luni, 28 septembrie 2015

Trepte

Stairs
Există expresii precum, se-nvârte roata sau Pământul e rotund, care încearcă să explice mersul lucrurilor, al vieţii... Totul se presupune că s-ar petrece ciclic, la intervale regulate. După bine vine puţin rău, apoi din nou d-alea bune şi tot aşa. De-ar fi atât de simplu. Am putea prevedea când se „strică vremea” şi am sta acasă, am ieşi la lumină abia după ce trece furtuna. Da’ e mult mai complicat.

V-aţi gândit vreodată să comparaţi viaţa cu o scară lungă, pe o străbatem, treaptă cu treaptă, la pas ori în alergare, ne oprim din loc în loc, apoi iar o urmăm pas cu pas. Scara aceea cu unele trepte placate cu marmură şi altele şubrede, urcă sau coboară, drept ori în spirale strânse sau largi, mai abrupt ori mai lin, cotind larg sau brusc, formând ramificaţii, oprindu-se  periodic în dreptul unei uşi pe care scrie „next level”. Ştim că dincolo găsim „recompensa”, o recunoaştere a efortului depus. Ne invită să progresăm exact ca în jocurile simple de începutul erei calculatoarelor. Uneori însă, parcă n-am vrea să trecem la nivelul următor. Ne place treapta pe care stăm, e confortabilă, pare sigură, protectoare. Rămânem acolo o vreme, dar n-o putem face la infinit, altfel suntem penalizaţi pentru „non-combat”; toate jocurile au şi reguli. Desigur, sancţiunea nu înseamnă eliminarea din joc, însă are un preţ – atragerea dispreţului celorlalţi participanţi. Uite-l pe ăla care renunţă, nu vrea să acceadă la nivelul superior, refuză promovarea, cum poate să fie atât de fraier – vei auzi în juru-ţi, voci şi râsete sarcastice.

sâmbătă, 26 septembrie 2015

Pocher versus şah

Keep calm and bluff on
Aprind o ţigară, a nu ştiu câta, privesc stropii de ploaie şi le ascult zgomotul monoton la impactul cu asfaltul ud. Tot ce este bun cade de sus, spunea bunică-mea. Nu chiar, uneori mai pică şi din acelea rele. Diverse...

Mă gândesc la următoarea mutare, la cum să contracarez următoarul atac. E bine să fii jos, zice o vorbă, cică n-ai de un de unde să cazi, numai că tot ce vine de sus îţi pică în cap – ceea ce nu-i atât de bine. Prefer să fiu sus, chiar dacă risc să cad – tot trebuie să fie ceva, acolo jos, care să-mi amortizeze aterizarea. Cum să menţin măcar avantajul poziţional? Marii şahişti zic că ar fi preferabil celui material; eu sunt un „jucător de duminică”, îl prefer pe cel material, palpabil, cum ar veni – dacă se poate, pe amândouă.

marți, 22 septembrie 2015

Ţinutul Pinzgau

Grossglockner Hochalpenstrasse
Grossglockner Hochalpenstrasse
Grossglockner Hochalpenstrasse şi Kaiser Franz-Josef-Höhe

Conform zicerii „finis coronat opus”, ultima expediţie pe tărâmuri salzburgheze trebuia să fie ceva de ţinut minte din fortuita-mi vacanţă. Şi a fost! Două zile petrecute la Saalfelden am Steinernen Meer, o localitate aflată la vreo 80 de kilometri de cartierul general din Nußdorf am Haunsberg. De această dată am pornit la drum împreună cu gazda, Ingrid. Evident, ne-a însoţit căţeluşa Luna, fiindcă nu puteam lăsa animalul singur acasă.

