luni, 2 septembrie 2013

Zeii l-au creat pe om sau omul şi-a creat zeii?

Oameni si zei, cine a creat pe cine
Continuând în nota articolului de ieri, aceea a unor întrebări cu posibile răspunsuri multiple, toate având partea lor de adevăr şi/sau ficţiune, iată cam pe unde mi-a umblat mie mintea deunăzi. Pornind de la încuietoarea întrebare, veche de generaţii, în fapt o dilemă a cauzalităţii, exprimată prin întrebarea: „ce a fost mai întâi, oul sau găina”, simt
imperios nevoia să adâncesc misterul, dacă nu chiar controversa. Aşadar, zeii sunt creatorii omului ori sunt născocirea acestuia. La singular, Dumnezeu a creat omul sau omul l-a creat pe Dumnezeu.

Religia nu pune la îndoială faptul că mai întâi ar fi fost divinul, ba chiar, acum câteva sute de ani, biserica ar fi considerat eretic şi ars pe rug, pe oricine ar fi pus o asemenea inflamabilă infamă întrebare. Dar, să privim lucrurile din perspectiva omului preistoric, lipsit cu desăvârşire de orice fel de cunoştinţe asupra lumii care-l înconjura, habar n-avea de matematică, fizică, chimie, biologie, astronomie, etc. Înconjurat de fenomene inexplicabile, misterioase, depăşind puterea sa de înţelegere: fulgere, tunete, ploi, zăpadă, succesiune dintre zi şi noapte, toate îi erau imposibil de controlat, la fel şi de înţeles mecanismul producerii acestora. Fiinţă raţională fiind, omul a încercat o explicaţie, să nu trăiască în negura necunoscutului, iar neavând la îndemână o altă justificare care să se plieze nivelului de înţelegere a unor fenomene de altfel naturale, a inventat zeii, punându-i la originea tuturor lucrurilor fantastice din juru-i, care-l copleşeau prin neînţelesul lor. Fenomenul a luat amploare, pentru a îmbuna zeii, oamenii au început să le ridice temple, fiecăruia în parte, doar, doar vor avea parte de bunăvoinţa lor. Uneori au avut, alteori nu întocmai, iar pentru aceste cazuri au fost inventate jertfele închinate zeilor. Înaintând în timp, probabil li s-a părut mult prea costisitor obiceiul, prea multe temple de întreţinut, prea mulţi zei de adorat, iar timpul devenise insuficient. Cum nu doareau să supere pe nimeni au trecut la monoteism, închinându-se noii invenţii, căreia i-au spus Dumnezeu. Apoi, odată cu dezvoltarea intelectuală unii mai răsăriţi au perceput imensul potenţial al noii religii, desigur coroborat cu neştiinţa maselor, iar biserica a devenit tot mai influentă, social şi chiar politic dominând societatea Evului Mediu, dar şi mai apoi, prin dogmele sale vechi de 2.000 de ani.

Desigur, există contraargumente, mai mult ori mai puţin artificiale, forţate chiar, care să dovedească ori măcar să încerce a certifica contrariul expus în paragraful anterior. Cineva, de pildă, ar putea lesne să spună că, dacă ar fi aşa, ar însemna că Universul (fără Dumnezeu) este un efect fără cauză, fapt incompatibil cu logica elementară. Totuşi, a pune drept cauză a lumii zeii ori pe Dumnezeu, nu face decât să mute problema cu o verigă mai încolo pe lanţul cauzalităţii. Modul acesta de a pune şi explica problema ascunde însă o mare gogomănie. Căutând o cauză, se presupune că ai înţeles că orice trebuie să aibă o cauză, iar atunci pentru a păstra coerenţa, eşti obligat să cauţi înşăşi cauza “efectului” denunit zeu sau Dumnezeu, nu doar pe acela al omului sau Universului. A refuza acest lucru, este o eroare de logică, un abuz de categorie sau de cauză, întrucât astfel se introduce ca explicaţie (argument) o categorie căreia ei însăşi nu i s-a dovedit cauza, nici măcar existenţa. Filosofia explică că atunci când alegem cauza primară a tuturor lucrurilor, Dumnezeu sau lumea (Universul) însăşi este preferabil să dăm întâietate Universului, pentru simplul motiv că acesta are existenţa dovedibilă şi dovedită, de altfel, într-un evident contrast cu Dumnezeu ori oricare altă entitate “divină”, a cărei existenţă nu a fost încă dovedită în mod obiectiv.

