marți, 22 decembrie 2015

De Crăciun, aproape deloc drăcesc

Mos Craciun
Au mai rămas trei zile până la Weihnacht, cum îi spune pe aici în Bürmoos Crăciunului. Tot trei zile numără și AMR-ul meu până să mi se termine schimbul, numai că se adaugă încă trei de ZFR - că nu vine nimeni în zi de Crăciun să te evacueze de pe front. Pentru cei care n-au făcut armata, m-am ostenit totuși a scrie o notă explicativă.

N-o să m-apuc acum să fac bilanțul anului care stă să se încheie. Mi-ar fi cam complicat să trec în revistă realizările - și nu pen' c-ar fi prea multe. Nici autocritica nu-mi place, deci nu stau să enumăr eșecurile. Nu o să mă hazardez nici în a încropi o listă cu obiective pentru anul care vine. Nu de alta, da' să nu fiu nevoit mai apoi să mă ascund fiindcă n-am îndeplinit (în cel mai fericit caz) decât jumătate dintr-unul dintre zecile, poate sutele planificate.

miercuri, 2 decembrie 2015

Drăcisme via Bürmoos

Joker
Nu fiindcă aș avea ceva important de spus, însă pentru că mă apropii de textul cu numărul 333 mi-am zis să fac una nefăcută, adică să postez de pe telefon relatări direct de pe "Frontul de Vest", live, cum s-ar mai zice.
Timp am berechet, îmi spunea mai ieri un amic.

Dacă tot am adus vorba despre front și corespondențe de război, ar mai trebui să spun că mă intrigă calmul, liniștea interioară pe care o simt încă de când am debarcat la Bürmoos. Asta spre deosebire de precedenta misiune de dooșopt de zile, când am fost un pachet de nervi și chiar mă bătea gândul să renunț pe motiv că nu-s suficient de nărod pentru acțiuni de tip kamikaze. Încercând să-mi explic schimbarea radicală, mi-am amintit că citisem pe undeva - da, au fost și vremuri când încă citeam - că înțelepții nu fac nimic împotriva karmei. E, m-oi fi deșteptat și nu mai lupt contra unui adversar, recte soarta, în fața căruia n-am nici cea mai mică șansă. Mira-m-aș, nu sunt genul care s-o dea la pace, nici măcar sau mai ales cu destinul ori karma. Am nevoie de propriul meu mic război, altfel m-aș năpusti asupra mea însumi.
Cineva foarte apropiat mi-a strecurat subtil ideea după care motivul acestei liniști ar fi faptul că am realizat cât sunt de norocos. O fi, da' mulțam de așa noroc.

marți, 24 noiembrie 2015

Motivaţionale drăceşti

I don't stop when I'm tired, I stop when I'm done,
Ies pe treptele de la intrare şi îmi aprind nervos ţigara. Trag două fumuri şi umăresc rotocoalele de fum care se pierd rapid în bezna dimprejur. E undeva în jur de două noaptea şi destul de răcoare afară, însă aerul rece îmi prieşte, simt cum mi se domolesc nervii făcuţi franjuri de nopţile nedormite. În ultima vreme abia dacă prind trei-patru ore de somn - şi alea din bucăţi - uneori  nici atât.

Cine dracu’ m-a pus să mă înham la un job care-mi este total străin? N-am talent, nici inimă, implicit compasiune, nici răbdare şi nervi pentru aşa ceva. Dracu’ de bună seamă! Tot el ar trebui să găsească şi soluţia ieşirii din criză. La început am fost convins că e singura soluţie viabilă. A fost, pentru un timp, însă de la o vreme bat pasul pe loc şi nu întrevăd măcar o cale de a atinge ţinta. Voiam să-mi aprind a doua ţigară, însă îmi era prea frig. Tocmai când să închid uşa aud o voce cunoscută, căreia liniştea nopţii şi aerul îngheţat îi dădeau o rezonanţă aparte.

sâmbătă, 31 octombrie 2015

Aventura austriacă – partea a doua...

 Bürmooser See, Bürmoos
Bürmooser See, Bürmoos
Şi ultima.
Proverbialu-mi noroc de mâţ, ca să nu-i zic de-a dreptul legendar (prietenii ştiu de ce la ce mă refer), m-a readus tot pe meleaguri salzburgheze, ba mai mult, la numai unsprezece kilometri de Nußdorf - acolo unde a început aventura austriacă) - de Ingrid şi Luna - pe care le-am vizitat de trei ori în ultimele patru săptămâni. Poate părea bizar, însă acolo, pentru câteva ore, m-am simţit acasă... Şi nu, nu între prieteni, ci în familie. Nu-mi cereţi să vă explic cum şi de ce, nu pot prin cuvinte, doar simt că ceva din mine a rămas în acea mică localitate, lângă acei oameni pe care am avut norocul să-i întâlnesc. Mi-ar plăcea ca în viitor să gândesc, simt, vorbesc la fel despre locul în care m-a adus acum hazardul sau jocul de pocher, însă ştiu că nu va fi aşa... Nu mă întrebaţi, habar n-am de ce, pur şi simplu, asta simt.

luni, 28 septembrie 2015

Trepte

Stairs
Există expresii precum, se-nvârte roata sau Pământul e rotund, care încearcă să explice mersul lucrurilor, al vieţii... Totul se presupune că s-ar petrece ciclic, la intervale regulate. După bine vine puţin rău, apoi din nou d-alea bune şi tot aşa. De-ar fi atât de simplu. Am putea prevedea când se „strică vremea” şi am sta acasă, am ieşi la lumină abia după ce trece furtuna. Da’ e mult mai complicat.

