A şti

Verb însemnând: a avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște – mai ales ce poţi, ce esti în stare să faci.

Fiindcă nu de mult am despicat firul în patru în contextul lui ai grijă ce-ţi doreşti, dar şi despre mentalitatea pozitivă sau negativă versus realitatea înconjurătoare, să discutăm puţin despre a şti ce vrei, un detaliu minor pentru unii atunci când îşi doresc ceva. Am însă ferma convingere că amănuntul lui a şti ar trebui pus înaintea lui a dori.

Mă gândesc că majoritatea oamenilor se aşteaptă ca norocul sau soarta să aibă grijă de ei. Aşteaptă ca un salvator – poate providenţa – să le ghicească vrerea şi să le ofere fără nici cel mai mic un efort tot ceea ce doresc. O gândire puerilă, deloc condamnabilă la vârsta la care încă mai credem în basme, Moş Crăciun şi iepuraşul de Paşte. Da’ ce ne facem după, adică atunci când realizăm sau cel puţin se presupune că ştim faptul că minunile se întâmplă doar în poveştile pentru copii, nu şi în viaţa reală – şi chiar altfel fiind, tot nu ţin mai mult de trei zile. Ştiu, a fost o vreme în care fiecare dintre noi, încă necunoscând vorbirea, limbajul articulat, cum ar veni, ne exprimam prin tot soiul de onomatopee şi gesturi, priveam la mama ori la tata cu ochi rugători implorându-i să ne satisfacă vrerea. Râdeam bucuroşi dacă nimereau obiectul vrerii noastre sau plângeam cu sughiţuri dacă doleanţele nu ne erau îndeplinite ad litteram. Poate ăsta a fost punctul în care am aflat despre para mălăiaţă... şi-atunci de ce ne-am mai complica cu alte mărunţişuri. E, fiindcă vremurile se schimbă – nasol, ştiu – şi odată cu ele ar trebui să ştim a ne schimba şi noi. 

Pozitiv sau Negativ

Nu, n-o să vorbim despre numere şi nici despre sarcina electrică. Ar fi banal, se învaţă la şcoală, iar aici nu suntem pe blogul ministerului de profil (dacă o exista aşa ceva).

Încercăm o discuţie elevată despre atitudine. Aceea pozitivă, recomandată în unanimitate de specialiştii în materie – ăia cărora li se spune psihologi, dar şi de către aceia care se denumesc pompos drept life coach – în opoziţie cu gândirea negativă sau negativistă a celor care să încăpăţânează să nu zică că este alb dacă totul în jur e negru.

Aşadar, să gândim pozitiv cu orice preţ, fie chiar acela al negării realităţii. Cu ce te ajută să susţii că viaţa îţi este sau va fi cât de curând roz, eventual bombon sidefat, când deja eşti cu un picior în groapă? Mda, cică ar ridica moralul, moral care, zice-se, face minuni. Sigur, dacă crezi în minuni poate să meargă... Până unde? Înspre o şi mai mare deziluzie. Adică, „pozitivul” mai dă o dată cu tine de pământ – dacă nu ţi-a ajuns de prima oară.

Persuasiune vs. Manipulare

V-a fost dat vreodată să suportaţi „insistenţele” (în încercarea de a-şi dovedi puterea de convingere) unor fătuci - nu’ş cum altfel să le zic acestor „roboţele”, simpatice, e drept, dar numai ca aspect fizic, despre cel intelectual prefer să tac - de la un anumit ghişeu, să zicem ăla de la compania de telefoane? Parcă un pic mai puţin insistente decât alte fătuci, acelea care plimbă nişte pliante despre viaţa de apoi propovăduind unica metoda infailibilă de a-ţi asigura un loc în rai. Bine, astea din urmă au un mic dezavantaj, ţinuţa - să zicem prea sobră - care le estompează orice urmă de farmec feminin. O eroare capitală, aş zice; uneori aparenţele au putere de convingere. ;) Desigur există şi insistenţa cu care jurnaliştii de peste tot se încăpăţânează a face din ţânţar armăsar ori de a prezenta anume fapte dintr-o anume perspectivă, convenabilă nu lor, ci celor în faţa cărora fac sluj... Da’ asta-i altă poveste, mult mai tristă, ba chiar agasantă. De ce ne-am agresa sistemul nervos? Sunt mai mult decât suficienţi ceilalţi factori, independenţi de propria voinţă.

