Pocher versus şah

Aprind o ţigară, a nu ştiu câta, privesc stropii de ploaie şi le ascult zgomotul monoton la impactul cu asfaltul ud. Tot ce este bun cade de sus, spunea bunică-mea. Nu chiar, uneori mai pică şi din acelea rele. Diverse...

Mă gândesc la următoarea mutare, la cum să contracarez următoarul atac. E bine să fii jos, zice o vorbă, cică n-ai de un de unde să cazi, numai că tot ce vine de sus îţi pică în cap – ceea ce nu-i atât de bine. Prefer să fiu sus, chiar dacă risc să cad – tot trebuie să fie ceva, acolo jos, care să-mi amortizeze aterizarea. Cum să menţin măcar avantajul poziţional? Marii şahişti zic că ar fi preferabil celui material; eu sunt un „jucător de duminică”, îl prefer pe cel material, palpabil, cum ar veni – dacă se poate, pe amândouă.

Un personaj cunoscut îmi întrerupe şirul gândurilor.

– Joci şah!

Tu îmi mai lipseai, îmi spun în gând, la ce bun să fac un efort suplimentar pentru a-i răspunde, mi le putea citi... Gândurile, presupun.

– Jucam, acu’ o să beau doar coniacul...

Ochii îi sclipiră, iar surâsul cordial mă obligă să-i răspund în aceeaşi monedă, cu toate că niciodată nu voi fi în stare să afişez un zâmbet într-atât de şarmant. Îi admir ţinuta, impecabilă, ca de obicei, încă ceva ce nu pot egala.

– Ce glumeţ suntem astăzi, un fapt îmbucurător, fiindcă moralul cântăreşte greu în orice bătălie, chiar şi în şah. Nu te bucuri că mă vezi?

Ba da, de nu mai pot, - gândesc, n-are rost s-o şi spun - cel puţin nu vii de sus. Îi zâmbesc cât pot de amical făcând un semn discret către paharul umplut cu lichid arămiu.

– Din ce în ce mai bine, asta chiar a fost o glumă reuşită. Da’ hai să redevenim serioşi, vreau doar să te ajut, cu toate că nu pari a avea mare nevoie - nu dacă mă iau după excepţionalul Rémy Martin XO pe care-l ai pe masă.

Zâmbeşte larg, satisfăcut din spatele rotocoalelor de fum care-l învăluie.

– Cadou. Mă simt dator să-l lămuresc, deşi nu mă îndoiesc că ştia despre provenienţa licorii cât şi a tristului context, în care mi-a fost dăruită.

– De apreciat gestul. Să revenim însă la subiectul principal. Nu te reţin mult, mă grăbesc, mai am ceva treabă, ş-apoi ploaia asta... Ştii că nu suport nimic din ceea ce vine de sus.

Devin atent, aprind altă ţigară şi-l privesc întrebător. Îmi simte nerăbdarea, îşi drege glasul, mai soarbe o gură de coniac, trage din ţigara de foi – o dată, încă o dată... e al dracu’, rău de tot, gândesc.

– Te-ai gândit vreodată că viaţa nu-i întotdeauna ca un joc de şah? Îţi vând un pot, moca! Pocherul! Nu-i doar un joc de cărţi, poate să fie la fel de bine o filosofie de viaţă, aidoma şahului. Diferenţa faţă de jocul de şah, în care dezavantajul material ori cel poziţional te pot doborî, este că la pocher poţi câştiga chiar dacă ai cărţi proaste în mână. Desigur, nu-i o victorie la fel de elegantă, dar până la urmă ce preferi? Să cazi sau să-ţi atingi ţinta? Un vechi prieten obişnuia să spună că scopul scuză mijloacele. Reformulând, dacă nu le scuză, cu certitudine le selectează pe acelea capabile să-l atingă, întrucât întotdeauna trebuie să avem în vedere rezultatul final. Mai gândeşte-te la asta, acum te las să dormi. Adu-ţi aminte ce am vorbit acum.

M-a trezit mirosul de cafea. Mi s-a deşteptat şi dorinţa drăcească de a da cu tifla. Şah voi juca doar cu prietenii, îmi zic, după ce iau o gură de cafea şi aprind o ţigară, cu restul, de oricât de sus ar veni, joc pocher. Mi-am amintit şi ultima frază rostită din pragul uşii. La final contează doar scorul înscris pe tabelă. Nu există reguli pe câmpul de luptă. Învingătorul ia totul.

Sursa FOTO