sâmbătă, 1 februarie 2014

Începutul realităţii, finalul reveriei

Memoriile diavolului, memory stick
Memoriile unui drac
Oamenii, mă rog, aceia animaţi de dorinţa neostoită de a înţelege urcuşurile şi implicit coborâşurile existenţei, privesc viaţa ca fiind un test de anduranţă, presărat ici-colo cu succese mai mici sau mai mari, grăbit trecătoare, în rest un travaliu (să nu-i zicem chin ori corvoadă) întru obţinerea acestora. Calculăm, analizăm, trasăm linii directoare, ba chiar elaborăm proiecte stufoase, ambiţioase. Renunţăm la prezent proiectându-ne în acel ipotetic viitor despre care, credem noi, că ne va aduce mulţumirea de sine, poate chiar fericirea. Totul începe să devină monoton, insipid, inodor şi incolor, dispare orice urmă a ceea ce se cheamă poftă de viaţă,
bucuria venită tocmai din imprevezibilul minutului ce va să vie. Teama eşecului ne transformă inevitabil în roboţi incapabili să aprecieze valoarea timpului căruia vremelnic îi aparţinem. Şi, mai e ceva… Chiar dacă omul, urmare a căutărilor sale neobosite, a travaliului său, va ajunge în cele din urmă să înregistreze oarece rezultate pozitive, succese, cum le mai zicem, tot nemulţumit şi nefericit va rămâne. De ce? Nimic mai simplu, căci odată ce obţinem ceva, „obiectul” dorinţei noastre, interesul pentru acesta dispare, implicit şi fericirea prezumată înainte de a-l avea. Nimic deosebit, doar stă în firea omului să fie veşnic nemulţumit, blazat, aflat mereu în căutarea acelui ceva izbăvitor.

Şi uite aşa, omul nostru se aruncă în cursa disperată a căutării antidotului, asta desigur dacă şi după ce conştientizează mlaştina în care se afundă tot mai mult. Mor de dragul ălora - definind drag ca fiind un mod de a-mi arăta compasiunea, deloc iubirea, poate mai degrabă dispreţul - care găsesc izvorul reuşitei în citate motivaţionale de tot felul, începând de la clasica cugetare după care, „credinţa mută munţii”, elevat tradus prin, „când îţi doreşti ceva cu adevărat, întreg universul conspiră întru împlinirea visului tău”, îmbrăţişând apoi conceptul gândirii pozitive, menită a asigura reuşita în toate, că deh, de îndată ce ai înlocuit gândurile negative cu altele pozitive, vei începe, de bunăseamă, să obţii rezultatele scontate, desigur pozitive. Toate astea întâmplându-se datorită principiului inept după care: „omul este produsul gândurilor lui, devenind finalmente, ceea ce gândeşte”. Aşadar, prieteni, să ne punem nişte ochelari cu sticla roz (bombon,de preferinţă) şi să ne lăsăm purtaţi spre măreţe idealuri… Sigur vor veni, dacă nu acum, mâine sau într-o altă viaţă, că tot e la modă teoria reîncarnării… În cele din urmă, vom constata, poate cu uimire, că sticla aceea roz este mai curând neagră, asemeni celei montate pe ochelarii nevăzătorilor. De aici vine sentimentul de compasiune invocat la începutul alineatului, întrucât, în cele din urmă, realitatea îi va lovi, deloc amical, cu palma peste ceafă, ci direct în plex. În definitiv, cam asta este siguranţa pe care o poate oferi turma de erbivore, eşti ferit de primejdie atât timp cât te găseşti în mijlocul ei, dar la margine pândesc prădătorii… Nu-i decât o chestiune de timp până să ajungi în locul celor mâncaţi de lupi.

