joi, 29 ianuarie 2015

Război şi pace

Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi unul
Dacă cineva se aşteaptă să urmeze o analiză literară a romanului lui Lev Tolstoi, se înşală amarnic. Am mai scris despre istorie, da’ niciodată n-am abordat literatura universală. D-aia există cărţi, să fie citite, nicidecum explicate. Discutăm pur şi simplu – poate puţin drăcesc - despre război şi revesul medaliei, pace. Despre pace mai puţin, fiindcă nu prea se regăseşte primprejur, dar să nu anticipăm.

Se spune că atunci când armele vorbesc, legile tac. [Cicero]. Înţelepciunea deopotrivă, aş completa eu. Numai că, războiul este calea către pace, spun unii, aceiaşi care susţin că dacă vrei pace, te pregăteşti de război. Nu-i tocmai greşită teoria. Vă amintiţi aşa-numita Pax Romana? Pacea aceea a fost obţinută şi menţinută mai apoi prin superioritatea armată şi tactică a legiunilor romane, nu întotdeauna superioare numeric.

De când e lumea, războiul a făcut parte din viaţa de zi cu zi; pacea a fost întotdeauna trecătoare şi niciodată absolută. Războiul nu s-a dus şi nu se duce întotdeauna cu armele, iar tocmai acest război e mai interesant de observat, analizat. Oamenii au întotdeauna nevoie de un război, alt fel de război. Luptăm mai mereu pentru ceva, contra cuiva: recunoaşterea capacităţilor, un job mai bun, o maşină mai fiţoasă, fel de fel de astfel de mărunţişuri, devenite scop – mai mult ori mai puţin justificat, de obicei irelavant.

luni, 26 ianuarie 2015

Cavaler Jedi sau Lord Sith?

Qui-Gon Jinn versus Darth Maul
Asta-i hamletiana întrebare (ultrascurtă) pe ziua seara de azi. Aveam în plan să scriu despre război şi pace – deloc o analiză literară a  romanul lui Lev Tolstoi, ci obişnuita elucubraţie drăcească. Am tot amânat, pe motiv de lene, însă vizitând „locul de dat cu capul” am observat că prietenul Dragoş a luat de bună provocarea pe care v-am făcut-o de ziua mea, în loc de tort şi şampanie. Pentru cine nu ştie, sunt fan science-fiction, prin urmare, m-au atras ca un magnet testele de personalitate inspirate de faimoasa serie Star Wars.

Cunosc zicala despre nărodul care aruncă piatra în baltă şi cei zece care se duc în căutare, însă nu mă aşteptam – chiar dacă mulţi, poate, au ridicat mănuşa – să fie cineva atât de curajos încât să publice rezultatul. Aşadar, Gray Jedi Dragoş fă cunoştinţă cu Sith Mario, alias Centurion.

Aşa cum spuneam, n-am motive să mă mândresc cu rezultatul, căci ori Cezar, ori nimic – tocmai de aceea n-am pus poza „diplomei” la acea vreme – dar evaluarea respectivă vine acum ca o confirmare a faptului că ocolesc slăvita cale de mijloc, despre care am vorbit recent. De altfel, în subsidiar, există oarecare legătură cu tema războiului şi a păcii, iniţial programată. Am refăcut testul, noroc că-s doar zece întrebări care nu mi-au furat prea mult din timpul alocat lenevelii. Proba decăderii, 60% un prăpădit de Sith, fie el lord. Pe unde-o umbla oare Caesarul de odinioară...

miercuri, 21 ianuarie 2015

Ascunsul după deget

Nihil medium est
Frumoasă este justa cale de mijloc. Nu-mi place nici ceea ce o depăşeşte, nici ceea ce rămâne sub ea – clama Democrit referind unul din principiile fundamentale ale gândirii etice a antichităţii. Eu mă declar om (al dracului, uneori), îmi plac excesele, îmi place să fiu, atunci când vreau, nedrept ori părtinitor, îmi place să prefer sau să nu agreez, să nu mă pun la adăpostul unei neutralităţi aşa-zis juste. Nu-mi place să fiu între, să fac echilibristică pe un fir prea subţire pentru a ţine, înclin într-o parte ori în alta, fiindcă e plăcut, mai puţin dătător de bătăi de cap, să nu te încorsetezi în reguli care oricum sunt imposibil de respectat. În fond, nu-i frumos şi nici regulamentar să circuli pe mijlocu’ drumului precum oaia. Mult slăvita cale de mijloc îmi pare însă un concept inventat doar de ochii lumii, întrucât stă în firea omului să se pună la „adăpost” mai curând decât a-şi afirma fără ocolişuri (presupus etice) poziţia, despre una, despre alta...

