Dezbateri cu pistolul pe masă

Ceea ce se întâmplă de câteva zile încoace, poate nu ar trebui să mire pe nimeni. Mă refer la interminabilele discuţii, vorbite sau scrise pe tema a două subiecte care parcă au captat atenţia întregii naţii. Deh, nici c-ar fi altceva mai important decât “cazurile” Roşia Montană, şi câinii vagabonzi comunitari (ca să fim politically correct). Nu spun că sunt chestiuni de ignorat, dar parcă prea se bate monedă, prea se amplifică evidentele
controverse între susţinătorii soluţiilor, fiecare dorind neapărat evidenţierea corectituninii, valorii de adevăr absolut a propriei opinii şi anihilarea totală şi definitivă a celeilalte, evident contrare. Ieri am citit un articol unde, Nice observa şi ea, spiritele aprinse, polemicile, afirmaţiile categorice, de multe ori condimentate cu cele mai ingenioase invective care au invadat mediul virtual în ultimele zile.

Pe mine, totuşi mă miră, nu pricep de ce, într-o discuţie dintre două fiinţe umane, ce se presupun raţionale, nu poate exista minima răbdare de a asculta, de ce nu, a analiza şi argumentele celuilalt. De ce oare ne ambiţionăm a ne erija în deţinătorii adevărului absolut, ignorând tot ce nu corespunde şablonului gândirii personale. Iar dacă totul s-ar rezuma doar la nepăsare, încă ar fi bine. Dar, nu, omul trebuie neapărat să elimine orice opoziţie, orice idee contrară este din start nulă şi neavenită, iar de aici, doar o jumătate de pas ne desparte de injurii, apostrofări şi uneori, dacă prezenţa fizică permite, violenţă, la propriu, nu doar verbală. Am atins de câteva ori pe acest blog nişte subiecte, hai să le spunem, sensibile, unul dintre acestea foarte recent, (aici) care uşor pot crea tabere adversare, totuşi, nu s-a ajuns la discuţii păţimaş partizane. Sigur, se poate prezuma că acest fapt se datorează fie anonimităţii blogului, fie cititorilor/comentatorilor care înţeleg că două opinii, chiar diametral opuse, pot coexista, ba chiar se poate dialoga civilizat pe marginea acestora. În plus, o aşa-zisă “gimnastică a minţii” n-a omorât încă pe nimeni, ba chiar, zic eu, face bine omului (fiinţă socială, de altfel).

În acelaşi timp admid că fiinţa numită om are războiul în sânge, întrucât, fie că recunoaştem, fie că privim în altă parte, pe principiul struţului, "ceea ce nu văd nu există", omul este un animal, ba chiar unul de pradă, zice-se şi raţional, tocmai de aceea mai periculos. Însă, iar o părere (deloc incontestabilă), eu consider că raţiunea ar trebui să primeze. În definitiv, ce rezolvă aceia care se iau la harţă în online sau chiar offline. Cumva, dispar problemele care au generat, întreaga tevatură? Ah, poate există impresia că noi “civilii” chiar putem lua măsurile care se impun, indiferent care ar fi acestea… Mă cam îndoiesc, din moment ce indivizii îndrituiţi, chiar plătiţi să rezolve problemele, nu fac nimic altceva decât să urmeze exemplu maselor, lansându-se în discuţii sterile, fără nicio finalitate, parcă vrând să confirme populara zicere după care, “vorba multă sărăcia omului”. Între noi fie vorba, cam asta fac politicienii, administratorii locali, pompos numiţi primari, de vreo 23 de ani încoace şi nu văd ce i-ar putea determina să nu urmeze aceeaşi cale aducătoare de succese: bla-blaul, pălăvrăgeala electorală.