Cineva spunea că, “dacă Dumnezeu nu ar exista, ar fi trebuit inventat”, cu referire la faptul că omul are nevoie să se raporteze la ceva, mai mare, atotputernic. Aşa să fie, pe mine exprimarea aceasta mă duce cu gândul că Dumnezeu a fost şi rămâne apanajul omului slab, neîncrezător în propria-i valoare şi forţă, care simte nevoia unui sprijin ipotetic, intervenţia providenţei întru ajutorarea sa de a-şi atinge ţelurile, ba chiar o modalitate comodă de a justifica nereuşitele, amăgindu-şi conştiinţa prin scuza că eşecul a fost voia aceleaşi pronii celeste. Iar parcă pentru a-mi întări convingerea, cum că, omul este o fiinţa care preferă iluzia în dauna realismului, altcineva emitea următoarea părere: “dacă Dumnezeu ar fi o minciună, aş prefera să trăiesc în minciună, decât fără Dumnezeu”.

Acum, pentru a concluziona, cel puţin din punctul meu de vedere, aş spune că m-a uimit oarecum afirmaţia lui A. Einstein, religios în felul său, totuşi considerat de unii teologi drept un agnostic, după care: “Cu cât studiez ştiinţa, cu atât cred mai mult în Dumnezeu”. În aceeaşi notă se încadrează un alt om de ştiinţă, anume B. Pascal, cu a cărui cugetare: “Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am totul de pierdut”, parcă rezonez mai bine, deşi pentru a nu avea nimic de obiectat ar fi trebuit precizată mai exact originea şi forma “divinităţii”, adică să nu se refere la entitatea după a cărei asemănare am fost noi creaţi, descrisă de acea carte scrisă după tiparul poveştilor nemuritoare (din copilăria mea), numită Biblie.

Pe final, după lecturarea celor mai înainte scrise, aţi putea să afirmaţi că ceea propovădiueşte religia veche sau modernă este fals? Credeţi că ipoteza după care omul l-a creat pe Dumnezeu, aşa cum anterior a creat sumedenie de alte zeităţi şi nu invers, ar putea fi adevărată?


Sursa FOTO

24 de comentarii:

  1. L-ai uitat pe Blaise Pascal cu teoria lui...aia mi se pare de un oportunism cumplit...hai sa credem chiar daca nu credem ca sa castigam ceva

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am auzit de multe ori expresia asta sub forma "Doamne fereste dar daca chiar exista?"

      Ștergere
    2. @ Silviu - Nu l-am uitat... L-am menţionat, după Einstein :)
      Dar de ce te miră atitudinea oportunistă... oare nu e omul un oportunist... iar de aici decurg celelalte tare ale sale, inclusiv partea aia despre etică şi morală, vezi recenta (dar eterna) discuţie legată de problema "maidanezilor". Ţi-aş mai putea da "n" exemple, da simt că m-apucă dracii doar gândind în anumite direcţii...

      @ Radu - Următoare problemă pe care ar merita elucidată ar fi existenţa ori ba, a diavolului. Cum îi ziceam lui Silviu, uneori sunt plin de "draci"...

      Ștergere
    3. mea culpa,mi-a scapat pacel paragraf....

      Ștergere
    4. Nicio problemă, Silviule :)
      Problema este că sunt sumedenie de "citate" asemănătoare... deh duplicitatea instinctuală a fiinţei (i)raţionale numită OM...