V-aţi gândit vreodată să comparaţi viaţa cu o scară lungă, pe o străbatem, treaptă cu treaptă, la pas ori în alergare, ne oprim din loc în loc, apoi iar o urmăm pas cu pas. Scara aceea cu unele trepte placate cu marmură şi altele şubrede, urcă sau coboară, drept ori în spirale strânse sau largi, mai abrupt ori mai lin, cotind larg sau brusc, formând ramificaţii, oprindu-se  periodic în dreptul unei uşi pe care scrie „next level”. Ştim că dincolo găsim „recompensa”, o recunoaştere a efortului depus. Ne invită să progresăm exact ca în jocurile simple de începutul erei calculatoarelor. Uneori însă, parcă n-am vrea să trecem la nivelul următor. Ne place treapta pe care stăm, e confortabilă, pare sigură, protectoare. Rămânem acolo o vreme, dar n-o putem face la infinit, altfel suntem penalizaţi pentru „non-combat”; toate jocurile au şi reguli. Desigur, sancţiunea nu înseamnă eliminarea din joc, însă are un preţ – atragerea dispreţului celorlalţi participanţi. Uite-l pe ăla care renunţă, nu vrea să acceadă la nivelul superior, refuză promovarea, cum poate să fie atât de fraier – vei auzi în juru-ţi, voci şi râsete sarcastice.

sâmbătă, 26 septembrie 2015

Pocher versus şah

Keep calm and bluff on
Aprind o ţigară, a nu ştiu câta, privesc stropii de ploaie şi le ascult zgomotul monoton la impactul cu asfaltul ud. Tot ce este bun cade de sus, spunea bunică-mea. Nu chiar, uneori mai pică şi din acelea rele. Diverse...

Mă gândesc la următoarea mutare, la cum să contracarez următoarul atac. E bine să fii jos, zice o vorbă, cică n-ai de un de unde să cazi, numai că tot ce vine de sus îţi pică în cap – ceea ce nu-i atât de bine. Prefer să fiu sus, chiar dacă risc să cad – tot trebuie să fie ceva, acolo jos, care să-mi amortizeze aterizarea. Cum să menţin măcar avantajul poziţional? Marii şahişti zic că ar fi preferabil celui material; eu sunt un „jucător de duminică”, îl prefer pe cel material, palpabil, cum ar veni – dacă se poate, pe amândouă.

marți, 22 septembrie 2015

Ţinutul Pinzgau

Grossglockner Hochalpenstrasse
Grossglockner Hochalpenstrasse
Grossglockner Hochalpenstrasse şi Kaiser Franz-Josef-Höhe

Conform zicerii „finis coronat opus”, ultima expediţie pe tărâmuri salzburgheze trebuia să fie ceva de ţinut minte din fortuita-mi vacanţă. Şi a fost! Două zile petrecute la Saalfelden am Steinernen Meer, o localitate aflată la vreo 80 de kilometri de cartierul general din Nußdorf am Haunsberg. De această dată am pornit la drum împreună cu gazda, Ingrid. Evident, ne-a însoţit căţeluşa Luna, fiindcă nu puteam lăsa animalul singur acasă.

Ajungem sâmbătă către prânz, dăm turul cochetului orăşel şi fiind peste măsură de cald ne retragem în casă ca să planificăm expediţia din ziua următoare. Spre seară mai facem o ieşire pentru a gusta din specialităţile locale şi a ne răcori la final cu îngheţată. Apoi, după ce trecem în revistă planul operaţional pentru duminică, program de somn, fiindcă ne aştepta o zi plină.

miercuri, 16 septembrie 2015

Salzburg – Altstadt

Mirabellgarten
După ce am explorat împrejurimile Salzburgului era normal să vizitez şi oraşul, mai precis Oraşul Vechi, Altstadt – în limbajul localnicilor. Despre oraşul în care a venit pe lume Mozart puteţi citi destule detalii pe internet. Nu o să m-apuc aici şi acum să descriu arhitectura barocă şi nici n-o să fac o listă cu obiectivele de maximă importanţă care trebuie „cucerite” la o eventuală trecere prin zonă – pentru asta există agenţii de turism. Vă arăt doar pe unde am umblat eu şi, în puţine cuvinte – acolo unde e cazul – o să dau unele explicaţii.

Gstatten Tor
La traseu nou, ghid nou, Brigitte, soţia lui Rudi, ghidul din prima expediţie. Am părăsit „baza” din Nussdorf în jur de ora nouă dimineaţa. Înainte de zece intram triumfal pe una dintre porţile Oraşului Vechi, Gstatten Tor.