Stări

Stări sufleteşti, că doar n-o să vorbim despre stări de agregare. Chiar dacă câteodată tare mi-aş dori să pot trece în stare gazoasă – să mă pierd în aer precum fumul ţigării pe care tocmai am aprins-o (în spaţiu privat, să nu le las nefumătorilor loc de interpretări). ;) Bună ar fi şi starea lichidă, măcar m-aş putea prelinge aproape neobservat departe, cât mai departe... În ultimă instanţă aş accepta până şi transformarea în gheaţă, ca să nu-mi (mai) pese...

Să revenim însă la stările interioare, sufleteşti cum s-ar mai zice – pentru aceia care mai au suflet. Să zicem fericire şi tristeţe. Trăiri opuse, dar cât de uşor se face trecerea de la o stare la alta. Tocmai ce discutarăm despre dorinţe şi grija de care ar trebui să dăm dovadă atunci când ne punem o dorinţă. Niciodată nu vom şti cum se termină.

Ai grijă ce îţi doreşti

Nu neapărat pentru că se poate întâmpla şi nici fiindcă sunt şanse al dracu’ de mari să nu se întâmple.

Dacă dorinţa nu se împlineşte, lucrurile sunt relativ simple. O mică sau mai mare dezamăgire şi foarte probabil o mai adâncă sau superficială depresie, funcţie de capacitatea fiecăruia de a gestiona eşecul. Cam atât, end of story. În fine, poate exista şi o continuare a „filmului”, depinde de încăpăţânarea proprie fiecăruia. Repetiţia mama învăţăturii sau, de la englezii de peste ocean citire, practice makes perfect... Desigur, nu există garanţia succesului nici după a „enşpea” încercare... Da’ măcar te poţi declara un om hotărât, iar ceea ce nu te ucide, te întăreşte. Aşadar, oricare ar fi deznodământul, be happy, tot ai câştigat ceva. Cel puţin experienţă, ba chiar ţi-ai verificat rezistenţa la stres, iar de acum încolo vei şti ce şi cât poţi... Zâmbeşte, mâine ar putea fi mai rău!

Iluzii păcătoase...

... drăceşti sau cât ne mai place să ne minţim frumos!

Leneveam în fotoliu cu o carte în mână. S-ar zice că citeam, un fel de a spune, nu mă preocupa nici măcar titlul, voiam doar să-mi abat gândurile. Prea cald pentru o cafea, nici pomeneală pentru coniacul aferent. Prin urmare pe măsuţa de alături şedea un pahar cu vin alb, uşor, de vară. Temperatura lichidului încă optimă. La intervale regulate, nu prea lungi – să nu dau vinului timp să se încălzească – sorbeam o gură din lichidul aromat. Între, mai aprindeam o ţigară, mai citeam un alineat şi-l priveam pe „alsacianul” tolănit sub măsuţă. Nu era nici el în apele lui, prea cald. Nici nu mă mir, cu blana lui – mie până şi tricoul mi se părea cojoc de iarnă. Nu-i ardea de plimbare, nici de joacă şi nici de prostu-i obicei de a mă sâcâi taman când nu vreau decât să fiu lăsat în pace. O fi devenit empatic? Simte că vreau linişte şi-mi dă un răgaz; oare cât l-o ţine?

Despre etică – doar pe jumătate drăcesc

Am mai atins subiectul, la modul aproape drăcesc, acum însă mi-a fost repus pe tapet de evenimente recente. De un an şi aproape jumătate călătoresc destul de mult – cam o dată pe lună, în grup restrâns. În acele ore – destule, între 15-20 – auzi destule... Desigur, asta dacă eşti adeptul principiului după care natura ţi-a dat numai o limbă şi două urechi, pentru ca să asculţi de două ori mai mult decât vorbeşti.

În ultimul „voiaj” am asistat, între alte discuţii sterile, la o adevărată disertaţie referind lumea în care trăim. Mai exact de ce dracu toate dimprejurul nostru sunt aşa cum sunt, cui aparţine vina şi ce naiba avem de făcut pentru a aduce lucrurile la normalul închipuit de către vorbitori. În paranteză fie spus, presupun că făceam parte din auditoriu (foarte probabil singurul). Restul interlocutorilor fiind ocupaţi cu găsirea soluţiei salvatoare, însă mai cu seamă de impunerea propriului punct de vedere.