Unii se încăpăţânează să creadă că sunt făcuţi din alt „aluat”, poate că sunt ori poate, cel mai probabil, nu. Au însă ceva care face diferenţa. Sunt percepuţi uneori drept visători, de cele mai multe ori însă, aroganţi şi vanitoşi. Orgoliul lor care excede mândria comună, inerentă minimei stime de sine, este privit de către ceilalţi (adepţii conduitei morale) drept un viciu. Dar oare, aşa o fi? Să vedem, din orgoliu se poate naşte ambiţia, un lucru care nu-i tocmai rău. Cândva, demult, am întrebat un amic, tu ce vrei, unde vrei să ajungi? Vezi culmea aia înaltă care străbate norii pentru a fi mai aproape de stele, mi-a răspuns metaforic. L-am privit mirat, apoi am înţeles... Tinţa aleasă era aproape imposibil de atins, însă tocmai de aceea avea şanse sporite să „urce” mai sus decât dacă spăşit, şi-ar fi ales un scop modest ori mai rău, ar fi ales să-şi lase viitorul în „mâinile” ocrotitoare ale speranţelor deşarte sau de ce nu, pe acelea ale cugetărilor motivaţionale. Spre deosebire de alţii care aleg să se „hrănească” cu gânduri optimiste atunci când se confruntă cu o situaţie negativă, el a ales al drum. Poate mai anevoios, însă cu certitudine mai realist, obligat să accepte că niciodată nu-şi va atinge ţinta, însă ferit de iluziile dătătoare de crunte migrene după ce s-ar fi trezit din „beţia” revelaţiilor motivaţionale, curând după ce toate acestea n-ar fi generat efectul prevăzut. Stimez tipul acesta de om care jonglează cu vicisitudinile pe care viaţa i le aruncă în cale, care are curajul să facă „partid separat”, care nu urmează cursul râului ori care nu se poa precum romanii, chiar dacă se află la Roma. Probabil, sentimentul de respect, chiar de preţuire derivă şi din faptul că modalitatea aceasta de acţiune nu ţine neapărat de a fi „în rând cu lumea”, ci denotă un spirit liber, iar mie îmi plac lupii singuratici, care n-au nevoie de sprijinul haitei pentru a obţine ceea ce vor.

Gata, mi-am propus să fiu scurt. Evident, n-am fost, însă totuşi m-am încadrat în mai puţin de o mie de cuvinte, ceea ce este o performanţă, comparativ cu trecutele-mi scriituri. Închei anunţând începutul realităţii şi finalul reveriilor şi decretând că fiecare om are nevoie de „războiul” său, altminteri se va năpusti asupra lui însuşi.


Sursa: memory stick – Memoriile unui drac
Sursa FOTO

18 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Aş vrea eu... Deocamdată, neavând o bătălie în care să lupt, mă războiesc cu mine însumi. :))

