noştri

De mult timp nu mai intru pe pagini de ştiri, nici la tembelizor nu prea mă omor după emisiuni cu tentă politică ori de aşa-zisă analiză de gen făcută de fel fel de analişti făcuţi la apelul bocancilor (asta ca să mă joc puţin cu verbul a face).

Azi, de fapt, săptămâna asta nu mi-am propus ceva, însă în incursiunea mea de pe la orele prânzului pe G+ am dat peste postarea amicului Alex; asta care precedă ăste rânduri. Prima fotografie imortalizează un moment petrecut în Marea Britanie prin februarie, cea de-a doua e realizată la vreo două luni distanţă, la noi acasă. Mai e ceva de adăugat? Eu zic că nu, orice s-ar spune ar fi superfluu, redundant prin prisma pozei.

Fără fumuri

La propriu mă refer, cu toate că zic unii (pe la colţuri, desigur) că aş avea „fumuri”, la figurat vorbind. Recunosc, în parte, căci într-o oarecare măsură, cum altfel decât un pic arogant aş putea fi atunci când cineva mă pune în situaţia de a explica de ce 3x3 fac nouă, de ce apa e udă sau de ce vara nu-i ca iarna. Închid mica paranteză şi trec la subiect, aşa la modul abrupt.

Acum ceva vreme, cineva a făcut un gest care ulterior a uimit cam pe toată lumea care mă cunoaşte. Pesemne, colega de blog încă nu şi-a revenit, d-aia încă nu găseşte cuvintele potrivite pentru a scrie ceva coerent. O înţeleg,

Gladiatorul

Nu este o recenzie la filmul omonim, deşi acesta se află în topul preferinţelor, nu m-aş hazarda în a-l plasa pe primul loc, dar undeva în „top five” se regăseşte cu siguranţă. Poate pentru a nu crea confuzii, dar şi pentru că ar corespunde ideii care stă la baza următoarelor rânduri, titlul trebuia pus la plural, gladiatorii. Cine sunt ei? Fireşte, oamenii... Cine altcineva? De ce? Urmează şi explicaţia.

Oamenii, ciudate creaturi. Deseori mă amuză megalomania acestora, infatuarea de a se considera luptători. Alteori doar zâmbesc uşor, din colţul buzelor, deloc superior, mai degrabă a compasiune.

Asaltul Italiei meridionale

Trei teritorii italiene – insulele Pantelaria, Lampedusa şi Sicilia – fuseseră ocupate în vara anului 1943 de forţele americane şi britanice, care au întâmpinat o rezistenţă destul de redusă, mult sub aşteptările comandamentului aliat. Astfel, Pantelaria, căreia i se spunea „Anti-Malta”, se bucura de reputaţia de a fi inexpungabilă. Cu toate acestea, guvernatorul insulei, amiralul Gino Pavesi,în fruntea unei garnizoane de 11.000 de italieni şi 87 de germani, a capitulat fără împotrivire, după 12 zile de bombardamente aeriene. A rămas celebru raportul britanic asupra operaţiei, care semnala că „singurul nostru rănit este un soldat muşcat de un şacal”.

Calendarul de-a lungul veacurilor

Măsurarea intervalelor de timp a constituit, încă din cele mai îndepărtate vremuri, o preocupare vitală oamenilor, având rădăcini adânci în cerinţele practicii. Organizarea activiţăţilor oamenilor este de neconceput în lipsa etaloanelor de durată bine precizate. Un astfel de etalon este ziua, corespunzătoare măsurării unor intervale scurte de timp, însă incomodă dacă ar fi să o folosim pentru stabilirea datei unui eveniment important. Precizarea vârstei după numărul de zile este incomod de realizat,

La Dolce Vita

Cu toate că se simte și se vede foarte bine venirea primăverii (cel puțin aici, în zona Barcelonei), toate persoanele cu care intru în contact sunt mohorâte, triste, parcă puțin mai stinse; toți doar oftează, suspină, sunt irascibili și par a nu se bucura ca în alți ani de intrarea soarelui mediteranean în drepturi ... 

Nici eu nu mă pot lăuda cu o stare euforică, dar starea mea nu are nimic în comun cu energia solară, cu lumina, cu trezirea naturii la viață. 

