Oamenii zăpezilor veşnice – Eschimoşii

Eschimoşii au venit în Alaska traversând strâmtoarea Bering, aşa cum indienii veniseră în America, cu vreo douăzeci de milenii în urmă, în timpurile când o limbă de pământ unea, după cum se crede, cele două continente. Se presupune că eschimoşii au trăit multă vreme în Asia, probabil de-a lungul coastei arctice a Siberiei, unde s-au găsit urme
ale aşezărilor lor. De altfel, şi astăzi mai există un grup, e drept restrâns, care a rămas în locurile de obârşie.

În vremea când popoarele din bazinul Mediteranei începuseră să practice agricultura şi creşterea vitelor, iar amerindienii îşi extindeau stăpânirea asupra întregului continent american, eschimoşii îşi perfecţionau tehnica de vânătoare şi de pescuit şi se adaptau tot mai bine condiţiilor specifice nordului îngheţat. Ei îşi spuneau “Innuit”, în traducere, “oameni prin excelenţă”. Denumirea de eschimos fiindu-le atribuită de iezuiţi în secolul al XVI-lea şi însemnând “mâncător de carne crudă”.

Atunci când inuiţii au venit din Eurasia în America, probabil atraşi de condiţiile mai bune de vânătoare, fâşia de uscat care unea cele două continente nu mai exista. Au traversat, într-o călătorie temerară, strâmtoarea Bering, îmbarcaţi în “umiacuri”, ambarcaţiuni mari şi rapide. Iniţial s-au stabilit pe coastele peninsulei Alaska, pentru ca mai apoi să pătrundă mai adânc pe uscat, cu precădere de-a lungul cursurilor de apă. Aceasta a fost prima mare migrare a eschimoşilor, petrecută undeva pe la începutul erei noastre.

Cea de-a doua migrare a început în jurul anului 800 şi s-a desfăşurat pe un front foarte larg. Mişcarea a pornit din Alaska şi a ajuns până în Groenlanda. Pe acest drum, măsurând mii de kilometri, au rămas, în diferite locuri, grupuri de eschimoşi, care au populat regiunile nordice ale continentului american şi unele insule arctice ale acestuia.

Eschimoşii ajunşi în Groenlanda au atins în secolul al X-lea extremitatea de nord a insulei, locul unde se află astăzi aşezările Etah şi Thule. Ulterior s-au îndreptat spre sud, de-a lungul coastei apusene, întâlnindu-i pe normanzii conduşi de Erik cel Roşu în anul 998. Ce s-a întâmplat în Groenlanda mai târziu ar fi foarte interesant de ştiut, dar nu poate fi decât dedus. Se pare că, eschimoşii şi normanzii au trăit vreme îndelungată împreună, stabilind o strânsă legătură, căci printre vestigiile descoperite de arheologi se numără unelte de fier de origine europeană. După legendele locale, colonia normandă a pierit ca urmare a nimicirii ei de către eschimoşii biruitori într-o mare luptă. Istoricii scandinavi consideră că dispariţia coloniştilor a fost cauzată de întreruperea legăturilor cu Europa, bolilor şi foametei, acest eveniment întâmplându-se în secolul al XV-lea. Ulterior, inuiţii şi-au extins stăpânirea de-a lungul întregii coaste de de vest a Groenlandei, iar apoi şi asupra celei de est, înregistrând o puternică dezvoltare.

Eschimoşii sau inuiţii sunt singurul popor primitiv din timpurile noastre care trăieşte atât în Lumea Veche cât şi în cea Nouă. Ţinutul inuiţilor începe de la capătul cel mai de răsărit al peninsulei Ciukotsk, continuând cu insulele Komandor, la răsărit de Kamceatka şi insulele Aleutine.

Pe continentul american, eschimoşii s-au răspândit de la Copper River, respectiv de la strâmtoarea Prince William, spre nord, de-a lungul coastelor statului Alaska (în câteva locuri regăsindu-se şi mai departe în interiorul regiunii). Dincolo de graniţa canadiană, în regiunea Mackenzie, aria lor de răspândire înaintează până în ţinutul de coastă, extinzându-se şi asupra insulelor arhipelagului arctic. La apus de golful Hudson, ţinutul eschimoşilor pătrunde până la 500 km în interiorul ţării. Regiunile de pe ambele părţi ale strâmtorii Hudson, adică insula Baffin şi părţile nordice ale coastei peninsulei Labrador, sunt locuite de inuiţi.