Primul obiectiv aflat pe harta „cuceririlor” era Fortăreaţa Hohensalzburg, în germană, Festung Hohensalzburg. Se poate urca la pas pe vechiul drum, da’ îţi ia vreo oră şi toată suflarea. Noi am ales funicularul. E mult mai comod şi oricum în taxa de vizitare (11,30 €) este inclus şi acesta. Însă până să ajungem la baza dealului Festungsberg – ei îi spun munte, însă la 542 de metri termenul mi se pare exagerat –  pe vârful căreia este situată fortăreaţa ne-am preumblat pe străzile pavate şi am intrat în câteva biserici. Sunt vreo şase-şapte în vecinătatea Domului, aflat la poalele fortăreţei. Deh, obiceiul timpurilor, fiecare arhiepiscop care a condus oraşul, a ţinut să intre în graţiile Domnului. De asemenea, lăcaşe de cult au mai ctitorit şi potentaţii financiari ai apuselor vremuri, desigur, tot întru iertarea păcatelor. Sunt construcţii impunătoare atât văzute din afară, cât mai ales din interior, marmura roşie de la picioare şi decoraţiunile ţin să aducă aminte de bogăţia oraşului ce odinioară era de sine stătător, fiind încorporat Austrie relativ recent. N-am făcut poze în interior, nu ştiam dacă este permis, şi nici nu voaim să sperii zeii cu bliţul telefonului. O:-)

miercuri, 9 septembrie 2015

Împrejurimile Salzburgului

Wolfgangsee
Ceea ce s-ar putea numi vacanţă de trei săptămâni pe meleaguri salzburgheze s-a încheiat. Acum e vremea potrivită pentru depănat amintiri; multe, credeţi-mă. După acest prim episod vor urma încă două: despre oraşul Salzburg şi ţinutul Pinzgau.

Nussdorf, dimineaţa zilei de 13 august. Mănânc la repezeală, beau cafeaua şi-l aştept pe Rudi, prin a cărui generozitate voi avea ocazia să explorez împrejurimile localităţii. Ghidul de lux apare în jur de ora 10:30, iar expediţia poate să înceapă.

Setăm prima destinaţie, Gaisberg 1287m, de unde putem arunca o privire asupra Salzburgului. Şoseaua îngustă (totuşi mult mai practicabilă decât aceea care leagă Reşiţa de Semenic) străbate pădurea de conifere suind în serpentine largi. Maşina, un Citroën C4 se mişcă bine, iar razele soarelui (deja dogoritor), nu pot trece de bariera brazilor şi pinilor înalţi care mărginesc pitorescul drum. Am parte de o călătorie plăcută, şi era doar începutul.

luni, 31 august 2015

Sfârşit de capitol

Nussdorf exit
În februarie începea să se scrie un nou capitol - presărat atunci cu sumedenie de necunoscute - din destul de anosta-mi existenţă. Prin martie dădeam primul raport despre ceea ce s-ar putea numi „aventura austriacă”. La finele lui august acest prim capitol al aventurii austriece s-a încheiat mai curând, mult prea curând, decât m-aş fi asteptat. Cineva, un om deosebit, aparent puternic, care părea că se ridică mereu deasupra bolii, s-a hotărât să plece undeva către stele, acolo unde nu există durere şi nici boală... Auf Wiedersehen, Herr Sepp. Wenn es etwas gibt nachdem Leben wir werden uns irgendwann treffen.

Va urma un alt capitol, al doilea, foarte probabil un al treilea, al patrulea n-ar mira pe nimeni, fiindcă „despărţirea” ţine de specificul jobului. Rezumând cele 112 zile petrecute la Nussdorf pot zice că am avut norocul de a întâlni nişte oameni de excepţie, la care mă voi gândi mereu cu drag - nu-i numesc, puţine şanse să citească ăste rânduri, iar de s-o nimeri ca respectivii să intre p-aici vor pricepe la cine mă refer; desigur dacă-i ajută Google sau Bing translator. Aş mai spune, chiar de unora le poate părea exagerat, că o bucăţică din inimă a rămas pe meleagurile acelea lângă acei oameni minunaţi şi că îmi doresc să am ocazia de a-i reîntâlni cândva.

miercuri, 29 iulie 2015

De vacanţă

Saturn, iulie 2015, răsărit de soare
Pentru că la precedentul text trei comentatori – pe care-mi place să-i consider deopotrivă şi amici virtuali, nu doar cititori fideli – îmi lăudau talentul de narator, mi-am zis că mi-e permis să mi-o iau în cap şi să vă povestesc câte ceva în stilul lui Cervantes, ba mai bine într-a lui Sadoveanu, fiindcă ăsta era cu descrierile peisajului – pentru edificare, (re)citiţi Nada Florilor. La scrierile aventuroase ale ăluia de-i spune şi Saavedra om reveni când oi fi mai plin de draci, deocamdată fiind doar copleşit de caniculă – tot drăcescă i-aş zice.

