vineri, 28 februarie 2014

Calendarul de-a lungul veacurilor

Calendarul solar Praga Cehia
Măsurarea intervalelor de timp a constituit, încă din cele mai îndepărtate vremuri, o preocupare vitală oamenilor, având rădăcini adânci în cerinţele practicii. Organizarea activiţăţilor oamenilor este de neconceput în lipsa etaloanelor de durată bine precizate. Un astfel de etalon este ziua, corespunzătoare măsurării unor intervale scurte de timp, însă incomodă dacă ar fi să o folosim pentru stabilirea datei unui eveniment important. Precizarea vârstei după numărul de zile este incomod de realizat,
aceeaşi situaţie ciudată, chiar greu de conceput (date fiind cifrele obţinute) ar fi dacă ne-am aventura să datăm în zile evenimente petrecute cu mult timp în urmă, de exemplu, plecarea lui Columb în prima călătorie spre Lumea Nouă. S-ar putea invoca faptul că o mare civilizaţie a Americii Centrale, Maya, folosea, cu milenii în urmă, datarea evenimentelor în zile. Dar aceasta nu face decât să ilustreze existenţa unui sistem cronologic primitiv, cu mari dezavantaje.

Pentru măsurarea timpului, oamenii au folosit în primul rând fenomene naturale, a căror succesiune sau repetare la intervale regulate o observau. Firesc, cel dintâi fenomen natural luat în considerare a fost acela al succesiunii neîntrerupte a răsăritului şi apusului de soare. La început, ziua împreună cu noaptea, adică dutata care separă două răsărituri de soare, a constituit singura unitate de măsurat timpul. Romanii au introdus o importantă inovaţie în utilizarea acestei unităţi fundamentale, prin împărţirea zilei în 24 de ore (horae).

Observând că ziua este o unitate de măsurat timpul inadecvată pentru procese şi fenomene de durată mare, învăţaţii antichităţii au căutat să o completeze prin găsirea unui etalon mai mare. Şi-au îndreptat privirea spre cer şi au observat cu atenţie Luna. Aceasta prezintă patru faze, care se repetă mereu în aceeaşi ordine. Răstimpul dintre două faze identice este un interval precis, echivalent cu 29 de zile şi jumătate (mai precis: 29 de zile, 12 ore, 44 de minute şi 3 secunde); denumirea sa astronomică este lună lunară sau lunaţie. Dar nu trebuie să uităm că lunaţia nu coincide cu luna calendaristică în care a fost transpusă şi care este alcătuită dintr-un număr întreg de zile.

La început, luna calendaristică a fost considerată de 29 de zile. Dându-şi seama că e prea scurtă şi nu corespunde pe deplin cu ciclul fazelor lunare, învăţaţii vremii, au preferat să o considere de 30 de zile. Şi de data aceasta au ajuns într-un impas, durata fiind prea mare în raport cu lunaţia. În sfârşit, au ajuns să stabilească luna calendaristică la 29 de zile şi jumătate, prin alternarea lunilor de 29 de zile cu cele de 30 de zile, însumarea a 12 asemenea luni dând un an civil de 354 de zile. Astfel a luat naştere calendarul lunar. Am văzut însă că luna lunară depăşeşte de fapt 29½ zile, de aceea anul calculat după sistemul de mai sus era mai scurt cu 8 ore şi 48 de minute decât anul lunar astronomic. Pentru a restabili concordanţa, popoarele care au rămas la acest calendar au creat un ciclu special de 5 ani de 354 de zile şi 3 ani de 355 de zile, ziua suplimentară fiind adăugată ultimei luni din an. Ma tîrziu, calendarul lunar a fost perfecţionat prin conceperea unui ciclu de 30 de ani – cuprinzând 19 ani comuni şi 11 ani bisecţi – prin care diferenţa dintre anul civil şi anul lunar se reducea la numai o zi în 3000 de ani.