Acum sincer vorbind, ce noutate ar putea aduce, de pildă, protestele stradale împotriva proiectului Roşia Montană. După mine, dacă mă întrebă cineva, absolut nimic, cu ceva timp în urmă fuseseră alţii (sau tot ăia) care strigau cu patos “ieşi afară, javră ordinară”... Care a fost finalitatea, nimic nu s-a schimbat. Da, ceea ce zic acum are o rezonanţă pronunţat defetistă, însă nu văd nimic care să-mi justifice o eventuală încredere în reuşita unor astfel de acţiuni. Desigur, nu trăiesc în zona cu pricina, deci în mare parte, “mi se rupe” de poluare şi-mi pasă şi mai puţin de presupusul dezastru ecologic de peste 100 de ani, când eu voi fi părăsit demult şi definitiv aceste mioritice plaiuri. Cam tot aşa, aş zice că, prea puţin îmi pasă de numărul de maidanezi pe cap de locuitor din capitala patriei, nu sunt bucureştean, deşi nu-mi sunt o necunoscută acestea haite de căţeluşi dintr-ăştia unul mai blând decât altul; nu-mi pasă, nu ne prea intersectăm traiectoriile şi de obicei merg cu maşina (şi n-am vreo problemă în a lua vreunul sau mai mulţi pe capotă).

Revenind, problemele există şi desigur se cer rezolvate. De către cine? Încă nu mi-am răspus la întrebare… Normal de cei în sarcina cărora pică orânduirea tuturor lucrurilor din ţara asta, numai că tocmai ăştia sunt lipsă la apel. Pe cine să ne bazăm sau în cine ne-am putea pune speranţele, în cui, poate. Politrucii nu vor face nimic, asta ţine deja de domeniul evidenţei, dacă aveau vreun interes, cât de mic, reuşeau în 23 de ani să facă ceva. Dar, cum ziceam pe la început, discuţiile polemice dintre “culorile” adverse (numai că nu-s alb şi negru ca la şah) şi-au arătat sterilitatea; nimic nou sub soare de atunci şi până azi. Poate duiumul de ONG-uri să fie soluţia… Un drac, ăstia n-au nici un interes, ceva cam în genul sindicatelor şi liderilor acestora, de ce ar pune umărul la remedierea problemelor, asta ar însemna dispariţia menirii lor, extincţia, iar eu nu-i privesc ca pe nişte onorabili sinucigaşi kamikaze. Clasa politică, de ce ar face-o, arătaţi-mi guvernul care (prin absurd) ar face ca în patru ani ţara să meargă ca pe roate… Păi, nu-s tâmpiţi, dacă ar face asta ce ar mai promite că fac şi dreg, în campania electorală pentru următorii patru ani. Să vină soluţiile salvatoare din partea societăţii civile, neînregimentată sub drapelele diverselor organizaţii civice, recte, noi civilii comuni... Cam greu, nu există pârghiile, de altfel, aceste atribuţii nu intră în dotarea civililor întrucât, periodic, o dată la patru ani aceştia îşi mandatează reprezentanţii, ştapilând (după ureche, lăutăreşte) nişte fiţuici zise şi buletine de vot. După, n-au decât să-i suporte, doar i-au ales în mod democratic... sau n-au decât să sune adunarea într-o piaţă şi să scandeze aiurea, oricum nu-i bagă nimeni în seamă, ori să purceadă la "ultima soluţie, încă o revoluţie", dar asta nu mai este chiar atât de democratic, după ce iniţial au dat girul celor pe care acum îi huiduie. Indicat ar fi ca data viitoare să caşte ochii mari atunci când uzează de un drept (niciodată o  obligaţie) cetăţenească.

Desigur, toate aceste rânduri reprezintă o opinie personală, nicidecum un îndemn la polemică. O părere pe care n-o consider deloc adevăr absolut, care deşi logică în accepţiune mea, poate să fie greşită. N-am stofă de militant, nici măcar spirit civic, deci nici n-am să fiu vreodată partizanul vreunei cauze, cu atât mai puţin a uneia care nu mă atinge direct. Prefer să observ, să-mi formez o părere (justă doar în ceea ce mă priveşte), şi uneori, de ce nu, să mă amuz (mai degrabă un fel de râsu’- plânsu’). Oricum finalitatea este aceeaşi, doar că urmând acest principiu, măcar nu-mi “toc” nervii de pomană şi mai am timp şi de altceva, de pildă să scriu pe acest blog.

Sursa FOTO