Apropo, Dragoş! Nu atunci când vreau îmi ies textele, ci mai degrabă atunci când scriu dintr-o pornire lăuntrică, pesemne ajutat de „musiu” Le Diable. De data asta, deoarece înainte menţionatul personaj pare a fi de negăsit, nu garantez pentru valoare literară a textului. Iar pen’ că tu Nice, abia aştepţi impresii de vacanţă la mare (dat fiind faptul că urmează să te îndrepţi într-acolo), facă-ţi-se voia, un text din categoria „ultrascurte” şi câteva poze cu răsăritul soarelui – cred că-i tot ce poate oferi marea mai frumos. Iertat fie-mi antitalentul într-ale artei fotografice.

luni, 20 iulie 2015

Instantanee austriece

Nußdorf am Haunsberg, Salzburg, Österreich
Cândva vă propuneam o serie de destinaţii se vacanţă: Egipt, Franţa, Spania, Italia, Aachen şi Bruges. Era o vreme când simţeam tentaţia călătoriei cu degetul pe hartă ţinând aproape un ghid de călătorie menit a-mi dirija paşii în călătoria imaginară.Trecut-a ceva vreme de atunci, acum simt tentaţia călătoriilor prin locuri nicicând trecute într-un ghid turistic.

Să luăm calea meleagurilor austriece, odinioară un mare imperiu, acum o ţărişoară mică, de vreo opt milioane de locuitori, însă deloc de ignorat din punct de vedere cultural sau arhitectonic, dar mai cu seamă peisagistic.

Uitaţi de Viena cu arhitectura ei imperială, de Palatul Schönbrunn (Schloss Schönbrunn) - fosta reşedinţă de vară a împărătesei Sisi - şi de a sa celebră seră a palmierilor (Palmenhaus). Daţi uitării şi celălalt palat, Hofburg, care adăposteşte astăzi muzeul aceleaşi Sisi, apartamentele imperiale, colecţii de porţelan şi argintărie. Nu, nu vom vizita nici Parcul Prater, Wiener Staatsoper (Opera vieneză) şi nici Şcoala spaniolă de călărie de la Viena, nici măcar Stephansdom (Catedrala Sf. Ştefan).

duminică, 24 mai 2015

Luna şi vacile non Milka

Luna
Recunosc, titlul e parcă decupat din tabloide, măcar ăsta să fie senzaţional, evitând elegant exprimări fade de tipul: însemnări, relatări sau amintiri de pe front, din copilărie ori din dubla viaţă (30 cu 26 de zile) a centurionului. Să dăm dară o ţâră de culoare textului, deoarece conţinutul în sine e la fel de anost (dacă nu un pic mai mult) decât acela al precentelor zece, hai doişpe texte. Ştiu Dragoş, ştiu, te zgârie pe retină ~X( (şi pe timpan dacă citeşti cu voce tare), da’ ştii doar că nu pot scrie ori rosti numeralu’ ăla de-ncepe cu douăspre... ptiu, drace. ;))

Prin urmare (grecii fac comerţ pe mare), pen’ că vorbirăm cândva despre căţeluşa Luna, ea este personajul – aproape de desen animat, dacă m-aş lua după năzbâtiile de care este capabilă şi pe care le face, voind parcă a-mi testa rezistenţa la stres. În rest, numai de bine, ea e bună, dracu-i rău (că n-o ia), însă tot mi-e drag de ea.

vineri, 15 mai 2015

In memoriam...

5 mai 2015. Nu-s multe de spus, aşa că facem un fel de vinerea melomanului. Asta în principal pentru ca să nu se creadă că m-am dat la fund, încă n-a venit vremea. Mai am până ating numărul de 333 texte publicate. E drept, conotaţia din spatele textului este cam tristă, fiindcă cineva drag nu mai este... C’est la vie.

marți, 7 aprilie 2015

Munca îl face pe om...

Unu încarcă, doi descarcă
Praf, conform glumei care circula pe vremuri în cercul meu de prieteni, drept răspuns la afirmaţia – parţial maliţioasă – munca l-a făcut pe om.

Trecând peste parţial adevărata (căci nu-i totdeauna adevărat că ai muncit doar dacă eşti cănit pe mâini şi ai cămaşa leorcă de la sudoare) zicere, „cine-i harnic şi munceşte, ori îi prost ori nu gândeşte”, tre’ să recunoaştem că meseria nu mai este de cam de multă vreme „brăţară de aur”. Meseriaşii adevăraţi au plecat care încotro, iar restul celor rămaşi par a se ghida după dictonul: „timpul trece, plata merge”. Nici nu mai contează faptul că salariul ajunge fie pentru plata întreţinerii, fie pentru umplutul foalelor; există un alt proverb salvator, „dacă nu cade, pică”.