      Ștergere
  2. Neata, Centurion, sa inteleg ca s-au risipit incertitudinile, tensiunea a disparut si a ramas doar determinarea si bucuria drumului spre fericire? :D :) In cazul acesta, felicitari si mult succes! :)
    Dar mie mi-e greu sa cred ca sunt oameni care nu fac nimic, stau si asteapta cu mainile-n san sa le cada totul din cer. Uneori se mai intampla sa-ti pice o mostenire, nu zic nu, dar de cele mai multe ori trebuie sa ai cat de cat o initiativa acolo, ca altfel, doar cu ganduri pozitive, unde ajungi?
    Banuiesc ca este vorba de acei oameni care, in timp ce escaladeaza Himalaya, se gandesc tot timpul, in ciuda piedicilor, ca vor ajunge pe Everest, nu pleaca la drum cu gandul ca, inevitabil, conditiile ostile ii vor invinge si ca nu au nicio sansa de victorie... Cam la asta se refera in acceptiunea mea gandirea pozitiva. Altfel, mai bine nu o practici, nu te ajuta la nimic. Ideea e sa crezi in tine. Sa crezi ca poti, ca vei reusi. Pentru ca sunt atatia oameni si atatea lucruri care te demoralizeaza pe drum... In ciuda lor trebuie sa gasesti in tine puterea de a ramane in picioare si de a continua.
    In marile examene cu viata esti mereu singur. Nu te poti baza decat pe tine.
    Duminica frumoasa si vesela, Centurion. :) Super articolul, tu te straduiesti sa-l faci sub 1000, eu visez la sub 400. Rar cand imi reuseste performanta. :( :P :D Asta e, unii cand se pornesc, nu se mai opresc... :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Nice! Mi-ar plăcea să pot confirma dispariţia incertitudinilor şi tensiunilor, însă nu-i chiar aşa... Determinarea a rămas intactă, cât despre fericirea viitoare, n-aş băga mâna în foc, cum spuneam, odată ce obţinem obiectul dorinţei pierdem interesul, vrem altceva şi o luăm de la capăt, deh, firea nemulţumită a omului... În general evit cu obstinaţie orice formă de gândire "pozitivă" o prefer pe aceea cu "picioarele pe pământ" şi, aşa cum spuneai tu, sunt de părere că în orice situaţie (nu doar în cazul examenelor mai mult sau mai puţin importante) suntem singuri şi nu ne putem baza decât pe noi. Uneori e suficient, alteori mai e nevoie de puţină şansă.
      Merci, pentru aprecierea performaţei de a scrie sub 1.000 de cuvinte, mai exact 875 (inclusiv titlul) :D
      Seară faină şi veselă, Nice :)

      Ștergere
  3. Mărite Centurion, fost-am sub asediu timp de-o săptămână. Avut-am armuri, scuturi, oşteni, degeaba. Au năvălit duşmanii în număr mare peste cetatea mea, mi-au dărâmat zidurile, mi-au nimicit imunitatea, răcit-am cobză. "Am gândit pozitiv", să ştii, pe principiul Dum spiro, spero, "am nădăjduit" că trimiţi soldaţi ajutor să pot rezista bătăliei. Am purtat războiul singură, ieşit-am ciufulită rău din el, dar ergo sum.
    Acum, tu ştii mult prea bine că Homo homini lupus est, care în legea junglei n-are nevoie de haită. Trebuie să se descurce singur ca să nu moară de foame. Sunt şi lupi slabi, evident. Căţărători. D-asta îi altă poveste.
    A nu ştiu câta oară te confirmi prin spusele lui Ovidiu "Ignoti nulla cupido". Dar eşti un Centurion ... Vale!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Negreşit aş fi trimis în ajutor nu o legiune, ci chiar două-trei dacă ar fi fost nevoie, numai să nu fi fost în situaţia lui Augustus declamând cu amărăciune: "Vare, Vare, redde mihi legiones". Asta pentru că nu de-o săptămână ci de mai bine de-o lună oştile îmi sunt dacă nu nimicite, în cel mai bun caz hărţuite şi decimate de nişte "alegeri" care întârzie a-şi face efectele... Dar vorba ta, "cât timp mai respir înseamnă că sper" sau "atât timp cât Colosseumul este în picioare, Roma va rezista; când va cădea Colosseumul, se va prăbuşi şi Roma; când va cădea Roma, se va sfârşi lumea"... Eh, ambele sunt încă în picioare, deci mai există speranţă.
      Cât despre inexistenţa tentaţiilor pentru ceea ce nu cunoaştem, am citit deunăzi capitolul referitor la tentaţii, evident din memoriile lui Herr Teufel (de pe memory stick), cu adevărat revelator întru iluminarea spiritului... Cândva, poate reuşesc să fac un rezumat aici pe blog. ;)
      Seară plăcută, Antonela... Vale! (cred că traducerea este "la revedere" şi nu "adio")