Mărunţişuri

Fleacuri, mizilicuri sau nimicuri, pălăvrăgeli sau flecăreli. Despre ce altceva să scriu după aproape trei luni de tăcere impusă uneori de factori externi mie, alteori (cel mai des) de lenea-mi întotdeauna recunoscută. Iar dacă tot veni vorba despre leneveală – virtute pe care mi-o asum – să sporovăim niţel despre muncă. Sigur, mai flecărim apoi un pic despre noroc, vreme şi vremuri.

Cum am recunoscut deja, cu subiectul muncă sunt aproximativ paralel, în fine, firave legături care însă nu mă transformă într-un expert. Pe cale de consecinţă găsesc nimerit a-l cita pe maestrul Cioran. Un text descoperit în timp ce răsfoiam, din lipsă de ocupaţie ori, mai bine spus, îngrijorat fiind pe o anume chestiune nu puteam să-mi văd de vreo altă treabă necesară ori măcar închipuită aşa, pagina unui amic de pe G+. Aş pune doar link-ul – pe motiv de lene, ca să nu-mi fac de treabă cu înlocuirea diacriticelor – dar pentru că ştiu că un bun amic nici nu s-ar obosi să acceseze adresa drăcească a lui Guglă – uf, chestie de „prinţip” – o să mai şi muncesc. Fără să exagerez, fiindcă strică, veţi vedea mai încolo. ;)

Monolog (parţial) drăcesc

Am vaga impresie că unele legi (reglementări, norme etc.) – nu mă hazardez a spune multe – sunt inventate fie pentru a împărţi lumea în tabere – dictonul „divide et impera” nefiind străin sus-puşilor – fie pentru a testa rezistenţa la rupere, torsiune ori întindere a nervilor clasei dominate sau mai pe şleau, gradul de obedienţă. Într-o lume dominată de bun simţ, să-i zicem civilizată, nici n-ar nu trebui să se legifereze faptul că nu-i tocmai de bonton să-i sufli fumul în nas celui de alături, fumător sau nu – este o chestie redundantă.

Mda, mă refer la recent aplicata – aplaudată de unii, ocărâtă de alţii – lege care interzice fumatul în toate locurile publice. Cică se aliniază acquis-ului comunitar. Nu zău! Cam tot la fel ca şi macabrele imagini de pe pachetele de ţigări; altă găselniţă a cărei scop mi-e cam greu să-l pricep. S-a lăsat cineva de fumat după ce s-a oripilat îndeajuns privind pozele alea vreme de două-trei secunde cât îţi ia până scoţi ţigara din pachet? Mă îndoiesc. Cum la fel am rezerve că noua lege ne va face pe noi – eu fumător, tu nefumător – mai sănătoşi. Am scăpat de un fum, însă rămân destule alte surse de noxe – să numim doar eşaparea autoturismului personal, mai ales dacă papă motorină, că tot sunt la modă motoarele Diesel. ;)

Impresii de acasă

Am părăsit linia frontului şi iată-mă ajuns „home sweet home” (pe dracu’). Punem deocamdată punct corespondenţelor de război, chiar dacă peisajul de acasă seamănă izbitor cu unul de „war zone”.

Aşadar, impresii. Departe fiind încă, cale de vreo săptămână până la „lăsarea la vatră”, ascultam Erika (pentru aceia care se feresc de iutub ca dracu de agheasmă – recte Dragoş – aici sunt versurile) fredonând în gând: „In der Heimat wohnt ein kleines Mägdelein / Und das heißt: Erika / Dieses Mädel ist mein treues Schätzelein / Und mein Glück, Erika...” Fără relevanţă fiind faptul că iniţiala numelui real este „S” şi nu „E”. ;) În acest timp ochii minţii închipuiau întoarcerea-mi triumfală pe acordurile Wenn die Soldaten (Când soldaţii): „Ein Gläschen Rotwein und ein Stückchen Braten / Schenken die Mädchen ihren Soldaten...” Versurile, un pic neconforme cu ceea ce cântă Marlene Dietrich, aici. În fine, chiar dacă nu se aplică ad litteram: „wenn die Soldaten wieder in die Heimat / Sind unser Mädchen längst schon verheirat’... – după cum se spune spre finalul cântecului – tot fără batiste în două culori fluturate în aer, păhărel de vin, friptură şi buchete de flori de nu-mă-uita aruncate la picioare rămâne finalul filmului. Mai curând se potrivesc versurile dintr-o altă versiune: „wenn die Soldaten aus den Stadt marschieren / Schließen die Mädchen die Fenster und die Türen”.