Habar n-am dacă timpurile trecute, vremurile în care toţi contribuiam la clădirea societăţii multilateral dezvoltate, au schimbat mentalităţi, contribuind la formarea unor idei preconcepute (false) referitoare la muncă. Totuşi, în acei ani s-a putut observa predilecţia oamenilor pentru anumite meserii, toată lumea voia să aibă mâinile curate, să poarte cămaşă albă, cravată şi costum. Probabil aşa s-a (re)definit sintagma „gulerelor albe”. Presupun, că tot aşa, a apărut în mintea omului conceptul după care o anumită muncă este superioară ori inferioară alteia. S-a trecut cu vederea, deliberat ori ba, faptul că nu toată lumea poate să stea cu „blaiştiftul” în mână creionând planuri, fără însă să existe şi dintr-ăia cu lopata ori mistria, clădind la propriu măreţele proiecte.

miercuri, 25 martie 2015

Însemnări de pe „frontul austriac”

Ernest Hemingway D-Day 1944
La precedentul text, doi comentatori – Cudi şi Radu – îşi exprimau speranţa că m-aş putea trasforma într-un fel de Hemingway, postând pe blog măcar ultrascurte relatări de pe „front”. Nu sunt nici măcar vreun Adelin Petrişor ca să transmit corespondenţe de război, însă ca să nu se spună c-aş fi insensibil la vocea poporului, care cică-i şi a zeilor, m-am pus pe treabă la 12 zile (e bine aşa, Dragoş? X_X ) de la întoarcerea din prima bătălie. Nota bene: cu scut, \m/ Rodica, Rodica, ce-mi faci tu mie. Mă voiai pe scut? [-X

Preliminarii

Manualele de strategie ne învaţă să luăm decizia cea mai eficientă, indiferent că ne place ori ba, hotărârile se iau pe baze logice, analizând realist situaţia din teren; inima, dorinţele, visele de mărire rămân deoparte, nu-i loc de ele. Asta dacă vrei să învingi. Te vrei erou, vrei să ieşi din tranşee să porneşti asaltul final, asta ţi-ar spune inima, dar uneori e mai bine să-ţi menţii în siguranţă poziţia, să nu te hazardezi, să trăieşti azi pentru a putea lupta şi mâine.

În viaţa reală, alegerile se fac pe aceleaşi principii. Nu-i important ce vrei, ce îţi place să faci, contează doar ca ceea ce alegi să faci să fie eficient întru atingerea scopului propus, astfel încât să poţi „lupta” şi mâine, poimâine... Atunci când constaţi că durerea de cap pricinuită de o activitate intelectuală (comodă într-o oarecare măsură şi desigur preferabilă) este mult mai puţin preţuită decât durerea de spate alegi totuşi – oricât de incomod şi impropriu ţi-ar părea – varianta a doua. Ai mai multe şanse să prinzi „ziua de mâine” şi să te poţi gândi la cea de poimâine.

miercuri, 11 februarie 2015

Puncte de suspensie

No reason to stay is a good reason to go
Recent, vă povesteam despre semnele de punctuaţie formulând o abracadabrantă analogie cu însăşi viaţa. Azi a venit timpul să exemplificăm punctele de suspensie, denumite şi puncte-puncte, având forma grafică „...” şi codul 2026. Înainte menţionatul semn de punctuaţie este folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. În cazul de faţă vorbim despre o întrerupere, o schimbare de macaz sau începutul unui alt paragaf din viaţa mea şi a foii ăsteia. Şi pen’că veni vorba de foaia virtuală de aşternut elucubraţii, încă nu-i vremea de punctul de final. Aşa cum îi spuneam cuiva, aş vrea să duc cifra textelor la 333, aşa ca să fiu doar pe jumătate al dracu’. Depinde apoi de colaboratoare dacă se va ajunge la fatidicul 666.

Poate vă aduceţi aminte de un text scris acum destulă vreme. Vorbeam despre necunoscut, mai exact se referea la ce ne poate inspira nouă acest necunoscut, câteodată fascinaţie, alteori teamă, uneori un amestec bizar al acestor două senzaţii. E bine, azi mă voi întâlni cu necunoscutul preconizat acum mai bine de un an.

joi, 29 ianuarie 2015

Război şi pace

Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi unul
Dacă cineva se aşteaptă să urmeze o analiză literară a romanului lui Lev Tolstoi, se înşală amarnic. Am mai scris despre istorie, da’ niciodată n-am abordat literatura universală. D-aia există cărţi, să fie citite, nicidecum explicate. Discutăm pur şi simplu – poate puţin drăcesc - despre război şi revesul medaliei, pace. Despre pace mai puţin, fiindcă nu prea se regăseşte primprejur, dar să nu anticipăm.

Se spune că atunci când armele vorbesc, legile tac. [Cicero]. Înţelepciunea deopotrivă, aş completa eu. Numai că, războiul este calea către pace, spun unii, aceiaşi care susţin că dacă vrei pace, te pregăteşti de război. Nu-i tocmai greşită teoria. Vă amintiţi aşa-numita Pax Romana? Pacea aceea a fost obţinută şi menţinută mai apoi prin superioritatea armată şi tactică a legiunilor romane, nu întotdeauna superioare numeric.

