Dacă cineva se aşteaptă să urmeze o analiză literară a romanului lui Lev Tolstoi, se înşală amarnic. Am mai scris despre istorie, da’ niciodată n-am abordat literatura universală. D-aia există cărţi, să fie citite, nicidecum explicate. Discutăm pur şi simplu – poate puţin drăcesc - despre război şi revesul medaliei, pace. Despre pace mai puţin, fiindcă nu prea se regăseşte primprejur, dar să nu anticipăm.
Se spune că atunci când armele vorbesc, legile tac. [Cicero]. Înţelepciunea deopotrivă, aş completa eu. Numai că, războiul este calea către pace, spun unii, aceiaşi care susţin că dacă vrei pace, te pregăteşti de război. Nu-i tocmai greşită teoria. Vă amintiţi aşa-numita Pax Romana? Pacea aceea a fost obţinută şi menţinută mai apoi prin superioritatea armată şi tactică a legiunilor romane, nu întotdeauna superioare numeric.
De când e lumea, războiul a făcut parte din viaţa de zi cu zi; pacea a fost întotdeauna trecătoare şi niciodată absolută. Războiul nu s-a dus şi nu se duce întotdeauna cu armele, iar tocmai acest război e mai interesant de observat, analizat. Oamenii au întotdeauna nevoie de un război, alt fel de război. Luptăm mai mereu pentru ceva, contra cuiva: recunoaşterea capacităţilor, un job mai bun, o maşină mai fiţoasă, fel de fel de astfel de mărunţişuri, devenite scop – mai mult ori mai puţin justificat, de obicei irelavant.