Zeii l-au creat pe om sau omul şi-a creat zeii?

Continuând în nota articolului de ieri, aceea a unor întrebări cu posibile răspunsuri multiple, toate având partea lor de adevăr şi/sau ficţiune, iată cam pe unde mi-a umblat mie mintea deunăzi. Pornind de la încuietoarea întrebare, veche de generaţii, în fapt o dilemă a cauzalităţii, exprimată prin întrebarea: „ce a fost mai întâi, oul sau găina”, simt
imperios nevoia să adâncesc misterul, dacă nu chiar controversa. Aşadar, zeii sunt creatorii omului ori sunt născocirea acestuia. La singular, Dumnezeu a creat omul sau omul l-a creat pe Dumnezeu.

Religia nu pune la îndoială faptul că mai întâi ar fi fost divinul, ba chiar, acum câteva sute de ani, biserica ar fi considerat eretic şi ars pe rug, pe oricine ar fi pus o asemenea inflamabilă infamă întrebare. Dar, să privim lucrurile din perspectiva omului preistoric, lipsit cu desăvârşire de orice fel de cunoştinţe asupra lumii care-l înconjura, habar n-avea de matematică, fizică, chimie, biologie, astronomie, etc. Înconjurat de fenomene inexplicabile, misterioase, depăşind puterea sa de înţelegere: fulgere, tunete, ploi, zăpadă, succesiune dintre zi şi noapte, toate îi erau imposibil de controlat, la fel şi de înţeles mecanismul producerii acestora. Fiinţă raţională fiind, omul a încercat o explicaţie, să nu trăiască în negura necunoscutului, iar neavând la îndemână o altă justificare care să se plieze nivelului de înţelegere a unor fenomene de altfel naturale, a inventat zeii, punându-i la originea tuturor lucrurilor fantastice din juru-i, care-l copleşeau prin neînţelesul lor. Fenomenul a luat amploare, pentru a îmbuna zeii, oamenii au început să le ridice temple, fiecăruia în parte, doar, doar vor avea parte de bunăvoinţa lor. Uneori au avut, alteori nu întocmai, iar pentru aceste cazuri au fost inventate jertfele închinate zeilor. Înaintând în timp, probabil li s-a părut mult prea costisitor obiceiul, prea multe temple de întreţinut, prea mulţi zei de adorat, iar timpul devenise insuficient. Cum nu doareau să supere pe nimeni au trecut la monoteism, închinându-se noii invenţii, căreia i-au spus Dumnezeu. Apoi, odată cu dezvoltarea intelectuală unii mai răsăriţi au perceput imensul potenţial al noii religii, desigur coroborat cu neştiinţa maselor, iar biserica a devenit tot mai influentă, social şi chiar politic dominând societatea Evului Mediu, dar şi mai apoi, prin dogmele sale vechi de 2.000 de ani.

Desigur, există contraargumente, mai mult ori mai puţin artificiale, forţate chiar, care să dovedească ori măcar să încerce a certifica contrariul expus în paragraful anterior. Cineva, de pildă, ar putea lesne să spună că, dacă ar fi aşa, ar însemna că Universul (fără Dumnezeu) este un efect fără cauză, fapt incompatibil cu logica elementară. Totuşi, a pune drept cauză a lumii zeii ori pe Dumnezeu, nu face decât să mute problema cu o verigă mai încolo pe lanţul cauzalităţii. Modul acesta de a pune şi explica problema ascunde însă o mare gogomănie. Căutând o cauză, se presupune că ai înţeles că orice trebuie să aibă o cauză, iar atunci pentru a păstra coerenţa, eşti obligat să cauţi înşăşi cauza “efectului” denunit zeu sau Dumnezeu, nu doar pe acela al omului sau Universului. A refuza acest lucru, este o eroare de logică, un abuz de categorie sau de cauză, întrucât astfel se introduce ca explicaţie (argument) o categorie căreia ei însăşi nu i s-a dovedit cauza, nici măcar existenţa. Filosofia explică că atunci când alegem cauza primară a tuturor lucrurilor, Dumnezeu sau lumea (Universul) însăşi este preferabil să dăm întâietate Universului, pentru simplul motiv că acesta are existenţa dovedibilă şi dovedită, de altfel, într-un evident contrast cu Dumnezeu ori oricare altă entitate “divină”, a cărei existenţă nu a fost încă dovedită în mod obiectiv.

Cineva spunea că, “dacă Dumnezeu nu ar exista, ar fi trebuit inventat”, cu referire la faptul că omul are nevoie să se raporteze la ceva, mai mare, atotputernic. Aşa să fie, pe mine exprimarea aceasta mă duce cu gândul că Dumnezeu a fost şi rămâne apanajul omului slab, neîncrezător în propria-i valoare şi forţă, care simte nevoia unui sprijin ipotetic, intervenţia providenţei întru ajutorarea sa de a-şi atinge ţelurile, ba chiar o modalitate comodă de a justifica nereuşitele, amăgindu-şi conştiinţa prin scuza că eşecul a fost voia aceleaşi pronii celeste. Iar parcă pentru a-mi întări convingerea, cum că, omul este o fiinţa care preferă iluzia în dauna realismului, altcineva emitea următoarea părere: “dacă Dumnezeu ar fi o minciună, aş prefera să trăiesc în minciună, decât fără Dumnezeu”.

Acum, pentru a concluziona, cel puţin din punctul meu de vedere, aş spune că m-a uimit oarecum afirmaţia lui A. Einstein, religios în felul său, totuşi considerat de unii teologi drept un agnostic, după care: “Cu cât studiez ştiinţa, cu atât cred mai mult în Dumnezeu”. În aceeaşi notă se încadrează un alt om de ştiinţă, anume B. Pascal, cu a cărui cugetare: “Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am totul de pierdut”, parcă rezonez mai bine, deşi pentru a nu avea nimic de obiectat ar fi trebuit precizată mai exact originea şi forma “divinităţii”, adică să nu se refere la entitatea după a cărei asemănare am fost noi creaţi, descrisă de acea carte scrisă după tiparul poveştilor nemuritoare (din copilăria mea), numită Biblie.

Pe final, după lecturarea celor mai înainte scrise, aţi putea să afirmaţi că ceea propovădiueşte religia veche sau modernă este fals? Credeţi că ipoteza după care omul l-a creat pe Dumnezeu, aşa cum anterior a creat sumedenie de alte zeităţi şi nu invers, ar putea fi adevărată?

Sursa FOTO