      Ștergere
  4. Realitatea devine monotona daca n-o condimentam din cand in cand cu o reverie! Si uneori chiar face bine, ca si efectul placebo. De n-ar fi caii verzi pe pereti am umbla numai dupa potcoave de cai morti.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Corectă observaţia despre condimentarea monotoniei... Partea nasoală intervine mai apoi, când ne trezim din visare... când efectul placebo se risipeşte şi nu ne rămâne decât să exclamăm cu oarece năduf: "Houston, we have a problem!" Şi nici dracu' nu te mai scoate la liman...
      Apropo, care-i diferenţa între caii verzi şi potcoavele cailor morţi, ori cumva potcoavele sunt tot ale ăstora verzi, sucombaţi între timp... :o :D

      Ștergere
  5. Privind în jurul meu, am ajuns la concluzia că, omenii, în această viaţă, atât de scurtă, se lasă dominaţi şi conduşi de dorinţele lor uriaşe şi se zbat necontenit pentru împlinirea materială, mult mai multă decât au trebuinţă, de cea profesională şi mai de loc pentru împlinirea sufletească şi uite aşa se scurg zilele precum nisipul în clepsidră şi nu se bucură deloc de ceea ce primesc gratis. Nu se bucură nici măcar de realizările lor mai mici sau mai mari, mereu îşi dublează dorinţele după ce şi-au împlinit câte una, îşi fixează alte limite şi sunt mereu nervoşi, agitaţi, stresaţi, nemulţumiţi şi mor neîmpliniţi şi nefericiţi cu toate că de-a lungul vieţii ajung la un statut onorant şi au agonisit averi considerabile care rămân de ei.
    Pentru ce toată lupta asta? Nu ştiu să răspund. Şi eu fac parte din categoria acestor oameni.
    O zi minunată îţi doresc, Centurion! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu pot spune că sunt adeptul materialismului, nu sunt nici adeptul lozincii după care "banul aduce fericirea", nici măcar nu pretind că o întreţine... Totuşi, într-o lume materială şi implicit materialistă înţeleg pornirea majorităţii, cu menţiunea că înţelept ar fi să evităm să ajungem sclavii banului şi să ni-l facem sclav. Cât despre bucuriile gratuite, nu cunosc nimic care să vină de la sine (gratis) şi am oarece îndoieli că un "vesel" şi generator de optimistul răsărit de soare ori un mirific asfinţit poate genera fericire aceluia care lucrează pentru salariul minim ori pensionarului care cheltuieşte mai bine de jumătate de pensie pe medicamentele care să-i aline suferinţele date de varii boli (mai mult sau mai puţin specifice vârstei înaintate). Poate că răspunsul la întrebarea ta ar fi tocmai dorinţa intrinsecă omului de a-i fi bine, un deziderat care uitându-ne împrejur pare de domeniul fantasticului. Eu încerc să mă rup de vise şi să accept realitatea, aşa materialistă cum e ea, chiar dacă asta înseamnă deschiderea unui front de luptă, ba chiar e mai bine să am un "război", ca să nu mă arunc asupra mea.
      Seară faină, Ştefania. :)

      Ștergere
    2. Eu de ceva vreme m-am rupt de vise şi am acceptat realitatea aşa cum este ea, cu bune şi cu rele!
      Eu cred totuşi că tu ştii foarte bine care sunt bucuriile gratuite pe care le-am primit deja aproape fiecare din noi şi le exploatăm la maxim. Un singur exemplu îţi dau şi n-o spun din ipocrizie: am primit, vederea, sunt sute de oameni care nu pot vedea. Am avut ocazia să petrec aprox 8 ore cu un tânăr de 20 de ani, care s-a născut orb şi care nu zăreşte absolut nimic. E condamnat să trăiască în întuneric pe veci. Atunci mi-am spus în sinea mea: sunt bogată! sunt foarte bogată! Şi sunt recunoascătoare pentru asta şi pentru multe alte daruri pe care le-am primit gratis.
      Ai o noapte lină, Centurion! :)

      Ștergere
    3. DA, uite ceva gratis. Totuşi, simţul vederii e ceva natural, normal aş spune, e drept că mă pot considera norocos că îl am sau nu l-am pierdut şi simt compasiune pentru cei care vitregiţi de soartă, însă nu pot considera normalul chiar un motiv de bucurie sau unul pt. care ar trebui să mulţumesc, cui, naturii...
      Apropo, am descoperit noul tău blog de pe platforma blogspot, excepţională expoziţie de pictură.