Dar oricât de perfecţionate, calendarele lunare au un mare defect, cauzat tocmai de faptul că se orientează numai după Lună. Ele sunt independente de mişcare de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, fiind cu circa 11 zile mai scurte decât anul tropic, adică intervalul dintre două echinocţii de primăvară succesive. În consecinţă, începutul anului lunar se mută, pe rând în toate anotimpurile, iar calendarul respectiv nu mai poate servi la organizarea acelor activităţi importante care depind de ciclul solar (agricultură, păstorit etc.). Iată de ce mai toate popoarele antichităţii au trecut la alcătuirea de calendare lunaro-solare, care ţineau seama atât de succsesiunea fazelor lunare cât şi de ciclul natural al anotimpurilor, aşa cum acest ciclu poate fi determinat după mişcarea aparentă a Soarelui pe boltă.

Babilonienii, cei dintâi care au deosebit stelele de planete, prin observarea mişcării lor, au folosit până în mileniul al II-lea î.e.n. un calendar lunar, apoi au trecut la cel lunaro-solar, intercalând într-un ciclu de 8 ani lunari 3 luni suplimentare. Prin secolul al VI-lea î.e.n., aceştia au micşorat şi mai mult decalajul dintre anul civil şi cel astronomic, introducând ciclul de 19ani, cu 7 luni suplimentare. Începutul anului lor lunaro-solar era primăvara, în luna pe care o denumeau Nisan. Tot babilonienilor li se datorează crearea unei unităţi de timp legată de fazele Lunii – săptămâna – , formată din 7 zile (cărora mai târziu, romanii le-au dat nume de planete). De la babilonieni săptămâna a fost preluată de evrei, care precizau prin numere zilele acesteia, în afară de Sabbat – Sâmbăta. În perioada cea mai veche a istoriei lor, calendarul lunar al evreilor semăna cu cel al fenicienilor şi cartaginezilor. După captivitatea babilonică, ei au împrumutat numele lunilor de la babilonieni, au fixat începutul anului primăvara, apoi l-au mutat toamna, în luna Tsiri, fără dată fixă, deplasându-se pe întregul interval al lunii. Pentru a realiza concordanţa anilor lunari cu poziţia Soarelui, intercalau în mod neregulat o a 13-a lună. Mai târziu, sub influenţa grecilor (cca. 338 e.n.) au introdus ciclul de 19 ani, cu 12 ani comuni, ceilalţi 7 ani având câte o lună în plus.

Şi grecii antici au folosit în cronologia lor anul lunar de 354 de zile. În secolul al VII-lea î.e.n. au căutat, din necesităţi practice, să pună în concordanţă anul civil cu mişcarea aparentă a Soarelui, introducând, într-o perioadă de 8 ani (96 de luni) 3 luni suplimentare, totalizând astfel 99 de luni. Totuşi, în 160 de ani, începutul anului civil întârzia cu o lună. În 594 î.e.n., Solon a adus o oarecare îmbunătăţire acestui sistem, însă cel care a perfecţionat calendarul lunaro-solar grec a fost astronomul atenian Meton. Acesta a propus ciclul de 19 ani lunari cu 7 luni suplimentare, adică un ciclu de 235 de lunaţii, având 6940 de zile sau 19 ani solari. Ciclul de 19 ani a început să se aplice de la 16 iulie 432 î.e.n., când era lună nouă, după solstiţiul de vară. Sistemul lui Meton, care înlătura neajunsurile ciclului de 8 ani, a fost privit de atenieni ca o mare descoperire, drept pentru care s-a hotărât ca cifrele ciclului să fie scrise cu aur pe toate monumentele Atenei, sistemul numindu-se numărul de aur sau ciclul lui Meton.