Nihil medium est, într-o traducere aproximativă, nu există cale de mijloc, e ori aşa, ori altfel. Am mai atins subiectul, nu-i bai dacă reluăm ideea, până la urmă, repetitia mater studiorum est. Să privim chestiunea şi din alte puncte de vedere, să ne întrebăm dacă într-adevăr putem să fim chiar atât de reţinuţi în dorinţe ori echidistanţi în păreri, precum deseori ne place să ne lăudăm.

Pe de-o parte, justa cale de mijloc s-ar traduce ca fiind absenţa exceselor, de orice fel ar fi acestea. Dar oare este omul în stare să-şi înfrâneze dorinţele, tentaţiile, se va mulţumi oare el cu jumătăţi de măsură. Va spune el vreodată: „îmi ajunge, nu voiesc mai mult”. Văzut-a cineva un om ca ăsta? De bună seamă există, în basme ori în pildele moralizatoare, postate cu frenezie în virtualul internetului. E plină lumea de farisei, moralişti de ocazie şi dobitoci pentru care azi îi albă, mâine-i neagră, după cum bate vântul. Prin urmare, gata, s-a dus pe apa sâmbetei atât de lăudata (căutată mai puţin, de obicei, doar declarativ) cale de mijloc.

marți, 20 ianuarie 2015

Pariul lui Pascal

Pascal's wager
„Dacă Dumnezeu există și sunt catolic, câștig viața veșnică, supunându-mă bisericii; dacă nu, nu am nimic de pierdut“. O frază din cea mai cunoscută scriere a lui Blaise Pascal, intitulată Les pensées (Cugetări); o colecţie de gânduri despre condiţia umană, suferinţă şi credinţă într-o „existenţă” menită a îndrepta dezordinea din Univers.

Într-o altă formulare: dacă crezi în Dumnezeu şi se dovedeşte că acesta nu există, nu vei fi pierdut nimic, dar dacă nu crezi şi se dovedeşte că există, vei fi exilat în Iad. Aşadar, după Pascal, este iresponsabil, ilogic din partea omului să nu creadă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu. Deja patinăm pe gheaţă subţire, fie şi numai pentru că între verbele a crede şi a şti, niciodată nu putem pune semnul egal, iar dacă tot veni vorba, pariurile sunt un păcat.

Fiindcă vorbim despre un pariu, să vedem mai întâi termenii acestuia, variantele puse la dispoziţie de „agenţia de pariuri” a lui Pascal.

duminică, 18 ianuarie 2015

333 – doar pe jumătate diabolic

 333 Only Half Evil
Diavolul are cea mai vastă perspectivă asupra lui Dumnezeu, de aceea se ţine la distanţă de el. S-ar putea spune că tocmai menţinerea distanţei îi permite să aibă imaginea de ansamblu, să-l cunoască, de ce nu, să se ferească. Orice s-ar spune, diavolul este cel mai vechi prieten al cunoaşterii. Întruchiparea răului, desigur, dar ce ne-am face fără rău. Răul este necesar, dacă n-ar exista, n-ar exista nici binele. Lumea, tot ceea ce cunoaştem, are la bază dualismul. Prin urmare răul, este unica raţiune de a fi a binelui, iar ofrandele se împart echitabil între îngeri şi demoni. Ce-ar fi curajul fără primejdie şi mila fără durere; victoria fără luptă şi ispita fără fidelitate.
    