Corespondenţe de front – Ochiul Dracului

La unul din textele precedente doi comentatori s-au pornit într-o (oarecum) filosofică discuţie despre ochiul Dracului, recte banul, atingând şi conceptele de preţuire, valoare, schimb de valori. I-am citit, în lipsă de altceva mai bun de făcut, dar şi pentru că „duelul” ideilor m-a făcut curios să aflu deznodământul. În tenis s-ar spune „deuce”, observaţie care mi-a dat ideea să joc „tie-breakul”.

Dracul, Herr Teufel, monsieur le Diable, Aghiuţă, Michiduţă sau cum vreţi să-i spuneţi, e vinovat de multe, însă nu-i drept să-i punem în spinare toate relele de pe lume, mai ales cele specifice oamenilor. Nu banul este ochiul Dracului, iar dacă tot vrem să-l implicăm pe „Ăla Negru”, să admitem că mult mai drăcească este avariţia omului. Nu banul în sine este rău, ci dorinţa malefică de a-l avea – lucru care nu se traduce prin a-l poseda, în sensul de a te folosi de acesta asemeni oricărei alte unelte.

Corespondenţe de front – Motivaţional

Aruncă-mă lupilor şi mă voi întoarce conducând haita. Un motto pe care l-am întâlnit pe multe forumuri – în trecut, pe vremea când eram ceva mai sociabil. Pare pueril la prima vedere, însă cuvintele înşiruite parcă de un adolescent care vrea să braveze ascund un adevăr incontestabil. Numai o situaţie limită te poate face să-ţi depăşeşti propriile limite. Sigur, mai tre’ să şi vrei sau, păstrând logica, să nu vrei să te mănânce lupii.

Fără voia de a-mi glorifica trecutul, fie acesta chiar de centurion, aş mărturisi că au existat vreo două-trei situaţii – cam puţine, e drept, da’ nu sunt genul care se aruncă în apă înainte de a-i verifica adâncimea (că tre’ să ştiu dacă e nevoie s-o trec înot sau o pot trece la pas ;) – în care am trecut peste graniţele impuse de firea-mi (oarecum comodă) dincolo de nişte limite pe care nici măcar nu le bănuiam. Un sentiment plăcut... Ultima oară l-am resimţit acum exact un an. Da, de acel sentiment vorbesc, un fel de mândrie, de-mi venea să-mi strâng singur – eu mie :D – mâna.

Corespondenţe de front – Strategie

Ştiţi povestioara aceea despre cei doi tăietori de lemne? Căutaţi-o pe net, sigur daţi de ea. Nu-i lungă, însă nici foarte scurtă, iar mie mi-e cam lene s-o transcriu, mai cu seamă de pe telefon. Pentru a pătrunde în atmosferă o să v-o povestesc în linii mari.

Atenţie! Doi oameni se apucă să taie câte un copac. Ambii au aceeaşi forţă şi dexteritate în mânuirea toporului. Primul dintre ei loveşte cu securea constant luând scurte pauze pentru a-şi recăpăta suflul. Cel de-al doilea lua câte o pauză la fiecare oră. În final primul tăietor era la capătul puterilor, lac de sudoare şi abia dacă trecuse de jumătatea trunchiului, în timp ce al doilea doborâse copacul. Nu e nici un mister, învingătorul se folosise de fiecare pauză pentru a-şi ascuţi toporul.

Cunoaştere

Dacă tot m-am lămurit ce anume este wordpress-ul (pentru cunoscătorii de germană, pudibonzi, am un singur cuvânt, Mist) şi fiindcă tot sunt la reînceputul acestui blog, un fel de half evil reloaded, haideţi să discutăm puţin despre verbul a cunoaşte.

Într-un comentariu, care mi s-a părut interesant, cineva îl cita pe Remarque. „Cea mai periculoasă boală a omenirii este gîndirea!”