Ulterior s-a observat că ciclul lui Meton e mai lung cu o treime de zi decât lunaţiile astronomice, iar cei 19 ani solari formează o perioadă cu o jumătate de zi mai lungă decât anii astronomici. Pe la 330 î.e.n. un alt astronom, Callip, a corectat sistemul metonian alcătuind un ciclu de 76 de ani (960 de lunaţii), în care din cele 27760 de zile a suprimat o zi fără a reuşi însă să realizeze o concordanţă deplină între mersul Lunii şi al Soarelui, căci după 380 de ani luna nouă apărea mai devreme cu o zi. În secolul al II-lea, astronomul Hipparc a realizat ciclul de 532 de ani, ajungându-se la un an mijlociu foarte exact.

Grecii n-au cunoscut săptămâna în perioada mai veche a istoriei lor, îmrumutând-o ulterior de la evrei. Unele zile ale săptămânii nu aveau denumiri, fiind indicate prin numere: 2 pentru luni, 3 – marţi etc. Ziua a 6-a era „ziua pregătirii” (Paraschevi) iar a 7-a Sabbat. Când au adoptat creştinismul, prima zi a săptămânii, Dominica romană, a devenit „ziua Domnului” (Chiriachi). Macedonenii au folosit, de asemenea, un calendar lunaro-solar de 12 luni, intercalând din când în când o a 13-a lună. Ionienii din Asia Mică, în bune relaţii cu Atena, au folosit un calendar după modelul atenian, la Milet datele evenimentelor putându-se deduce din listele magistraţilor. Calendarul milesian a fost folosit şi de coloniile Miletului pe ţărmul Mării Negre: Histria şi Tomis (Constanţa), pe când la Callatis (Mangalia) se utiliza calendarul din Megara. Prin intermediul coloniilor greceşti şi al macedonenilor, au cunoscut de bună seamă şi dacii sistemul calendaristic lunaro-solar, folosit de altfel şi de romani înainte de Iulius Caesar.

În prima perioadă a istoriei lor, romanii au utilizat un ciclu de 10 luni, numit annus. Era un an lunar, care începea cu primăvara la 1 martie şi se termina cu luna a 10-a, December. Lunile acestui an erau: Martius (31 de zile), Aprilis (30), Maius (31), Iunius (30), Quintilis (31), Sextilis (30), September (30), October(31), November (30) şi December (30), deci şase luni de 30 de zile şi patru luni de 31 de zile, anul totalizând 304 zile. Se poate admite că acest calendar este o creaţie a populaţie pastoral-agrare din Italia, care elimina din socoteala timpului două luni de iarnă, perioadă când activitatea oamenilor de atunci era neînsemnată.

Când lumea romană a intrat în contact cu grecii, s-a simţit nevoia alcătuirii unui calendar lunaro-solar de 12 luni – la vechiul calendar adăugându-se două luni: Ianuaruis (29 de zile) şi Februarius (28), între December şi Martius, iar cele şase luni de 30 de zile s-au redus la câte 29 de zile, ajungându-se la un an lunar de 355 de zile. Pentru a realiza concordanţa cu mersul aparent al Soarelui, s-a hotărât ca o dată şa doi ani să se intercaleze o lună numită Mercedonius, având alternativ 22 şi 23 de zile, între 23 şi 24 Februarius. Într-un ciclu de 4 ani se grupau astfel 1465 de zile, ajungându-se la un mediu de 366 de zile şi o pătrime – mai mult însă decât anul solar cu aproximativ o zi.

Multă vreme nici romanii n-au cunoscut săptămâna de şapte zile, folosind un ciclu de 8 zile – nundinae – notate în calendar cu litere de la A la H. Mai târziu au împrumutat săptămâna de la evrei dându-i numele septimana sau hebdomas şi atribuind fiecărei zile un nume de planetă (printre planete fiind considerat şi Soarele, conform concepţiei greşite, geocentrice, care a persistat până în secolul al XVI-lea e.n.): Lunea dies (luni, Luna), Martis dies (marţi, Marte), Mercurii dies (miercuri Mercur), Jovis dies (joi, Jupiter), Veneris dies (vineri, Venus), precum şi Sabbat (sâmbătă) care e de origine ebraică. Ultima zi a săptămânii era Solis dies (ziua Soarelui). După adoptarea creştinismului, Constantin cel Mare a stabilit însă (în 321) ca această zi să devină prima zi a săptămânii, sub numele de Domini dies, dominica (ziua Domnului). Germanii şi englezii încă folosesc ziua Soarelui (Sonntag / Sunday).