      Ștergere
  2. Daca Dumnezeu este atot puternic poate sa faca un bolovan atat de mare astfel incat nici El insusi sa nu-l poata ridica ?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oricum, este îndoielnic că ar putea să se ocupe de toţi care îi aşteaptă "intervenţia", asta presupunând că noi cei vreo 7 miliarde nu suntem unica "LUI" creaţia :)))

      Ștergere
  3. Grea temă! Eu trag o linie groasă între Dumnezeu şi Religie. Îmi plac iluziile. "Materialistic" vorbind, iluziile pot fi un bun tovarăş spre o realitate căutată. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi, cred că este chiar necesară delimitarea. Bine, eu, chiar dacă admit posibila existenţă a unei "entităţi" posibil doar energetice (presupuă a fi dat primul "suflu" vieţii, Universului), i-aş spune oricum, dar nu zeu sau dumnezeu, asta ca să nu creez confuzie de termeni.
      Natura a hotărât ca iluziile să fie comune înţelepţilor şi nebunilor, tocmai pentru ca cei dintâi să nu fie prea nenorociţi din pricina înţelepciunii lor, zicea Chamfort...

      Ștergere
  4. Uffff!!!! M-ai nimerit ... f. ocupata! Dar nu ma pot abtine - am CITIT!!! Mai pe seara te mai 'caut'! Un subiect interesant, vesnic discutabil, un milion (daca nu 7 miliarde) de opinii diferite! Felicitari! Tine-o tot asa!!! ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Evident că nici nu ar putea fi altfel decât o temă "discutabilă" la infinit, controversată, cu partizani de-o parte şi de cealaltă a baricadei, o cutie a Pandorei dacă vrei... Da' aşa-mi place mie să "instig" :)))
      Mersi pentru "felicitări", deşi uneori urmez dictonul: "fereşte-te de greci chiar şi atunci când îţi fac daruri", iar după cum te cunosc, chiar dacă ai fi de acord cu mine, într-o anume privinţă, tot ai muta măcar o virgulă :))))) Desigur, reciproca este valabilă ;)
      Seară faină, Carina :)

      Ștergere
  5. Ai ales un sbiect foarte greu, Centurion, care de-a lungul timpului a născut şi naşte şi acum, infinite controverse.
    În niciun caz, nu omul l-a creat pe Dumnezeu. Ci Dumnezeu l-a creat pe om şi întreg universul. Oamenii neîncrezători, indoielnici, au încercat şi înceacă din răsputeri prin diferite modalităţi să demonstreze inexistenţa Sa, doar pentru aşi evidenţia inteligenţa lor. Însă, cu toată ştiinţa lor, cu toate descoperirile, studiile şi cercetările lor, sunt atât de incapabili şi neputincioşi, încât nu pot dovedi nici măcar, „ce a fost mai întâi, oul sau găina” şi cum a apărut viaţa pe pământ. Ei nu pot dovedi multe lucruri care se întâmplă chiar cu ei însuşi.
    Nu vreau să mă înţelegi greşit, nu sunt o fanatică, care se închină la toţi idolii creaţi de om făcându-mi o mie de cruci, nu fac parte din nicio sectă religioasă, însă cred în puterea absolută a lui Dumnezeu, Creatorul Cerului şi-al Pământului.
    Şi mai cred că, Dumnezeu, nu se arată în chip oamenilor, pentru că nu are niciun motiv s-o facă! El ne demonstrează existenţa Sa, prin lucrările sale care sunt vizibile şi palpabile.
    O seară minunată îţi doresc, Centurion! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. "să demonstreze inexistenţa Sa". Dovedirea inexistentei a ceva nu este necesara, ci dovedirea existentei lucrului respectiv. Spre exemplu, nu pot dovedi ca un anume zeu nu exista, dar nici nu trebuie sa o fac. Cel ce sustine ca zeul respectiv exista este cel responsabil sa aduca dovezi. Ca sa fie clar principiul logic, nimeni nu cred ca poate dovedi ca eu nu am un unicorn invizibil, inodor si indetectabil in garaj, dar asta nu inseamna ca acel unicorn este real. Astfel, personal, nu neg posibilitatea ca un astfel de zeu sa existe, dar aleg sa nu ii accept existenta, din moment ce nu exista nicio baza logica pentru a o face. Iar daca un zeu, precum cel crestin, exista, cu siguranta nu l-as venera.
      O seara buna!