De când e lumea, războiul a făcut parte din viaţa de zi cu zi; pacea a fost întotdeauna trecătoare şi niciodată absolută. Războiul nu s-a dus şi nu se duce întotdeauna cu armele, iar tocmai acest război e mai interesant de observat, analizat. Oamenii au întotdeauna nevoie de un război, alt fel de război. Luptăm mai mereu pentru ceva, contra cuiva: recunoaşterea capacităţilor, un job mai bun, o maşină mai fiţoasă, fel de fel de astfel de mărunţişuri, devenite scop – mai mult ori mai puţin justificat, de obicei irelavant.

luni, 26 ianuarie 2015

Cavaler Jedi sau Lord Sith?

Qui-Gon Jinn versus Darth Maul
Asta-i hamletiana întrebare (ultrascurtă) pe ziua seara de azi. Aveam în plan să scriu despre război şi pace – deloc o analiză literară a  romanul lui Lev Tolstoi, ci obişnuita elucubraţie drăcească. Am tot amânat, pe motiv de lene, însă vizitând „locul de dat cu capul” am observat că prietenul Dragoş a luat de bună provocarea pe care v-am făcut-o de ziua mea, în loc de tort şi şampanie. Pentru cine nu ştie, sunt fan science-fiction, prin urmare, m-au atras ca un magnet testele de personalitate inspirate de faimoasa serie Star Wars.

Cunosc zicala despre nărodul care aruncă piatra în baltă şi cei zece care se duc în căutare, însă nu mă aşteptam – chiar dacă mulţi, poate, au ridicat mănuşa – să fie cineva atât de curajos încât să publice rezultatul. Aşadar, Gray Jedi Dragoş fă cunoştinţă cu Sith Mario, alias Centurion.

Aşa cum spuneam, n-am motive să mă mândresc cu rezultatul, căci ori Cezar, ori nimic – tocmai de aceea n-am pus poza „diplomei” la acea vreme – dar evaluarea respectivă vine acum ca o confirmare a faptului că ocolesc slăvita cale de mijloc, despre care am vorbit recent. De altfel, în subsidiar, există oarecare legătură cu tema războiului şi a păcii, iniţial programată. Am refăcut testul, noroc că-s doar zece întrebări care nu mi-au furat prea mult din timpul alocat lenevelii. Proba decăderii, 60% un prăpădit de Sith, fie el lord. Pe unde-o umbla oare Caesarul de odinioară...

miercuri, 21 ianuarie 2015

Ascunsul după deget

Nihil medium est
Frumoasă este justa cale de mijloc. Nu-mi place nici ceea ce o depăşeşte, nici ceea ce rămâne sub ea – clama Democrit referind unul din principiile fundamentale ale gândirii etice a antichităţii. Eu mă declar om (al dracului, uneori), îmi plac excesele, îmi place să fiu, atunci când vreau, nedrept ori părtinitor, îmi place să prefer sau să nu agreez, să nu mă pun la adăpostul unei neutralităţi aşa-zis juste. Nu-mi place să fiu între, să fac echilibristică pe un fir prea subţire pentru a ţine, înclin într-o parte ori în alta, fiindcă e plăcut, mai puţin dătător de bătăi de cap, să nu te încorsetezi în reguli care oricum sunt imposibil de respectat. În fond, nu-i frumos şi nici regulamentar să circuli pe mijlocu’ drumului precum oaia. Mult slăvita cale de mijloc îmi pare însă un concept inventat doar de ochii lumii, întrucât stă în firea omului să se pună la „adăpost” mai curând decât a-şi afirma fără ocolişuri (presupus etice) poziţia, despre una, despre alta...

Nihil medium est, într-o traducere aproximativă, nu există cale de mijloc, e ori aşa, ori altfel. Am mai atins subiectul, nu-i bai dacă reluăm ideea, până la urmă, repetitia mater studiorum est. Să privim chestiunea şi din alte puncte de vedere, să ne întrebăm dacă într-adevăr putem să fim chiar atât de reţinuţi în dorinţe ori echidistanţi în păreri, precum deseori ne place să ne lăudăm.

Pe de-o parte, justa cale de mijloc s-ar traduce ca fiind absenţa exceselor, de orice fel ar fi acestea. Dar oare este omul în stare să-şi înfrâneze dorinţele, tentaţiile, se va mulţumi oare el cu jumătăţi de măsură. Va spune el vreodată: „îmi ajunge, nu voiesc mai mult”. Văzut-a cineva un om ca ăsta? De bună seamă există, în basme ori în pildele moralizatoare, postate cu frenezie în virtualul internetului. E plină lumea de farisei, moralişti de ocazie şi dobitoci pentru care azi îi albă, mâine-i neagră, după cum bate vântul. Prin urmare, gata, s-a dus pe apa sâmbetei atât de lăudata (căutată mai puţin, de obicei, doar declarativ) cale de mijloc.

marți, 20 ianuarie 2015

Pariul lui Pascal

Pascal's wager
„Dacă Dumnezeu există și sunt catolic, câștig viața veșnică, supunându-mă bisericii; dacă nu, nu am nimic de pierdut“. O frază din cea mai cunoscută scriere a lui Blaise Pascal, intitulată Les pensées (Cugetări); o colecţie de gânduri despre condiţia umană, suferinţă şi credinţă într-o „existenţă” menită a îndrepta dezordinea din Univers.