Lăsând deoparte consideraţiile filosofice, prea adânci pentru momentul la care scriu, mi-a trecut prin cap un fapt care mă intrigă şi distrează deopotrivă. Observ că sunt destui aceia care afirmă sus şi tare că pot cunoaşte omul dintr-o privire. Ce să mai vorbim despre situaţia în care schimbă o părere, verbal ori în scris, dacă au băut o bere sau o cafea împreună sau dacă sunt foşti colegi de şcoală ori actuali colegi de serviciu. Respectivii au deja pretenţia că ştiu totul despre cineva, chiar dacă (în primele cazuri enunţate) nici nu l-au întâlnit până atunci.

Drăcisme via Bürmoos

Nu fiindcă aș avea ceva important de spus, însă pentru că mă apropii de textul cu numărul 333 mi-am zis să fac una nefăcută, adică să postez de pe telefon relatări direct de pe "Frontul de Vest", live, cum s-ar mai zice.

Timp am berechet, îmi spunea mai ieri un amic.

Dacă tot am adus vorba despre front și corespondențe de război, ar mai trebui să spun că mă intrigă calmul, liniștea interioară pe care o simt încă de când am debarcat la Bürmoos. Asta spre deosebire de precedenta misiune de dooșopt de zile, când am fost un pachet de nervi și chiar mă bătea gândul să renunț pe motiv că nu-s suficient de nărod pentru acțiuni de tip kamikaze. Încercând să-mi explic schimbarea radicală, mi-am amintit că citisem pe undeva - da, au fost și vremuri când încă citeam - că înțelepții nu fac nimic împotriva karmei. E, m-oi fi deșteptat și nu mai lupt contra unui adversar, recte soarta, în fața căruia n-am nici cea mai mică șansă. Mira-m-aș, nu sunt genul care s-o dea la pace, nici măcar sau mai ales cu destinul ori karma. Am nevoie de propriul meu mic război, altfel m-aș năpusti asupra mea însumi.

Cineva foarte apropiat mi-a strecurat subtil ideea după care motivul acestei liniști ar fi faptul că am realizat cât sunt de norocos. O fi, da' mulțam de așa noroc.

Motivaţionale drăceşti

Ies pe treptele de la intrare şi îmi aprind nervos ţigara. Trag două fumuri şi umăresc rotocoalele de fum care se pierd rapid în bezna dimprejur. E undeva în jur de două noaptea şi destul de răcoare afară, însă aerul rece îmi prieşte, simt cum mi se domolesc nervii făcuţi franjuri de nopţile nedormite. În ultima vreme abia dacă prind trei-patru ore de somn - şi alea din bucăţi - uneori  nici atât.

Cine dracu’ m-a pus să mă înham la un job care-mi este total străin? N-am talent, nici inimă, implicit compasiune, nici răbdare şi nervi pentru aşa ceva. Dracu’ de bună seamă! Tot el ar trebui să găsească şi soluţia ieşirii din criză. La început am fost convins că e singura soluţie viabilă. A fost, pentru un timp, însă de la o vreme bat pasul pe loc şi nu întrevăd măcar o cale de a atinge ţinta. Voiam să-mi aprind a doua ţigară, însă îmi era prea frig. Tocmai când să închid uşa aud o voce cunoscută, căreia liniştea nopţii şi aerul îngheţat îi dădeau o rezonanţă aparte.

Aventura austriacă – partea a doua...

Bürmooser See, Bürmoos

Şi ultima.

Proverbialu-mi noroc de mâţ, ca să nu-i zic de-a dreptul legendar (prietenii ştiu de ce la ce mă refer), m-a readus tot pe meleaguri salzburgheze, ba mai mult, la numai unsprezece kilometri de Nußdorf - acolo unde a început aventura austriacă) - de Ingrid şi Luna - pe care le-am vizitat de trei ori în ultimele patru săptămâni. Poate părea bizar, însă acolo, pentru câteva ore, m-am simţit acasă... Şi nu, nu între prieteni, ci în familie. Nu-mi cereţi să vă explic cum şi de ce, nu pot prin cuvinte, doar simt că ceva din mine a rămas în acea mică localitate, lângă acei oameni pe care am avut norocul să-i întâlnesc. Mi-ar plăcea ca în viitor să gândesc, simt, vorbesc la fel despre locul în care m-a adus acum hazardul sau jocul de pocher, însă ştiu că nu va fi aşa... Nu mă întrebaţi, habar n-am de ce, pur şi simplu, asta simt.