      P.S.: Interesant articol, cu o abordare foarte buna a unui subiect considerat "delicat" (de unii, nu si de mine).

      Ștergere
    2. @ Ştefania
      De acord, tema nu tocmai facilă, iar lumea va fi întotdeauna împărţită în pro şi contra. Departe de mine, idea de a fi căutat controversele, consider că idei (chiar diametral opuse) pot coexista fără polemică. Tocmai de aceea, n-am să afirm în termeni absoluţi existenţă sau inexistenţa unei entităţi zise divine. Mi-am exprimat doar părerea asupra subiectului, fără însă a mă erija în vreun fel în deţinătorul adevărului absolut, am adus argumentele mele întru explicarea propriei convingeri şi am punctat inadvertenţele de ordin logic acolo unde am considerat că există, invitându-vă pe voi la o discuţie liberă de prejudecăţi. Nu-ţi face griji, nu te înţeleg greşit, nu judec oamenii ori părerile lor şi respect opinia fiecăruia chiar dacă e diferită de a mea, fără să încerc să i-o schimb în vreun fel sau altul. Fiecare este liber să creadă ce vrea, ce i se pare că rezonează cu interiorul său. Doar că, fiind adeptul logicii matematice, incerc să descopăr obiectiv cauza şi mai ales să nu o confund cu efectul.

      O seară plăcută, Ştefania şi mulţumesc pentru exprimarea punctului tău de vedere :)

      Ștergere
    3. @ Cristian
      Corectă logica expusă de tine, exprimă un principiu valabil încă din vremea romanilor (dreptul roman - "actori incumbit onus probandi" = "sarcina probei incumbă reclamantului") aplicat şi în prezent (dreptul penal - sarcina probei cade la acuzator, acela fiind obligat să producă probele vinovăţiei acuzatului, ultimul nefiind silit să-şi dovedească nevinovăţia).
      Aşadar, fie că susţin existenta lui Dumnezeu, fie că o infirm, eu cel care afirmă un lucru trebuie să-l probez (dacă pot). Recunosc, nu pot aduce dovezi incontestabile (de altfel mă îndoiesc că poate cineva) în niciuna dintre cele două direcţii. Pot doar să-mi formez o părere (logică sau dogmatică, atee sau religioasă) bazată pe argumente personale (subiective). Personal, am pornit de la ideea stabilirii (declarării) cauzei primordiale, iar aici am dat câştig de cauză elementului a cărei existenţă e dovedibilă şi dovedită (Universul), considerând celălalt element (divinul, zeii, pe dumnezeu) drept un efect al acestei cauze. Evident, sunt conştient că eu însumi sunt un efect (desigur şi o cauză, dar este irelevant aici) şi de aceea, asemeni ţie, nu mă hazardez în a emite concluzii definitive, nu pot nega, dar nici afirma cu certitudine existenţa divinului. Totuşi, prefer realul dovedit în locul himerelor, n-aş vrea ca întemeiat pe o iluzie să mă învingă adevărul.
      Nici mie nu mi se pare un subiect delicat (altfel n-aş fi deschis discuţia), mai degrabă unul care îndeamnă la "gimnastica minţii",un fel de învioarare de dimineaţă.