      Ștergere

    4. Mă bucur nespus de mult, Centurion că îţi place noul meu blog, de pe platforma blogspot. Din păcate nu prea am timp să-l actualizez şi nici nu sunt foarte familiarizată cu meniul blogspot, la fel cum nu sunt şi cu Google+, eu, ca de obicei sunt tot cu programul meu supra aglomerat, dar n-o să-l las de izbelişte şi mă voi obişnui şi cu ele. O să mai vezi şi alte lucrări de artă de mare excepţie, cunoscute de tine sau mai puţin cunoscute. :)

      Ștergere
    5. Îmi plac alegerile, se pare că avem gusturi comune în privinţa asta. Prefer clasicul în pictură (şi nu numai), artei moderniste (avangardiste) nu prea reuşesc să-i prind sensul, ideea, mă rog chestie de gusturi...
      Sper să nu-l abandonezi, să am un loc unde pot să trec în revistă picturi ale diverşilor artişti (am încredere în alegerile tale).
      Mie blogspotul mi se pare mult mai simplu şi la îndemână comparativ cu platforma gratuită a wordpresului (aia cu plată e altceva). De ex. eu am abandonat blogul de şah de pe wordpress pt. că nu-mi permitea chestii destul de simple (coduri java, acolo era vorba despre o tablă de şah care prezenta mutările unei partide, sau unele widgeturi pt. sidebar, permite doar html). Bine, şi aici e vorba de obişnuinţă, eu am început pe blogspot şi apoi am încercat Wordpressul atât de lăudat de alţii... O fi, dar probabil versiunea plătită (pe .org), aia gratis (.com) e slăbuţă şi incomodă, desigur în opinia mea.
      Cred că e de prisos să-ţi amintesc că dacă ai vreo neclaritate referitor la setările blogspot, nu trebuie să ai reţineri în a-mi trimite un mail, pe centurion_7014(a-rond)yahoo(punct)ro.

      Ștergere
  6. Ba, da-mi voie sa te contrazic. Eu rareori ies din reverie ca sa fac priza cu realitatea si ma simt foarte bine. Sa stii ca zicala aceea cu "la barza chioara ii face Dumnezeu cuib" functioneaza la mine foarte bine. Cat stau pe instinctul de conservare e binisor, cum incep sa gandesc e un dezastru.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ah, păi nu mă contrazici deloc... Şi mie mi-e bine, ba chiar sunt fericit, protejat fiind de mantia de catifea a reveriilor... Problema apare atunci când dau nas în nas cu realitatea. :D Vorba ta, DEZASTRU! Da' tocmai mi-am propus să înfrunt "monstrul", prin urmare las visele şi plec la război. ;) Vorba spartanilor, mă voi întoarce cu scut sau pe scut... eu sper cu acest accesoriu. :))

      Ștergere
  7. Am citit cu atentie articolul si absolut toate comentariile si nu am sa adaug nimic decat ca, daca fiecare visator ar intreprinde cate ceva intru indeplinirea visurilor, ambele, vis si realitate, ar merge cot la cot si umar la umar... O saptamana frumoasa, Centurion!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Rodica. Uite, chiar ai pus necesarul punct pe "i", prin afirmaţia că ar trebui să facem ceva care să "ajute" împlinirea visului... Din păcate, deseori, habar n-avem ce anume, iar dacă se întâmplă să ştim exact ce anume trebuie făcut se interpune (de cele mai multe ori) propria neputinţă într-o anume direcţie... Dar pentru asta s-a inventat speranţa, un bun îndulcitor al amărăciunii deziluziei.
      La fel şi ţie, o săptămână în care realitatea să fie într-o armonie deplină cu visele tale.

      Ștergere