joi, 31 ianuarie 2013

Copiii noştri

Am citi ieri, pe blogul lui Florentin, pe care-l vizitez regulat, o povestioară. Tristă, scrisă in stil beletristic, uşor lacrimogen-telenovelist, dar care scoate la lumină o dramă a zilelor noastre. Foarte succint, e vorba despre doi anonimi, părinţi desigur, care caută cu disperare, pe site-ul unui magazin online, un cadou accesibil posibilităţilor proprii pentru copilul lor. Nu detaliez întregul articol, citiţi-l la adresa. AICI

Cert este că asemenea drame se petrec zilnic şi deloc singular, fiind una dintre cumplitele realităţi ale unei societăţi bulversate, care nu-şi găseşte cadenţa spre acel
bine promis din patru în patru ani în ultimii vreo 23.

Şi totuşi, privind dintr-o perspectivă cinică poate, dar raţională, (am spus asta şi în comentariul articolului amintit), se presupune că doi adulţi posedă suficientă putere cognitivă pentru a evalua la rece, matematic, aş spune, atât propriile posibilităţi cât şi realitatea mediului în care se va naşte copilul lor. Nu mă înţelegeţi greşit, dreptul de a da naştere unei fiinţe nu poate fi negat nimănui, nu este un favor doar pentru cei realizaţi profesional sau material, deloc. Spun doar că în această privinţă indicat ar fi să privim lucrurile la rece, să nu ajungem să ne rănim până la urmă pe noi înşine, constatând ca am ucis copilăria celei mai dragi fiinţe, rodul iubirii dintre doi oameni. Nu-mi pot imagina, de fapt nici nu vreau, cum e atunci când propriul copil priveste cu jind o prăjitură, o ciocolată sau de ce nu o jucărioară undeva într-o vitrină, şi eşti obligat să-l refuzi, pentru că tot mărunţisul ţi-e drămuit la centimă. Sunt sigur că sunt mulţi copii pentru care nu doar gustul catifelat matăsos de ciocolată este total străin, ci şi acela al unei banale bomboane. Din nefericire, nu e vina lor, nu ei au cerut să se nască, ci alţii au hotărât pentru ei, alţii i-au condamnat la vicisitudinile unei copilării mizere în care zâmbetul pur de copil rămâne o necunoscută.

Aşadar, fiecare om are dreptul de a avea copii, însă nu şi obligaţia, dar mai presus de toate decizia de a aduce pe lume un copil presupune asumarea responsabilităţii, căci de această dată e obligatoriu să-i oferi tot ce are nevoie pentru a se dezvolta normal fără ca tarele unei copilării răpite să-i distrugă sufletul pur de copil.

Mai există o faţetă a subiectului, dureros de reală şi deloc cinică, anume că există unii semeni, deloc puţini, care şi-au creat un ideal din creşterea demografică a naţiei, drept pentru care "toarnă" (scuzat să-mi fie termenul) copii unul după altul doar pentru a încasa alocaţia. Dar, oricum ăştia, nu se vor gândi vreodată să cumpere copilului o ciocolată sau prăjitură şi nici nu vor călca printr-un magazin de jucării, fie el on ori off line.

Pe final îmi asum riscul unor comentarii în care să-mi spune-ţi cât de cinic şi inuman am abordat subiectul ori cât de insensibil pot să fiu referitor la un subiect atât de sensibil, ba chiar să fiu catalogat drept unul care neagă dreptul imuabil de reproducere al speciei. Vă întreb însă, ce este mai uman, să reprimi instinctul dând întâietate raţiunii (atribut specific numai omului), sau să faci franjuri sufletul unei fiinţe nevinovate, răpindu-i bucuria aceea pură de care să-şi aducă aminte când va fi mare. Cineva, odată spunea că omului îi este dată copilăria tocmai pentru a afla ce e fericirea adevărată...