Să revenim, de ce stă dracu’ la distanţă? Trebuie să fie un avantaj, o fi el rău, însă nicidecum prost. Elementar, dragul meu Watson; ar suna răspunsul personajului închipuit de Sir Arthur Conan Doyle. Dacă ar sta prea aproape ar fi înconjurat doar de bine, frumos şi iubire, dreptate şi libertate, împlinire şi fericire; un peisaj paradiziac, creând iluzia că toate celelalte rele, complementare „tandemului” bine-rău, nu există. În acest caz, ar fi foarte prost informat, un ignorant; ceea ce nu-i deloc credibil atunci când vorbim despre Herr Teufel.

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Scurt şi un pic drăcesc despre ignoranţă

The only thing more axpensive than education is ignorance - B. Franklin
Cândva am discutat despre prostie, mai ales despre aceea „înnobilată” de iniţiativă; să ne oprim puţin asupra „verişoarei”, pe nume ignoranţă. Nimic nu-i mai înspăimântător decât ignoranţa activă, spunea Goethe, completând pentru a nu lăsa loc de întors: tot aşa de groaznică este şi prostia harnică.

Să vedem ce zic doi francezi. Da, era o vreme când francezii, poate nu erau atât de hazlii precum cei din zilele noastre, însă gândeau mai mult şi mai profund înainte de a deschide gura ori de a mâzgăli o foaie de hârtie (internetul nu se inventase încă, prin urmare, nici bloguri nu existau).

Un om de spirit şi de bun simţ spunea odată despre un grav doctor: „Acest om trebuie să fie un mare ignorant, fiindcă are răspunsul la toate întrebările”. Voltaire. Un alt francez este mai subtil atunci când se pronunţă asupra aceluiaşi subiect. A ignora înseamnă a plânge, a învăţa, a geme. Victor Hugo. În traducere, pentru to(n)ţi, neştiinţa ne cufundă în obscuritate, ştiinţa ne pune în faţa realităţilor dureroase ale lumii. Acelaşi Hugo completează mai apoi: a plânge înseamnă că deja ţi-ai dat seama (începutul ştiinţei).

Ignoranţa este un demon care va juca un rol în multe tragedii; de la Marx citire. Pe de altă parte, zic eu, aceeaşi ignoranţă nu constituie un argument, cu atât mai puţin o scuză. De asemenea, ignoranţa este întotdeauna gata să admire şi/sau să se mire ori să atragă mirare, o altfel de mirare.

Ca să nu rămâneţi nedumeriţi să-i lăsăm deoparte pe aceşti clasici, anevoios de urmărit şi înţeles. Să ne privim contemporanii în două exemple mai lesne de priceput.

miercuri, 14 ianuarie 2015

Miercurea în puţine cuvinte

Another year older but still looking hot
Înţelepciunea vine odată cu vârsta, zice o vorbă, căreia tind să-i atribui valoare de adevăr, fie şi numai pentru că: nici un om înţelept nu a dorit vreodată să fie mai tânăr, după cum spunea părintele lui Gulliver.

Hotărât lucru, nu m-ar ţine inima, cu atât mai puţin mintea s-o iau de la capăt, începând cu Anno Domini 1970, ianuarie „paişpe”, după prânz, tot într-o miercuri, când Caesarul văzu, pentru întâia oară, lumina zilei – cum altfel să-mi spun din moment ce m-am născut prin cezariană. Până pe la vreo „douăşopt-douăşnoă” de ani 14 ianuarie era motiv de bucurie, apoi mai curând de retospectivă cu aromă de pesimism, fiindcă dacă n-ai făcut milionul de dolari până-n „trej” d-ani, salutare şi noroc, auf Wiedersehen, pa şi pusi, adio viaţă de Cezar sau Paşă. Apoi, de parcă n-ar fi destul de amară prima constatare, ţi-aduci aminte de toate cele ce-ai visat, copil fiind, enumerând în gând, în exuberanţa-ţi prostească, ce vei face când te faci mare... L-ai făcut pe dracu’ ghem. :-j Şi-ţi mai aduci aminte că de pe la patruzeci încolo, keine Chance să recuperezi fie măcar zece procente ori, ca să fiu indulgent, treimea cea sfântă din toate cele nefăcute la vremea lor. :-<

duminică, 11 ianuarie 2015

Lecţie deschisă (drăcească) despre libertate

Give me liberty or give me death
Cândva, pe vremea când stăteam cu diavolul la masă, vă promiteam o discuţie liberă despre libertate. N-am uitat, mă ţin de promisiuni, fiindcă şi asta denotă o anume libertate. Întârzierea, se pare, a fost de bun augur, deoarece între timp au apărut – parcă trimise de companionul de şuete nocturne – elemente noi, deschizătoare de noi perspective asupra acestei noţiuni a dracului de încâlcite.