La mine sunt alte hibe, dar înainte de a începe să 'zburd’ aiurea, am căzut în borcanul cu melancolie urmărind un fragment din celebrul film care dă numele 'temei’ de azi și m-a pus un pic pe gânduri ...

Emoții sau sentimente?

Am vrut să  scriu despre ură, dar pentru a aborda acest subiect e necesar un echilibru mental aproape perfect, o înțelegere și o diferențiere clară a ceea ce vreau să expun și cât vreau să mă adâncesc, iar eu sunt copleșită de tot felul de emoții și sentimente, mmm ... hai să le numim negative, negre...

Așa că, poate ar fi mai înțelept să încerc să lămuresc și să deosebesc emoția și sentimentul, să mă 'răcoresc' un pic, înainte.

Ființele umane sunt creaturi emotive, în mod natural. De-a lungul vieții vom experimenta milioane de senzații diferite. Chiar și pe parcursul unei zile nu vom fi privați de sentimente și emoții. De multe ori acești doi termeni sunt folosiți alternativ,

Blog atelier – imagine RollOver

Deoarece trec printr-o perioadă de totală apatie şi dezinteres raportat la orice (mai puţin o chestiune care îmi zdruncină nervii şi-mi toacă minuţios puţinele grame de răbdare rămase în dotare), dar animat de dorinţa de a-mi face totuşi prezenţa pe acest blog, vin cu un scurt tutorial, aşa cum am mai făcut în câteva rînduri, AICI, pentru aceia care posibil ar fi interesaţi de astfel de subiecte. După cum spuneam, lipsa de chef pe care o manifest plenar de ceva vreme, mă lasă fără lucru, iar când omu’ n-are ce face... ştim cu toţii, îşi face, se cheamă lucru manual. Uite aşa,

Money talks

“Iar ceea ce făceam odinioară din dragoste pentru Dumnezeu, facem acum din iubire pentru bani, adică din iubire pentru ceea ce ne dă sentimentul celei mai înalte puteri si a unei conştiinţe curate.” Aurora, Nietzsche

Facem asta? Şi dacă da, păi chiar a ajuns zisa ‘Love makes the world go round’ în ‘Money makes the world go round’?

Să mă intorc la Risto şi la ale lui 10 porunci? 

Prima chiar ar trebui să ne dea de gândit, dacă toate la un loc nu? Păi  şi de ce, mă rog frumos,  să nu mai visez să devin funcţionar? Când ceea ce relatează Ionuţ aici e aşa de convenabil… Şi ce dacă am avut cândva visuri mai măreţe? Şi ce dacă tot ceea ce visam în copilărie, adolescenţă, tinereţe s-a dus, un pic, dracului?

Începutul realităţii, finalul reveriei

Memoriile unui drac

Oamenii, mă rog, aceia animaţi de dorinţa neostoită de a înţelege urcuşurile şi implicit coborâşurile existenţei, privesc viaţa ca fiind un test de anduranţă, presărat ici-colo cu succese mai mici sau mai mari, grăbit trecătoare, în rest un travaliu (să nu-i zicem chin ori corvoadă) întru obţinerea acestora. Calculăm, analizăm, trasăm linii directoare, ba chiar elaborăm proiecte stufoase, ambiţioase. Renunţăm la prezent proiectându-ne în acel ipotetic viitor despre care, credem noi, că ne va aduce mulţumirea de sine, poate chiar fericirea. Totul începe să devină monoton, insipid, inodor şi incolor, dispare orice urmă a ceea ce se cheamă poftă de viaţă,

Despre mine, despre voi (şi de ce nu?) despre noi

Întâmplarea face că, în urmă cu vreo lună, am citit un interviu luat unui 'personaj' destul de controversat - chiar urât (de la ură)  - din societatea spaniolă. Era vorba despre o carte pe care o publicase recent, fruct al unui banal articol - care a fost cel mai 'tuiteat' la nivel naţional - dintr-un supliment al unui ziar regional. Titlul era ceva de genul "Nu căuta de lucru!" şi Mesia Twitter-ului - cum a fost supranumit Risto Mejide - revela cele 10 Porunci pentru a găsi o activitate, un loc de muncă, care să se 'muleze' personalităţii şi aptitudinilor muritorilor de rând.