5 comentarii:

  1. Nici pe departe nu este un articol "răutăcios", care vrea să condamne instinctul de perpetuare al speciei. Această problematică ar trebui nuanţată. Sunt multe categorii de oameni şi extrem de multe diferenţe de educaţie, cultură, trăire. Sunt persoane care nu-şi doresc să dea naştere unui copil deoarece văd în asta o izolare tristă, secreţii nazale şi scaune moi. Alte persoane, fac un copil pe care apoi îl neglizează, îl maltratează, îl bat, nu-l şcolarizează(aici e marea tragedie şi nu faptul că unui copil nu îi poţi cumpăra o jucărie). Copilul are nevoie mai mult decât de o banală jucărie, de dragoste, alinare, îngrijire, bunătate, de înţelegere, de linişte, de aer curat, de a interacţiona cu alţi copii, de râs şi somn bun, de a te juca tu ca părinte cu el. Provin dintr-o generaţie care s-a jucat cu două sau trei păpuşi toată copilăria iar ciocolatele, bananele şi alte bunătăţi erau o raritate pe vremea aceea. Ce-ar fi însemnat ca toţi părinţii şi bunicii noştri să fi gândit aşa: că ne condamnă la o viaţă mizeră, că ne alterează copilăria, fericirea. Azi n-am fi scris aceste rânduri. Datorită lor şi speranţei în bine existăm. Un copil se poate creşte şi cu mai puţin fără să-i "faci franjuri" sufletul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc de apreciere. Subiectul, recunosc, l-am tratat doar din 2 puncte de vedere când de fapt există o multitudine de aspecte, unele expuse în comentariul tău. Asemeni ţie, aparţin unei generaţii care nu a avut deschidere celei de azi, şi poate e mai bine, părinţii mei, spre exemplu, nu au fost obligaţi să plece în lumea largă, în speranţa unui câstig care să asigure un trai decent, transformându-mă pe mine copil fiind într-o victimă colaterală, privat toc mai de nevoia stringentă de a-i avea alături, cume se întâmplă azi din păcate...
      Mulţumesc încă odată pentru opinia prezentată aici semn că acest articol a avut un ecou în inima ta.

      Ștergere
  2. Am citit prima oara articolul de la care ti-a pornit inspiratia pentru acest post , intradevar o poveste trista ,foarte trista poate ma considerati insensibil daca as zice o poveste obisnuita pentru tara in care traim deoarece sunt multe persoane de genu' ,cu lipsuri materiale . Pot sa mai zic ca nu am experienta necesara (nu am crescut nici un copil ,nu am copii ) dar intotdeauna am trait cu aceea mentalitate : pana a face pasul cel important trebuie sa ai un acoperis deasupra capului ,trebuie sa ai un servici sigur prin care poti oferii minimul indispensabil familiei tale ,poate pentru mine asta e si motivul pentru care nu am facut acest pas . Tin sa te felicit pentru formularea articolului ,toate cuvintele tale prind foarte frumos contur ,unele sa zic asa mai dificile pentru marea majoritate a cititorilor ,dar pe mine unul articolul tau m-a uns pe suflet ,acum sa nu fiu inteles gresit ,tot ceea ce ai scris in concordanta cu mentalitatea si principiile mele .
    Bafta incontinuare !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îţi multumesc pentru atenţia acordată acestui articol, la fel ca şi pentru opinia expusă de tine. Am prezentat doar două aspecte ale unui subiect despre care se pot scrie (poate s-or fi scris deja) romane. Probabil am atins cele mai controversate aspecte, pentru ca DA ai dreptate e trist, foarte trist, pentru mine chiar revoltător, ce se întâmplă în şi cu ţara asta, implicit cu locuitorii ei, adulţi sau copii...

      Ștergere
    2. Memento Mori, n-aş putea să-ţi demolez părerea cu afirmaţii oricât de argumentate ar fi ele. Cunosc asta din proprie experienţă. Mi-am sacrificat anii pentru lucruri materialiste sau pentru carieră, fără să vreau să conştientizez acel "fugit irreparabile tempus". Am constatat cu oarecare mâhnire, peste ani, că toţi apropiaţii, toate cunoştinţele mele sunt mult mai realizate decât mine.În tumultul socialului acesta mârşav mi-a lipsit un gram de sclipire să ştiu că nu casa, maşina, jobul bine plătit sunt satisfacţii nemăsurate. La un moment dat am obosit alergănd după lucrurile pe care nu le luăm cu noi în pământ şi am hotărât să îmi îmbogăţesc altfel viaţa. Singurul regret, că nu am făcut asta mai devreme. În rest, scara de valori pe care şi tu o ai în acest moment s-a schimbat radical. Lupt în continuare pentru bunăstare, să zicem, dar acum motivaţia e alta.
      Nu ştiu ce înseamnă pentru tine minim indispensabil, se poate locui cu chirie, se poate creşte un copil şi fără să aibă sute de jucării, se poate circula cu alte mijloace de transport decât propria maşină. Personal, am realizat asta târziu, dar circulă o vorbă de consolare : "mai bine mai târziu, decât niciodată".

      Ștergere