Fără fumuri

La propriu mă refer, cu toate că zic unii (pe la colţuri, desigur) că aş avea „fumuri”, la figurat vorbind. Recunosc, în parte, căci într-o oarecare măsură, cum altfel decât un pic arogant aş putea fi atunci când cineva mă pune în situaţia de a explica de ce 3x3 fac nouă, de ce apa e udă sau de ce vara nu-i ca iarna. Închid mica paranteză şi trec la subiect, aşa la modul abrupt.

Acum ceva vreme, cineva a făcut un gest care ulterior a uimit cam pe toată lumea care mă cunoaşte. Pesemne, colega de blog încă nu şi-a revenit, d-aia încă nu găseşte cuvintele potrivite pentru a scrie ceva coerent. O înţeleg,

chiar şi eu am avut câteva zile în care nu pricepeam nici în ruptu’ capului ce se întâmplă ori cum de se poate întâmpla ceva ce-mi părea de domeniul fantasticului.

Pe scurt, mă rog, cât pot eu de succint. Acel cineva, neh, nu e vechiul amic tras la patru ace despre care vă povesteam cândva, demult. În paranteză fie spus, cred că e fericit că n-am renunţat la iarba-i proverbială, mă rog, am renunţat doar să o ard odată ce am descoperit novatoarea metodă de a fi consumată savurată la maxim. Aşadar, acum vreo lună am primit cadou o ţigară electronică, titulatura fiind oarecum generică, fiindcă imaginea numai de clasica ţigară nu aminteşte. Este mai degrabă un dispozitiv (respectele mele minţii luminate a aceluia care l-a născocit) care scoate fum abur (mult foarte mult) şi oferă fericitului utilizator răsfăţul celor mai delicate arome scornite de mintea omenească, având drept ingredient de bază iarba dracului, de fapt doar nicotina conţinuţă de respectiva plantă (minunată i-aş spune, cinstire veşnică cui a cultivat-o pentru întâia oară).

În decursul anilor, mulţi la număr, trecuţi de la prima ţigară (ce fain sună prima, de parcă ar fi amintirea primei „fixaţii” vizând un/o coleg(ă) din anii de liceu) am încercat să renunţ de câteva ori la acest obicei, unii îl numesc viciu. N-aş zice, până la urmă, urmând logica, orice act făcut deliberat întru obţinerea unei anume plăceri poate fi considerat astfel, ceea ce nu-i chiar întru totul adevărat. În fine, lăsând deoparte considerentele mai mult sau mai puţin filosofice, fiecare demers în amintita direcţie şi-a atins apogeul stingându-se mai apoi într-un fiasco de zile mari, pe care l-aş putea cataloga drept previzibil. Cu siguranţă n-am avut (cel puţin în acest sens) suficientă voinţă sau poate că niciodată nu doream cu adevărat despărţirea de loiala-mi parteneră, numită generic ţigară, fiindcă numele propriu a sus-numitei amante s-a schimbat de destul de multe ori de-a lungul timpului. Poate că, nu neapărat era de vină ori „divină” recunoscuta dependenţă dată de nicotină, poate că, asemeni oricărui fumător, căutam să regăsesc în următoarea ţigară senzaţia celei dintâi... Puţin probabil, m-aş hazarda în a emite chiar ipoteza imposibilităţii repetării respectivului eveniment. Cred că orice fumător ori fost fumător înţelege unde bat; s-o recunoaştem, primul fum, al doilea, hai, al treilea sau al patrulea, poate oferă oarece plăcere (şi asta oarecum iluzorie, „trasă de păr” de propria încăpăţânare de a nu renunţa în a regăsi „plăcerea” iniţială, a primei dăţi ), însă apoi fiecare fum e aproape un chin iar despre senzaţia „de după” n-are rost să mai vorbim. Totuşi tentaţia e mare, iar himera plăcerii irezistibilă.

Am încercat „minunea” de curiozitate, fără să aştept rezultate miraculoase. Cum spuneam, se pare că nu există în mine destulă voinţă în acestă direcţie sau poate că trăiesc conform principiului că nimic din ceea ce este omenesc, unii ar spune drăcesc, (tot aia; om sunt, da’ şi al dracu’ sunt, pe cale de consecinţă ambele variante sunt aplicabile) nu trebuie să-mi rămână străin. Spre surprinderea mea, nemăsurată i-aş putea spune, invenţia a funcţionat, iar efectul m-a pus pe gânduri sau dacă vreţi mai popular, m-a lăsat ca la dentist. De zece zile am aprins câte o ţigară, două (nu în fiecare zi), doar pentru că aveam prin preajmă nicidecum pentru că simţeam „nevoia” şi pentru că încă îmi vine greu a crede că despărţirea este irevocabilă. M-am lămurit, ţigara clasică nu-mi mai spune nimic, nu reuşeste să-mi mai farmece simţurile, atractivitatea ei atingând cota zero. Ciudată senzaţie, bizară renegarea aproape peste noapte a celei care mi-a fost tovarăşă vreme de aproape 25 de ani.

Acum, la drept vorbind, nu se poate spune că am renunţat la ţigară, doar am înlocuit-o cu ceva mai cu „vino-ncoa”, aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie... „La Reine est mort. Vive la Reine!” (ca să parafrazez formula folosită la încoronarea regelui Charles al VII-lea al Franţei). Desigur, am renunţat la fumuri, la propriu vorbind, (restul fumurilor au rămas intacte, cel puţin aşa sper), dându-i pe aburi (tot la propriu). Marea realizare, zic eu, este că-mi pot satisface damblaua (ce să fac, sunt un hedonist) mult, dar mult mai ieftin decât apelând la metoda clasică. Sigur, alături de plăcerea resimţită se pot adăugă alte câteva beneficii, tot personale sau măcar parţial, anume: pot defila prin toată casa pufăind precum locomotiva Orient Expressului; „ministerul de finanţe” este într-un extaz vecin cu orgasmul, fapt care atrage după sine alte (aproape infinite) beneficii şi nu în ultimul rând, gustul acela oribil, de mâtă moartă, cu care în fiecare dimineaţă te trezeşti în gură (fumătorii înţeleg prea bine) a dispărut.

Acum, n-am idee care sunt consecinţele pe termen lung, oricum îmi pasă puţin, spre deloc, atâta timp cât „schimbarea” se traduce prin starea de bine provocată de noua pasiune (semnificativ mai puţin costisitoare decât predecesoarea). Nu încerc să ispitesc pe nimeni în a-mi urma exemplul, textul ăsta (asemenea celor 275 de până acum, precum şi a celor care, poate, vor mai urma) nu este reclamă, pur şi simplu mi-am amintit că am un blog (pe care n-am prea mai scris în ultima vreme, din varii motive), pe care uneori pot scrie ce-mi trece prin minte. Iar azi am vrut să vă povestesc cum din fumător am devenit aburitor. Ah, să nu uit, să nu credeţi că de acum o să strâmb din nas ori de câte ori cineva din imediata apropiere aprinde o ţigară şi nici n-am să ocolesc locurile sau localurile în care se fumează ca la Pleva. Apropo, de unde draci uscaţi vine expresia asta referitoare la fumat, turc şi Plevna (bănuiesc reduta cucerită cândva pe la 1800 toamna).

Fiindcă nu prea cred că mai apar scriu pe aici până duminică, vă spun de acum, Paşte fericit şi vă urez toate bune, binele pe care fiecare dintre voi îl consideră bine şi îl aşteaptă.

Sursa FOTO