Anul lunaro-solar roman începea, asemeni anului primitiv lunar, la 1 martie. Începutul fiecărei luni şi deci al anului se socotea din momentul când apărea pe cer o seceră subţire, luna nouă. La Roma, pontifii anunţau acest eveniment în Capitoliu, cu glas tare. De la verbul calare (a chema, a anunţa) s-a format substantivul calendae, care indica întâia zi a lunii, de unde a derivat şi cuvântul calendarium (calendar). La început, acesta desemna registrul ţinut de cămătari, fiindcă dobânzile se plăteau în prima zi a lunii. Începerea anului la 1 martie s-a practicat până în anul 153 î.e.n., când s-a decis ca anul să înceapă la data de 1 ianuarie.

Arabii şi toate popoarele din Asia, Africa şi Europa care au îmbrăţişat religia musulmană au folosit un calendar pur lunar, în 33 de ani producându-se o diferenţă de un an faţă de ciclul solar. Chinezii au folosit în perioada primitivă un an de 360 de zile, a cărui structură nu este bine cunoscută. De pe la jumătatea mileniului al III-lea î.e.n. au trecut la un an lunaro-solar, prezentând un ciclu de 19 ani lunari, dintre care 12 erau comuni şi 7 aveau o a 13-a lună intercalată. Începutul anului varia între 20 ianuarie şi 19 februarie (după calendarul nostru). Anul avea 354 sau 355 de zile, iar cel plin – 383 sau 384 de zile. Lunile erau mici (29 de zile) şi mari (30 de zile), n-aveau nume, ci număr de ordine, iar ziua civilă începea la miezul nopţii şi era împărţită în 12 părţi egale, numite shi. Indienii (hinduşii) au întrebuinţat (aprox. între 2000 - 800 î.e.n.) un calendar lunar, îmbunătăţit apoi cu luni intercalate, dând un an de 360 de zile. Ziua era împărţită în 60 de unităţi şi se utiliza un ciclu de 60 de ani, dar şi un altul de 12 ani, numit ciclul lui Jupiter.

Pe lângă calendarul lunar şi cel lunaro-solar a existat şi un calendar solar, conceput exclusiv pe mersul aparent al Soarelui, fără a ţine seamă de fazele Lunii. Mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui are o durată de 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde (an solar sau tropic). În mişcarea vizibilă a Soarelui pe bolta cerească în timp de un an se observă că acesta nu apune întotdeauna în aceeaşi regiune a cerului, iar în preajma locului unde Soarele apune nu răsare la ivirea întunericului mereu aceeaşi constelaţie. Babilonienii au observat cu mii de ani în urmă că aproape toate planetele nu se deplasează prea mult de la planul elipsei, mişcându-se într-un brâu cuprins între două cercuri la 9º de o parte şi de alta a acesteia. În această zonă – zodiacul – se află cele 12 constelaţii pe care Soarele le traversează rând pe rând în cursul unui an. Egiptenii au folosit cei dintâi un calendar solar în anul 4241 î.e.n. (cel mai vechi calendar cunoscut). Număra 12 luni de 30 de zile, fiecare lună fiind divizată în trei decade, având un total de 360 de zile, la care se adăugau cinci zile suplimentare. Anul calendaristic egiptean avea 365 de zile, o precizie destul de bună, fiind totuşi mai scurt cu 5 h, 48’ şi 46” decât anul solar sau tropic, ceea ce îl ducea în situaţia de a pierde o zi în patru ani. Astfel, în 1460 de ani decalajul atinge un an întreg! Salvarea a venit de la strălucitoarea stea, botezată de egipteni Sothis (Sirius), care (după 2 luni de invizibilitate) apare la orizont în regiunea Memphis înainte de răsăritul Soarelui, precedând şi anunţând începutul revărsării Nilului, moment vital pentru agricultura egipteană. Intervalul de timp dintre două răsărituri ale lui Sothis este egal, în medie, cu 365 de zile şi jumătate, deci durata ei de revoluţie coincide cu anul solar. Prin decretul faraonului Ptolemeu al III-lea, începând cu anul 238 î.e.n. se adaugă o dată la patru ani o zi suplimentasră anului de 365 de zile, constituindu-se astfel un an mediu de 365¼ zile.