Trepte

Există expresii precum, se-nvârte roata sau Pământul e rotund, care încearcă să explice mersul lucrurilor, al vieţii... Totul se presupune că s-ar petrece ciclic, la intervale regulate. După bine vine puţin rău, apoi din nou d-alea bune şi tot aşa. De-ar fi atât de simplu. Am putea prevedea când se „strică vremea” şi am sta acasă, am ieşi la lumină abia după ce trece furtuna. Da’ e mult mai complicat.

V-aţi gândit vreodată să comparaţi viaţa cu o scară lungă, pe o străbatem, treaptă cu treaptă, la pas ori în alergare, ne oprim din loc în loc, apoi iar o urmăm pas cu pas. Scara aceea cu unele trepte placate cu marmură şi altele şubrede, urcă sau coboară, drept ori în spirale strânse sau largi, mai abrupt ori mai lin, cotind larg sau brusc, formând ramificaţii, oprindu-se  periodic în dreptul unei uşi pe care scrie „next level”. Ştim că dincolo găsim „recompensa”, o recunoaştere a efortului depus. Ne invită să progresăm exact ca în jocurile simple de începutul erei calculatoarelor. Uneori însă, parcă n-am vrea să trecem la nivelul următor. Ne place treapta pe care stăm, e confortabilă, pare sigură, protectoare. Rămânem acolo o vreme, dar n-o putem face la infinit, altfel suntem penalizaţi pentru „non-combat”; toate jocurile au şi reguli. Desigur, sancţiunea nu înseamnă eliminarea din joc, însă are un preţ – atragerea dispreţului celorlalţi participanţi. Uite-l pe ăla care renunţă, nu vrea să acceadă la nivelul superior, refuză promovarea, cum poate să fie atât de fraier – vei auzi în juru-ţi, voci şi râsete sarcastice.

Pocher versus şah

Aprind o ţigară, a nu ştiu câta, privesc stropii de ploaie şi le ascult zgomotul monoton la impactul cu asfaltul ud. Tot ce este bun cade de sus, spunea bunică-mea. Nu chiar, uneori mai pică şi din acelea rele. Diverse...

Mă gândesc la următoarea mutare, la cum să contracarez următoarul atac. E bine să fii jos, zice o vorbă, cică n-ai de un de unde să cazi, numai că tot ce vine de sus îţi pică în cap – ceea ce nu-i atât de bine. Prefer să fiu sus, chiar dacă risc să cad – tot trebuie să fie ceva, acolo jos, care să-mi amortizeze aterizarea. Cum să menţin măcar avantajul poziţional? Marii şahişti zic că ar fi preferabil celui material; eu sunt un „jucător de duminică”, îl prefer pe cel material, palpabil, cum ar veni – dacă se poate, pe amândouă.

Sfârşit de capitol

În februarie începea să se scrie un nou capitol - presărat atunci cu sumedenie de necunoscute - din destul de anosta-mi existenţă. Prin martie dădeam primul raport despre ceea ce s-ar putea numi „aventura austriacă”. La finele lui august acest prim capitol al aventurii austriece s-a încheiat mai curând, mult prea curând, decât m-aş fi asteptat. Cineva, un om deosebit, aparent puternic, care părea că se ridică mereu deasupra bolii, s-a hotărât să plece undeva către stele, acolo unde nu există durere şi nici boală... Auf Wiedersehen, Herr Sepp. Wenn es etwas gibt nachdem Leben wir werden uns irgendwann treffen.

Va urma un alt capitol, al doilea, foarte probabil un al treilea, al patrulea n-ar mira pe nimeni, fiindcă „despărţirea” ţine de specificul jobului. Rezumând cele 112 zile petrecute la Nussdorf pot zice că am avut norocul de a întâlni nişte oameni de excepţie, la care mă voi gândi mereu cu drag - nu-i numesc, puţine şanse să citească ăste rânduri, iar de s-o nimeri ca respectivii să intre p-aici vor pricepe la cine mă refer; desigur dacă-i ajută Google sau Bing translator. Aş mai spune, chiar de unora le poate părea exagerat, că o bucăţică din inimă a rămas pe meleagurile acelea lângă acei oameni minunaţi şi că îmi doresc să am ocazia de a-i reîntâlni cândva.