      O seară faină, Cristian :)

      Ștergere
  6. Pe toţi zeii, dar ce subiect ai deschis! Cred că nimeni niciodată nu va putea argumenta filozofic existenţa lui Dumnezeu, astfel încât să-i convingă pe toţi oamenii să creadă în mod absolut în existenţa sa, la fel cum nici negarea existenţei lui nu poate fi argumentată. Dar ce fel de Dumnezeu căutăm fiecare dintre noi? Circulă o vorbă: când astronauții ruşi au ajuns în spaţiu nu l-au văzut pe Dumnezeu, aşa că au spus că nu există, însă astronauţii americani au spus: de ce n-aţi ieşit din navetă, l-aţi fi cunoscut faţă-n faţă. Dar ca să revin la întrebarea ta, cine pe cine, ştiinţa o are pe mama natură, religia pe Dumnezeu, drept "constructori", cu diferenţa că religia a pornit înaintea ştiinţei, atribuindu-i lui Dumnezeu conşţiinţa de sine şi cele din jur, dându-i chip şi asemănare după omul însuşi. Însă ambele au pornit de la nimic, şi cum au apărut Big Bang şi Dumnezeu, răspunsurile sunt identice: au existat dintotdeauna. Departe, departe de a distinge vreodată adevărul ...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, am momentele mele de (in)conştienţă în care mă avânt cu gândul dincolo de frontiere :) Se pare că sunt într-o perioadă în care istoria mi se pare ignorabilă în raport cu marile dileme (cunoaştere/autocunoaştere, iubire, zei... şi mai am câteva...)
      Cred că filozofic e totuşi mai accesibilă negarea, urmând căile logicii elementare. Ştiinţa, aflată într-o continuă schimbare (cândva mecanica newtoniană era incontestabilă, acum dăm credibilitate fizicii cuantice, "mâine", oare ce apare) lasă loc pentru contestaţii.
      Aveau "dreptatea lor", atât ruşii cât şi americanii, eu de pildă aş spune că "Cerul" e doar plin de stele...
      Tocmai, unii dau drept cauză primordială "Marele Bang", ceilalţi pe "Le Grand Ordinateur", cum ar zice franţuzul. Deja avem o problemă, prin cauză primordială se înţelege una singură, UNICUL; aşadar care dintre ele se mulţumeşte cu rangul de efect, întrucât este evident că ambele nu pot să fie CAUZA INIŢIALĂ. Acum logica ne învaţă că, dacă avem de ales o cauză, să dăm crez celei a cărei existentă e dovedită, argumentată, iar pe cealaltă s-o considerăm un efect, efect care sigur (dar nu obligatoriu) ar putea fi o cauză pentru alte evenimente (efecte). Desigur, nouă, efecte ale cauzei, foarte probabil, ne va fi intangibil dezideratul de a ne înţelege cauza (creatorul). De pildă un ceasornicar (cauza) va înţelege în amănunt ceasul (efectul creaţiei sale), ceasul, în schimb, puţin probabil că-şi va percepe la fel cauza (creatorul). E puţin forţată analogia dar alta nu mi-a venit acum la repezeală.
      Seară plăcută, Antonela :)

      Ștergere
  7. Un articol foarte interesant, ca toate cele scrise de tine, de altfel. :)
    Eu am credinta in suflet, motivatiile, argumentele sunt tot acolo si sunt suficiente pentru a-mi explica mie problema. Pur spiritual. E credinta mea si felul meu de a vedea lucrurile si nu simt nevoia sa le impart cu nimeni. E adevarul meu, iar pentru cel universal valabil, asa cum spune si Antonela, e foarte departe. Si poate e mai bine asa. Impunerile, in acest caz, sunt total neindicate.