Ajungem sâmbătă către prânz, dăm turul cochetului orăşel şi fiind peste măsură de cald ne retragem în casă ca să planificăm expediţia din ziua următoare. Spre seară mai facem o ieşire pentru a gusta din specialităţile locale şi a ne răcori la final cu îngheţată. Apoi, după ce trecem în revistă planul operaţional pentru duminică, program de somn, fiindcă ne aştepta o zi plină.

miercuri, 16 septembrie 2015

Salzburg – Altstadt

Mirabellgarten
După ce am explorat împrejurimile Salzburgului era normal să vizitez şi oraşul, mai precis Oraşul Vechi, Altstadt – în limbajul localnicilor. Despre oraşul în care a venit pe lume Mozart puteţi citi destule detalii pe internet. Nu o să m-apuc aici şi acum să descriu arhitectura barocă şi nici n-o să fac o listă cu obiectivele de maximă importanţă care trebuie „cucerite” la o eventuală trecere prin zonă – pentru asta există agenţii de turism. Vă arăt doar pe unde am umblat eu şi, în puţine cuvinte – acolo unde e cazul – o să dau unele explicaţii.

Gstatten Tor
La traseu nou, ghid nou, Brigitte, soţia lui Rudi, ghidul din prima expediţie. Am părăsit „baza” din Nussdorf în jur de ora nouă dimineaţa. Înainte de zece intram triumfal pe una dintre porţile Oraşului Vechi, Gstatten Tor.

Primul obiectiv aflat pe harta „cuceririlor” era Fortăreaţa Hohensalzburg, în germană, Festung Hohensalzburg. Se poate urca la pas pe vechiul drum, da’ îţi ia vreo oră şi toată suflarea. Noi am ales funicularul. E mult mai comod şi oricum în taxa de vizitare (11,30 €) este inclus şi acesta. Însă până să ajungem la baza dealului Festungsberg – ei îi spun munte, însă la 542 de metri termenul mi se pare exagerat –  pe vârful căreia este situată fortăreaţa ne-am preumblat pe străzile pavate şi am intrat în câteva biserici. Sunt vreo şase-şapte în vecinătatea Domului, aflat la poalele fortăreţei. Deh, obiceiul timpurilor, fiecare arhiepiscop care a condus oraşul, a ţinut să intre în graţiile Domnului. De asemenea, lăcaşe de cult au mai ctitorit şi potentaţii financiari ai apuselor vremuri, desigur, tot întru iertarea păcatelor. Sunt construcţii impunătoare atât văzute din afară, cât mai ales din interior, marmura roşie de la picioare şi decoraţiunile ţin să aducă aminte de bogăţia oraşului ce odinioară era de sine stătător, fiind încorporat Austrie relativ recent. N-am făcut poze în interior, nu ştiam dacă este permis, şi nici nu voaim să sperii zeii cu bliţul telefonului. O:-)

miercuri, 9 septembrie 2015

Împrejurimile Salzburgului

Wolfgangsee
Ceea ce s-ar putea numi vacanţă de trei săptămâni pe meleaguri salzburgheze s-a încheiat. Acum e vremea potrivită pentru depănat amintiri; multe, credeţi-mă. După acest prim episod vor urma încă două: despre oraşul Salzburg şi ţinutul Pinzgau.

Nussdorf, dimineaţa zilei de 13 august. Mănânc la repezeală, beau cafeaua şi-l aştept pe Rudi, prin a cărui generozitate voi avea ocazia să explorez împrejurimile localităţii. Ghidul de lux apare în jur de ora 10:30, iar expediţia poate să înceapă.

Setăm prima destinaţie, Gaisberg 1287m, de unde putem arunca o privire asupra Salzburgului. Şoseaua îngustă (totuşi mult mai practicabilă decât aceea care leagă Reşiţa de Semenic) străbate pădurea de conifere suind în serpentine largi. Maşina, un Citroën C4 se mişcă bine, iar razele soarelui (deja dogoritor), nu pot trece de bariera brazilor şi pinilor înalţi care mărginesc pitorescul drum. Am parte de o călătorie plăcută, şi era doar începutul.