Extremitatea răsăriteană a ţinutului locuit de eschimoşi este Groenlanda. Părţi importante ale ţinuturilor de coastă fiind şi astăzi populate de eschimoşi. Având însă adesea o parte considerabilă de sânge european, ei se socotesc nu eschimoşi, ci groenlandezi.

În total, există azi aproximativ 55.000 de eschimoşi şi 1.500 de aleutini. Numărând însă după criteriul lingvistic, raportul se deplasează oarecum în favoarea elementului aleutin. Din Alaska de nord-vest până în Labrador şi Groenlanda, dialectele cuprinse în noţiunea de “inupik” sau “inyupik” sunt strâns înrudite. În schimb, râul Yukon, care împarte Alaska în două jumătăţi, cea de nord şi cea de sud, constituie o delimitare clară din punct de vedere al limbii: inuiţii de o parte şi de cealaltă a acestei demarcaţii, care iarna nu constituie nici un obstacol, se înţeleg tot aşa de puţin unii cu alţii precum englezii cu germanii. Deosebirea devine şi mai evidentă când este vorba de un dialect aleutin; în special vocabularul (mai puţin gramatica) este atât de diferenţiat, încât unii lingvişti s-au îndoit chiar şi de înrudirea dintre limba vorbită de eschimoşi şi aceea a aleutinilor.

Felul de viaţă al eschimoşilor este caracterizat, în general sau cel puţin până de curând, de legătura puternică cu zona de coastă, datorită îndeletnicirii de vânători de mamifere marine. Totuşi există câteva grupuri mici care duc o viaţă evidentă de uscat, astfel că vânătoarea renilor constituie baza existenţei lor. În ciuda diferenţelor, cultura materială a eschimoşilor este surprinzător de unitară. Nu a fost, însă, întotdeauna aşa. Abia relativ târziu, aproximativ acum 1000 de ani, cultura Thule care a pornit din Alaska şi s-a răspândit până în Groenlanda, a dus la unificare.

Se înţelege de la sine că în viaţa unui popor prin excelenţă arctic două probleme, care constituie practic conţinutul vieţii lor, stau pe primul plan: lupta pentru obţinerea hranei şi apărarea împotriva frigului. Materia primă folosită pentru unelte, arme şi alte obiecte este extrem de limitată. Pe primul plan stau părţi din animalele capturate, apoi lemnul, ierburi de împletit, lutul, piatra (o varietate de cremene) roci uşor de şlefuit, steatit pentru confecţionarea de recipiente.

Dacă ne gândim la locuinţele eschimoşilor, de cele mai multe ori ne vin în minte, colibele de zăpadă. Nu trebuie însă să pierdem din vedere că astfel de locuinţe numite “iglu” se cunosc numai în ţinuturile centrale şi în parte în Labrador, ca adăposturi permanente pentru iarnă. În alte părţi, mai ales Alaska de nord şi Groenlanda de nord, igluurile servesc ca adăpost numai în timpul călătoriilor şi vânătorii. Aceeaşi situaţie şi în cazul corturilor din piei de animale, care oferă adăpost în anotimpul mai cald, dar care nu se constituie în locuinţe permanente. Pentru arheologi, cea mai mare importanţă o constituie locuinţele de iarnă, săpate în pământ, cu pereţi din zidărie uscată sau din brazde de pământ, construcţia acoperişului fiind din bârne de lemn plutitor sau oase de balenă, acoperite cu piei sau tot cu brazde de pământ, peste care în timpul iernii se mai adăuga, fireşte, şi zăpada. Intrarea în formă de tunel, oprea zăpada şi vântul şi conducea în interiorul locuinţei, a cărei suprafaţă dreptunghiulară, rotundă sau în formă de pară era destul de mică; excepţie făcând locuinţele comune, descoperite doar în câteva locuri, care erau destinate traiului mai multor familii.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 7-8(28-29) iulie-august 1969
Sursa FOTO