În vremea lui Iulius Caesar decalajul calendarului lunaro-solar roman faţă de anul astronomic ajunsese, în ciuda intercalărilor practicate, la 90 de zile; marti, lună de primăvară, cădea în plină iarnă, ceea ce contravenea spiritului organizat al romanilor. Ceaser a horărât reformarea calendarului după modelul egiptean, ascultând de sfatul înţelept al astronomului Sosigene din Alexandria. Pentru eliminarea diferenţei la care se ajunsese între anul civil şi anul tropic, s-au introdus două luni suplimentare (de 34 şi 30 de zile), acestea fiind intercalate între November şi December, realizându-se un an de 15 luni sau 445 de zile – numit anul confuziunii – din octombrie 47 până la 1 ianuarie 45 î.e.n. Începând cu această ultimă dată s-a aplicat noul calendar, numit iulian (astăzi numit şi stil vechi).

Prin sistemul său cronologic, Caesar suprima luna intercalată bienală (Mecedonius) şi ridica durata anului comun cu 10 zile (de la 355 la 365 de zile), adăugând câte o zi la patru luni de 29 de zile (Aprilis, Iunius, September şi November) şi câte 2 zile lunilor Ianuarius Sextilis şi December. Totodată fixa lungimea anului iulian la 365 de zile şi 6 ore, apropiindu-l de anul solar. Deoarece în mod practic anul nu putea avea fracţiuni de zi (¼), a dispus ca după trei ani comuni de 365 de zile să urmeza al patrulea de 366 de zile, ziua suplimentară fiind menită să compenseze diferenţa de 6 ore anual. Această zi se intercala între 23 şi 24 februarie (unde anterior se introdusese Mercedonius), adică în ziua a şasea înainte de calendele lui martie (1 martie), devenind în felul acesta dies bis sextus (a şasea zi încă o dată, repetată), anul respectiv primind denumirea bis sextilis (an bisect). După introducerea creştinismului în Imperiul roman, ziua bisectă a fost deplasată la sfârşitul lui Februarius ca a 29-a zi.

Reforma calendaristică iuliană a conservat numele stabilite atunci când anul începea la 1 martie şi avea numai 10 luni: September, October, November şi December şi-au păstrat vechile denumiri, deşi nu mai reprezentau a şaptea, a opta, a noua şi a zecea lună în cadrul anului de 12 luni. Două luni care indicau ordinea numerică, Quintilis şi Sextilis, au primit după moartea lui Iulius Caesar şi a lui Augustus numele acestora (Iulius şi Augustus). Trebuie remarcat faptul curios că romanii nu numărau progresiv zilele unei luni, ci divizau luna în trei părţi inegale, determinate prin trei zile cu denumiri speciale: calende, none şi ide. Calendele erau în ziua întâi a lunii, nonele fie la 5, fie la 7 ale lunii, iar idele pe data de 13 sau 15. Zilele se numărau înapoi de la calende, none şi ide. Astfel, data de 23 iunie era exprimată IX dies Kalendas Iulii (în ziua a noua de la calendele lui iulie), numărându-se înapoi 9 zile de la 1 iulie inclusiv. Calendarul iulian adoptat treptat de numeroase popoare, stă la baza calendarului modern în ce priveşte durata anului, împărţirea pe luni, numele acestora şi numărul de zile. Numai fixarea zilei de 1 ianuarie ca început de an s-a făcut mai târziu.