    O zi frumoasa, Centurion. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. *iar cel universal valabil

      Ștergere
    2. Bună, Nice :)
      Presupun că fiecare deţine propriul adevăr, are propria "credinţă", mai mult sau mai puţin dogmatică, credem în ceva, natural sau fantasctic, dar credem şi este undeva în interiorul nostru şi e ceva intim (cum spuneai), ne aparţine doar nouă. Mi-e cam greu să admit existenţa ateilor "pur sânge"...
      Nici nu căutam adevărul universal, mi-am expus opinia am dat câteva argmentaţii, evident personale, invitându-vă pe voi la o dezbatere, nicidecum n-a fost o impunere, pentru că respect opiniile indiferent dacă coincid ori ba cu cele personale.
      O seară faină, Nice ;)

      Ștergere
  8. :)) Ce mai candidat erai pentru Rugurile Inchizitiei! Mama, ce mai friptura faceai :))
    Cu cat studiezi mai mult stiinta, cu atat te indoiesti mai mult de existenta lui Dumnezeu. Oricum, daca exista o divinitate, oricare ar fi ea, nu are nimic de a face cu religia pe care ne-o propovaduiesc noua popii. S-avem iertare, asta-i scrisa de oameni, nu de divinitate. Iar oamenii, prin natura, sunt imperfecti si de aici toate mortile venite in numele credintei.
    Nu am fost niciodata credincioasa. E ceva ce ma retine sa accept fara cartire expresia "Crede si nu cerceta" pentru ca am un creier caruia nu pot sa ii spun: "Stop, aici nu te bagi!". Dar ii invidiez pe credinciosi. Sincer! Am mai vorbit eu despre asta intr-o postare pe blogul meu. Ii invidiez pentru ca au de ce se agatza, si au pe cine da vina(impropriu spus :))in caz de necaz: "Asa a vrut Dumnezeu!" si nu se mai revolta, se impaca cu ei insisi si cu ideea. E mare lucru.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu nu aş numi neapărat divinitate prezumtiva formă de existenţă, eventual entitate (energetică, astrală, necunoscută, cum vrei) tocmai pentru a nu crea confuzie cu termenii popimii, tagmă pe care, între noi fie vorba, chiar n-o agreez, câtuşi de puţin, ba aş zice că-mi repugnă.
      Personal, n-aş putea spune că-i invidiez pe credincioşii (în spiritul religiei, indiferent care ar fi aceasta), le respect alegerea, dar nu simt nevoia de "opiu" (cum parcă îi zicea Marx), pentru a-mi îndulci viaţa.

      Ștergere
    2. Spune-i cum vrei, din partea mea :), că nu mă agit pe marginea subiectului. Popii nu i-am înghițit niciodată și au fost un factor extrem de important în ... necredința mea.
      Eu nu cred că aduce vreo îndulcire vieții, religia. Cred că mai degrabă o împăcare în fața sorții, elimină revolta. Asta e motivul pentru care îi invidiez. Restul, dacă o mai fi ceva, nu mi se pare interesant. Dar ce știu eu, păcătoasa :)). Apropo, dacă o exista Lumea de Apoi (eu sper că nu, că îmi ajunge asta) noi doi o să fierbem la foc mic în cazan :))

      Ștergere
    3. Poate atât îndulcire cât şi împacare, asta nu-mi pot pot decât imagina, însă sunt convins că indiferent de "beneficii", acestea se bazeaza pe o imensa iluzie. Drept e ca nici nu vor simti deziluzia, intrucat NIMICUL de după îi va feri de dezamagire. Totuşi, cum zicea Epictet: "este preferabil ca, întemeiat pe adevăr, să învingi o iluzie, decât bazat pe o iluzie să te învingă adevărul"
      Oh, evident avem locuri rezervate, asta DACĂ... Presupun că exista o "lume de apoi", desigur nu în sensul biblic, însa cum în natură, "nimic nu se pierde, ci totul se transforma", iau serios în considerare varianta după care atomii care mă compun vor gasi o cale de a se recombina, de a se integra Naturii/Universului, supravietuindu-mi pe mai departe... Nu mă intreba despre conştiinţa de sine, n-am idee din ce este facută ţi unde se duce, probabil se va transforma si ea :))
      Desigur, amândoi suntem nişte ignoranţi ;)
      O seară faină, Tina

      Ștergere