Într-o altă formulare: dacă crezi în Dumnezeu şi se dovedeşte că acesta nu există, nu vei fi pierdut nimic, dar dacă nu crezi şi se dovedeşte că există, vei fi exilat în Iad. Aşadar, după Pascal, este iresponsabil, ilogic din partea omului să nu creadă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu. Deja patinăm pe gheaţă subţire, fie şi numai pentru că între verbele a crede şi a şti, niciodată nu putem pune semnul egal, iar dacă tot veni vorba, pariurile sunt un păcat.

Fiindcă vorbim despre un pariu, să vedem mai întâi termenii acestuia, variantele puse la dispoziţie de „agenţia de pariuri” a lui Pascal.

duminică, 18 ianuarie 2015

333 – doar pe jumătate diabolic

 333 Only Half Evil
Diavolul are cea mai vastă perspectivă asupra lui Dumnezeu, de aceea se ţine la distanţă de el. S-ar putea spune că tocmai menţinerea distanţei îi permite să aibă imaginea de ansamblu, să-l cunoască, de ce nu, să se ferească. Orice s-ar spune, diavolul este cel mai vechi prieten al cunoaşterii. Întruchiparea răului, desigur, dar ce ne-am face fără rău. Răul este necesar, dacă n-ar exista, n-ar exista nici binele. Lumea, tot ceea ce cunoaştem, are la bază dualismul. Prin urmare răul, este unica raţiune de a fi a binelui, iar ofrandele se împart echitabil între îngeri şi demoni. Ce-ar fi curajul fără primejdie şi mila fără durere; victoria fără luptă şi ispita fără fidelitate.
    
Să revenim, de ce stă dracu’ la distanţă? Trebuie să fie un avantaj, o fi el rău, însă nicidecum prost. Elementar, dragul meu Watson; ar suna răspunsul personajului închipuit de Sir Arthur Conan Doyle. Dacă ar sta prea aproape ar fi înconjurat doar de bine, frumos şi iubire, dreptate şi libertate, împlinire şi fericire; un peisaj paradiziac, creând iluzia că toate celelalte rele, complementare „tandemului” bine-rău, nu există. În acest caz, ar fi foarte prost informat, un ignorant; ceea ce nu-i deloc credibil atunci când vorbim despre Herr Teufel.

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Scurt şi un pic drăcesc despre ignoranţă

The only thing more axpensive than education is ignorance - B. Franklin
Cândva am discutat despre prostie, mai ales despre aceea „înnobilată” de iniţiativă; să ne oprim puţin asupra „verişoarei”, pe nume ignoranţă. Nimic nu-i mai înspăimântător decât ignoranţa activă, spunea Goethe, completând pentru a nu lăsa loc de întors: tot aşa de groaznică este şi prostia harnică.

Să vedem ce zic doi francezi. Da, era o vreme când francezii, poate nu erau atât de hazlii precum cei din zilele noastre, însă gândeau mai mult şi mai profund înainte de a deschide gura ori de a mâzgăli o foaie de hârtie (internetul nu se inventase încă, prin urmare, nici bloguri nu existau).

Un om de spirit şi de bun simţ spunea odată despre un grav doctor: „Acest om trebuie să fie un mare ignorant, fiindcă are răspunsul la toate întrebările”. Voltaire. Un alt francez este mai subtil atunci când se pronunţă asupra aceluiaşi subiect. A ignora înseamnă a plânge, a învăţa, a geme. Victor Hugo. În traducere, pentru to(n)ţi, neştiinţa ne cufundă în obscuritate, ştiinţa ne pune în faţa realităţilor dureroase ale lumii. Acelaşi Hugo completează mai apoi: a plânge înseamnă că deja ţi-ai dat seama (începutul ştiinţei).

Ignoranţa este un demon care va juca un rol în multe tragedii; de la Marx citire. Pe de altă parte, zic eu, aceeaşi ignoranţă nu constituie un argument, cu atât mai puţin o scuză. De asemenea, ignoranţa este întotdeauna gata să admire şi/sau să se mire ori să atragă mirare, o altfel de mirare.

Ca să nu rămâneţi nedumeriţi să-i lăsăm deoparte pe aceşti clasici, anevoios de urmărit şi înţeles. Să ne privim contemporanii în două exemple mai lesne de priceput.

miercuri, 14 ianuarie 2015

Miercurea în puţine cuvinte

Another year older but still looking hot
Înţelepciunea vine odată cu vârsta, zice o vorbă, căreia tind să-i atribui valoare de adevăr, fie şi numai pentru că: nici un om înţelept nu a dorit vreodată să fie mai tânăr, după cum spunea părintele lui Gulliver.