În orânduirea feudală începutul anului a variat de la popor la popor şi de la epocă la epocă, întrebuinţându-se, în aceeaşi ţară, pentru o perioadă de timp, un început de an sau stil, pentru ca ulterior să se treacă la alte stiluri. Cunoşterea acestora prezintă un interes deosebit în stabilirea concordanţei datelor din sursele mediaevale cu sistemul modern de datare. Astfel, 1 martie sau stilul veneţian, întrebuinţat multă vreme la Veneţia, a mai fost uzitat în Franţa merovingiană (secolele VI-VII), precum şi în Rusia până în secolul al XIII-lea. 25 martie, stilul Bunei Vestiri, a avut curs în cancelaria regilor francezi, sub influenţa normandă (în secolele X-XI), iar în unele regiuni franceze până în secolul al XVI-lea. În Anglia, din secolul al XIII-lea până în 1752, s-a admis stilul de 1 ianuarie, la fel şi în Italia, mai ales la Florenţa (de unde i s-a zis şi stilul florentin). Ziua de Paşte (stilul gallicus sau stilul francez), deci un început de an instabil, întrucât Paştele este o sărbătoare mobilă pe un interval de 35 de zile, s-a folosit în cancelaria regală franceză începând din secolul al XI-lea până în 1564, când s-a trecut la stilul de 1 ianuarie. 1 septembrie (stilul bizantin sau eclesiastic) a fost utilizat de Imperiul bizantin, în Rusia (din secolul al XIII-lea până în 1700) şi în toate ţările de religie creştin ortodoxă. 25 decembrie sau stilul de Crăciun a fost cel mai mult întrebuinţat în Germania (până în secolul al XVI-lea), în Anglia (din secolul al VII-le până în secolul al XIII-lea) şi în ţările catolice. În cancelaria papală era folosit în secolele XIV-XVII şi denumit stilul curiae Romanae. 1 ianuarie, care în prezent cunoaşte o utilizare aproape generală, a pătruns anevoie în uzul popoarelor. În Scandinavia se pare că acest stil este practicat încă din veacul al XIII-lea. În secolul al XIV-lea a fost folosit în Polonia şi Ungaria; Germania, Franţa şi Spania îl adoptă în secolul al XVI-lea, cancelaria papală în veacul al XVII-lea, Rusia în 1700, nordul Italiei în 1749, iar Anglia în 1752.

Calendarul iulian se baza pe un an astronomic calculat de Sosigene la 365 de zile şi un sfert, mai lung decât anul astronomic (tropic) cu 11 minute şi 14 secunde. Deşi mică în aparenţă, difereanţa acumulată pe parcursul a 128 de ani iuliani creează un decalaj de o zi faţă de mersul Soarelui, altfel spus, un avans de o zi a calendarului iulian faţă de anul tropic. Din această cauză, de unde în anul reformei iuliene echinocţiul de primăvară cădea la 25 martie, el a ajuns să cadă în anul sinodului de la Niceea (325) la 21 martie. În secolul al XVI-lea s-a constatat că anul iulian era în avans faţă de Soare cu 10 zile.

Papa Grigore al XIII-lea a găsit necesară punerea în concordanţă a acalendarului cu anul astronomic, mai ales fiindcă se încurca stabilirea sărbătorilor religioase. Comisia numită de el pentru studierea reformei, avându-l în frunte pe astronomul italian Luigi Lilio, a întocmit un amplu raport privin noul calendar. Papa l-a comunicat şefilor statelor catolice, unor înalte instituţii şi patriarhilor ortodocşi, apoi a decis punerea în aplicare a noului calendar, emiţând bula Inter gravissimas. Astfel, ziua imediat următoare celei de joi 4 octombrie a devenit 15 octombrie 1582. Pentru evitarea producerii ulterioare a decalajului, s-a stabilit că numai anii seculari care se divid exact prin patru să rămână bisecţi (din 1600, 1700, 1800, 1900, numai 1600 rămâne bisect, ceilalţi devenind ani comuni). În acest mod se eliminau 3 zile în 400 de ani, adică tocmai diferenţa dintre anul astronomic şi calendar. Prin calendarul gregorian (stilul nou) nu s-a ajuns, e drept la o egalitate deplină între calendar şi mersul Soarelui, rămânând însă o diferenţă de numai (aproximativ) 24 de secunde, ceea ce duce la o diferenţă de o zi în aproximativ 3500 de ani.