Daţi-mi libertate sau daţi-mi moarte (give me liberty, or give me death), sunt cuvintele pe care istoria i le atribuie lui Patrick Henry, ca parte a unui discurs din martie 1775 ţinut în biserca Sfântul Ioan din Richmond, Virginia. Însă nu despre războiul american de independenţă discutăm. Am folosit citatul doar pentru a exemplifica cât de mobilizator sună cuvântul libertate; chiar şi pentru cei care nu-l înţeleg pe deplin. Dar îl putem oare înţelege?

În săptămâna care tocmai se încheie am auzit discuţii interminabile referind noţiunea de libertate, dezbătută sub toate aspectele în care apare, inclusiv ori mai ales, libertatea de opinie, de expresie ori de gândire, cum vreţi să-i ziceţi. Concluzia, deloc surprinzătoare, această formă de libertate se poate traduce simplu, axiomatic: nu gândeşti ca mine, n-ai aceeaşi opinie, eşti un dobitoc.

marți, 6 ianuarie 2015

Virgula, punctul şi alte semne de punctuaţie

Jack Nicholson
Nu vă speriaţi, fiţi liniştiţi, nu urmează să citiţi o plictisitoare lecţie de gramatică pentru to(n)ţi. Ar fi o temă nimănui folositoare, întrucât cei care ar avea nevoie n-ar băga-o în seamă, iar celorlalţi nu le este necesară, căci au învăţat lecţia la timpul potrivit. Mult mai distractiv – deh, suntem încă sub influenţa veseliei sărbătorilor tocmai încheiate – ar fi să discutăm despre semnele de punctuaţie dintr-o altă perspectivă, de astă dată deloc drăcească, poate doar pe ici-colo să-mi mai scape vreun pui de drac.

Unii, urmând calea bătătorită, spun că viaţa se poate compara cu un roman, scris de noi înşine pentru noi înşine. În paranteză fie spus, sunt cazuri în care autorii cad pradă tentaţiei de a scrie în paralel, o poveste pentru sine, cea de-a doua pentru public. Necazul este că, inevitabil, se vor concentra pe imaginea pe care vor s-o transmită, ignorând astfel tocmai ceea ce sunt. Proastă alegere, ghici unde se ajunge. Să lăsăm asta, nu-i cazul şi nici timpul pentru adâncirea discuţiei. Revenim la cazul ideal. Unii vor scrie simple schiţe, alţii vor reuşi să scrie nuvele, doar câţiva vor izbuti să închege un roman. În mod excepţional, câte unul va scrie o epopee; merită felicitat, însă doar dacă nu vizează cititorul. Firul narativ depinde de talentul fiecăruia, indiferent că-i schiţă, nuvelă ori roman; unele vieţi vor fi lăudate, poate chiar invidiate, pe când altele – mult prea anost scrise – vor fi uitate.

Teoria clasică ne zice că fiecare zi este o propoziţie, simplă – dacă viaţa ne e monotonă – sau o frază ori chiar o înlănţuire de fraze scrise dezinvolt, în care cuvintele se joacă, sunt expansive, scoţând la iveală bucuria de a trăi, de a visa, de a spera – asta dacă autorul are ceva de spus. Funcţie de starea autorului se umple o pagină, apoi alta, se încheie un capitol, începe altul. Mai lungi sau mai scurte, incitante ori plictisitoare, unele scrieri vor forma volume de opere alese, altele doar volume prăfuite, ratate. Cândva, indiferent dacă-i bună sau proastă, cartea se va termina, va rămâne amintirea ori, după caz, uitarea. Cam asta ar fi, pe scurt, putem dezvolta, desigur, însă eu prefer să simplific, mi se pare mai eficient.