Hotărât lucru, nu m-ar ţine inima, cu atât mai puţin mintea s-o iau de la capăt, începând cu Anno Domini 1970, ianuarie „paişpe”, după prânz, tot într-o miercuri, când Caesarul văzu, pentru întâia oară, lumina zilei – cum altfel să-mi spun din moment ce m-am născut prin cezariană. Până pe la vreo „douăşopt-douăşnoă” de ani 14 ianuarie era motiv de bucurie, apoi mai curând de retospectivă cu aromă de pesimism, fiindcă dacă n-ai făcut milionul de dolari până-n „trej” d-ani, salutare şi noroc, auf Wiedersehen, pa şi pusi, adio viaţă de Cezar sau Paşă. Apoi, de parcă n-ar fi destul de amară prima constatare, ţi-aduci aminte de toate cele ce-ai visat, copil fiind, enumerând în gând, în exuberanţa-ţi prostească, ce vei face când te faci mare... L-ai făcut pe dracu’ ghem. :-j Şi-ţi mai aduci aminte că de pe la patruzeci încolo, keine Chance să recuperezi fie măcar zece procente ori, ca să fiu indulgent, treimea cea sfântă din toate cele nefăcute la vremea lor. :-<

duminică, 11 ianuarie 2015

Lecţie deschisă (drăcească) despre libertate

Give me liberty or give me death
Cândva, pe vremea când stăteam cu diavolul la masă, vă promiteam o discuţie liberă despre libertate. N-am uitat, mă ţin de promisiuni, fiindcă şi asta denotă o anume libertate. Întârzierea, se pare, a fost de bun augur, deoarece între timp au apărut – parcă trimise de companionul de şuete nocturne – elemente noi, deschizătoare de noi perspective asupra acestei noţiuni a dracului de încâlcite.

Daţi-mi libertate sau daţi-mi moarte (give me liberty, or give me death), sunt cuvintele pe care istoria i le atribuie lui Patrick Henry, ca parte a unui discurs din martie 1775 ţinut în biserca Sfântul Ioan din Richmond, Virginia. Însă nu despre războiul american de independenţă discutăm. Am folosit citatul doar pentru a exemplifica cât de mobilizator sună cuvântul libertate; chiar şi pentru cei care nu-l înţeleg pe deplin. Dar îl putem oare înţelege?

În săptămâna care tocmai se încheie am auzit discuţii interminabile referind noţiunea de libertate, dezbătută sub toate aspectele în care apare, inclusiv ori mai ales, libertatea de opinie, de expresie ori de gândire, cum vreţi să-i ziceţi. Concluzia, deloc surprinzătoare, această formă de libertate se poate traduce simplu, axiomatic: nu gândeşti ca mine, n-ai aceeaşi opinie, eşti un dobitoc.

marți, 6 ianuarie 2015

Virgula, punctul şi alte semne de punctuaţie

Jack Nicholson
Nu vă speriaţi, fiţi liniştiţi, nu urmează să citiţi o plictisitoare lecţie de gramatică pentru to(n)ţi. Ar fi o temă nimănui folositoare, întrucât cei care ar avea nevoie n-ar băga-o în seamă, iar celorlalţi nu le este necesară, căci au învăţat lecţia la timpul potrivit. Mult mai distractiv – deh, suntem încă sub influenţa veseliei sărbătorilor tocmai încheiate – ar fi să discutăm despre semnele de punctuaţie dintr-o altă perspectivă, de astă dată deloc drăcească, poate doar pe ici-colo să-mi mai scape vreun pui de drac.

Unii, urmând calea bătătorită, spun că viaţa se poate compara cu un roman, scris de noi înşine pentru noi înşine. În paranteză fie spus, sunt cazuri în care autorii cad pradă tentaţiei de a scrie în paralel, o poveste pentru sine, cea de-a doua pentru public. Necazul este că, inevitabil, se vor concentra pe imaginea pe care vor s-o transmită, ignorând astfel tocmai ceea ce sunt. Proastă alegere, ghici unde se ajunge. Să lăsăm asta, nu-i cazul şi nici timpul pentru adâncirea discuţiei. Revenim la cazul ideal. Unii vor scrie simple schiţe, alţii vor reuşi să scrie nuvele, doar câţiva vor izbuti să închege un roman. În mod excepţional, câte unul va scrie o epopee; merită felicitat, însă doar dacă nu vizează cititorul. Firul narativ depinde de talentul fiecăruia, indiferent că-i schiţă, nuvelă ori roman; unele vieţi vor fi lăudate, poate chiar invidiate, pe când altele – mult prea anost scrise – vor fi uitate.

Teoria clasică ne zice că fiecare zi este o propoziţie, simplă – dacă viaţa ne e monotonă – sau o frază ori chiar o înlănţuire de fraze scrise dezinvolt, în care cuvintele se joacă, sunt expansive, scoţând la iveală bucuria de a trăi, de a visa, de a spera – asta dacă autorul are ceva de spus. Funcţie de starea autorului se umple o pagină, apoi alta, se încheie un capitol, începe altul. Mai lungi sau mai scurte, incitante ori plictisitoare, unele scrieri vor forma volume de opere alese, altele doar volume prăfuite, ratate. Cândva, indiferent dacă-i bună sau proastă, cartea se va termina, va rămâne amintirea ori, după caz, uitarea. Cam asta ar fi, pe scurt, putem dezvolta, desigur, însă eu prefer să simplific, mi se pare mai eficient.