Calendarul iulian (stilul vechi) a rămas în vigoare în Europa răsăriteană până în secolul al XX-lea, în România, calendarul stil nou, gregorian, a fost adoptat în 1919. Ulterior s-a rectificarea calendarului s-a făcut într-o formă superioară celei gregoriene, 1 octombrie 1924 devenind 14 octombrie stil nou, eliminându-se diferenţa de 13 zile între calendar şi anul astronomic. Pentru evitarea decalajului s-a decis ca numai anii seculari care, împărţiţi prin 9 dau rest 2 sau 6, să rămână bisecţi. Prin acest sistem, diferenţa de o zi între anul calendaristic şi anul astronomic (tropic, solar) se va prodice abia după 45000 de ani.


Sursa: revista Magazin Istoric, 8 (41), august 1970
Sursa FOTO

6 comentarii:

  1. Greu s-a mai ajuns la forma finala, cea de azi! Oare lumea este nostalgica dupa timpurile cand anul incepea cu 1 martie de vreme ce azi la serviciu toti mi-au urat "La multi ani"? :D Daca era sa ne luam dupa calendarul de altadata maine sarbatoream Revelionul. :P
    Centurion, chiar daca in sufletul tau e iarna, permite-mi sa-ti doresc o primavara senina si plina de bucurii si impliniri. :) Fie ca iubirea, veselia si optimismul sa-ti insoteasca pasii prin dulcea si gingasa primavara 2014.
    Noapte buna si weekend minunat! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, pentru gândul bun, asemenea şi ţie. Păi, dacă cei de la serviciu ţi-au urat "La mulţi ani", o fac şi eu, iar ca să nu rămân mai prejos, plusez cu un mărţişor virtual, aşa de întâi martie. ;)
      Weekend fain, Nice (în concordanţă cu săptămâna tocmai încheiată, în care te lăudai pe blog că ţi-a mers super.) :)

      Ștergere
  2. Îţi mulţumesc mult, Centurion, pentru lectură.
    Uite, citind articolul tău mă gândesc că poate ar trebui stabilit un nou calendar pentru că aşa repede trec zilele şi lunile de nici n-apuci să-ţi dai seama cum au trecut! :))
    O zi minunată îţi doresc, Centurion şi-o primăvară frumoasă, numai cu bucurii şi împliniri! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Şi eu îţi mulţumesc pentru răbdarea de a citi un text de peste 3500 de cuvinte... Vechiul obicei... :)))
      Pentru că e întâi martie dă-mi voie să-ţi ofer un mărţişor fie el doar virtual. ;)
      Weekend plăcut, Ştefania şi o primăvară încântătoare din toate punctele de vedere. :)

      Ștergere
  3. "La Multi Ani!" Un An Nou la fel ca acest frumos inceput de primavara (sper ca si pe la tine e vreme frumoasa)! ;) <3
    Foarte interesant cum s-a ajuns la sistemul actual de 'impartire' a timpului, iar cele 3500 de cuvinte nu mi s-au parut deloc multe, citindu-le cu interes. ;)
    Un weekend (ce-a mai ramas din el) cat mai frumos si linistit!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ahhh, încerci să mângâi coarda sensibilă a "centurionului" făcând apel la calendarul roman... :P :D Merci, mă simt dator să-ţi întorc urările, ba chiar să-ţi ofer drept bonus un mărţişor de întâi martie, chiar dacă e virtual e din toată inima. ;)
      Da, e vreme faină, meteorologic vorbind, în alte privinţe... eh, oarecum mai bine decât luna trecută (ştii tu graţie cui) ;)
      Seară faină, Corina :)

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.