Misterul mareşalului Ney

În zorii zilei de 7 decembrie 1815, la zidul din Grădina Luxemburg, plutonul de execuţie a pus capăt vieţii mareşalului Franţei, Michel Ney. Aşa a luat sfârşit, conform documentelor istorice, glorioasa carieră a unuia dintre cei mai cunoscuţi conducători militari ai Franţei napoleoniene. Tumultoasă ca însăşi Franţa revoluţiei şi a războaielor lui Bonaparte, viaţa şi cariera lui Ney poartă pecetea acelei epoci.

Nemulţumit de sine şi plin de visuri, renunţă la slujba de mic funcţionar, în 1789
(la vârsta 20 de ani), înrolându-se în al patrulea regiment de husari. Fire intrepidă, Ney se afirmă repede în ierarhia militară, în 1792 e deja locotenent. Se distinge în campaniile din 1794 şi 1795, iar un an mai târziu devine general. În 1799 e comandant ad-interim al Armatei Rinului, iar anul 1804 îi aduce titlul de mareşal al Franţei. Participă apoi, cu mare succes, la bătăliile de la Jena şi Friedland. În 1808 devine duce d’Elchingen, luptă în Spania şi apoi în Rusia. După 1813 îşi dă seama că lupta Franţei împotriva Coaliţiei nu mai poate avea sorţi de izbândă şi îl îndeamnă pe Napoleon să abdice în favoarea fiului său.

Bourbonii revin în Franţa, Ney îşi oferă serviciile lui Ludovic al XVIII-lea, care îi acordă titlul de pair al Franţei şi îl numeşte comandant al corpului de cavalerie. Michel Ney atinge apogeul puterii sale. Dar, în martie 1815, exilatul de la Elba revine spectaculos în scenă pentru a-şi prelua tronul pe care abia îl părăsise. Ney dezabrobă deschis întoarcerea lui Napoleon, însă, câştigat de entuziasmul trupelor, la 18 martie, la Auxerre, trece de partea acestuia.

„Domnia celor 100 de zile” n-a fost pentru Franţa decât o continuă luptă împotriva Europei înspăimântate de revenirea „monstrului corsican”. Michel Ney este prezent din nou pe câmpul de luptă. La Quatre Bras (16 iunie 1815) şi Waterloo, el face dovada unei bravuri deosebite. La Waterloo, în fruntea rămăşiţelor batalioanelor distruse, îşi caută zadarnic moartea. „Priviţi cum moare un mareşal al Franţei” – striga el soldaţilor, dar... moartea îl ocolea. După Waterloo se retrage la Lot. Descoperit şi proscris, în august 1815 apare în faţa unui consiliu de război, care îşi declină competenţa. Este trimis în faţa Curţii Pairilor. În plină teroare albă, Curtea, alcătuită din regalişti, nu îi iartă trădarea faţă de Bourboni. În ciuda strălucitei apărări a avocaţilor Berryer şi Dupin, Ney este condamnat la pedeapsa capitală. Aici se încheie istoria clasică...

Câteva luni mai târziu, pe puntea unei corăbii care părăseşte Franţa cu destinaţia Statele Unite urcă un călător, Peter Stewart Ney. După trei ani, în 1819, îl întâlnim în oraşul Broynsville din Carolina de Nord, învăţător la o şcoală. În următorii ani îl regăsim învătător la Moskville, tot în Carolina de Nord, apoi în Carolina de Sud şi Virginia. Peter Ney predă limbile clasice şi moderne, ştiinţele exacte, literatura şi arta. Bun călăreţ şi iscusit mânuitor de spadă, îi place să vorbeasă despre Napoleon şi războaiele sale, despre Curtea Franţei din timpul primului imperiu.

Dar cine să fie acest Peter Stewart Ney? Nu cumva mareşalul Franţei, care, scăpat de la moarte printr-o minune, s-a refugiat în S.U.A.? La vremea respectivă în America se aflau mulţi francezi, foşti bonapartişti. Când colonelul Lihmanovski, ofiţer polonez participant la războaiele napoleoniene, îl întâlneşte pe P.S. Ney întâmplător pe stradă, îl îmbrăţişează, recunoscând în el pe fostul său comandant. În vara anului 1821, un elev a adus în clasă un ziar. Ney a început să-l răsfoiască şi deodată a căzut pierzându-şi cunoştinţa. Profesorii l-au dus acasă şi l-au culcat. Cum în ziua următoare în casa lui nu se simţea vreo mişcare, vecinul său, colonelul John A. Rodgers, s-a dus la el şi la găsit însângerat, cu mâna încleştată pe un cuţit. Dojenit pentru cele întâmplate, rănitul s-a justificat: „Dacă Napoleon a murit, nu mai am nici eu de ce trăi” şi a arătat ziarul în care se anunţa că, la 5 mai pe insula Sf. Elena Nopoleon încetase din viaţă. Apoi, Ney i-a mărturisit colonelui: „Aţi auzit de mareşalul Ney împuşcat în Franţa la 7 decembrie 1815? Minciună! Mareşalul Ney sunt eu”. În 1846, datorită alcoolului pe care-l consuma în exces, Peter Ney se îmbolnăveşte. Doctorul Mathew Lock, dându-şi seama că zile bolnavului sunt numărate, îl roagă să spună adevărul despre sine. Ney, privindu-l ţintă, rosteşte cu mândrie: „Sunt Michel Ney, mareşal al Franţei”. Un al martor al ultimelor sale zile relatează că Peter Ney i-ar fi spus: „Nu voi muri cu minciuna pe buze! Eu sunt mareşalul Ney”.

După moarte, corpul lui Peter Stewart Ney a fost dus la cimitirul Third Creek, iar pe piatra de mormânt stă scris: „Aici se odihneşte Peter Stewart Ney, originar din Franţa, soldat al Revoluţiei franceze şi a lui Napoleon Bonaparte, care s-a sfârşit din viaţă în noiembrie 1846, în vârstă de 77 de ani”. Michel Ney ar fi avut într-adevăr 77 de ani, însă titlul de mareşal al Franţei nu apare aici ,i nici în alte documente rămase de la Peter S. Ney.

De-a lungul timpului, stabilirea identităţii americanului P.S. Ney a suscitat mult interes din partea istoricilor. Numeroşi cercetători s-au aplecat asupra originii enigmaticului francez refugiat în Statele Unite. Pastorul Weston şi medicul Smooth au publicat sute de pagini cuprinzând relatări ale foştilor elevi ai lui Ney şi rudelor acestora, conform cărora Peter Ney ar fi afirmat în clasă că este mareşalul Franţei. Un reporter al ziarului „Dayton Journal” (Ohio) a publicat un interviu luat lui Philippe Pétri, fost soldat francez, emigrat în S.U.A. Acesta afirmă că l-a recunoscut pe mareşal pe puntea vasului care pleca din Bordeaux spre Statele Unite. „Omul care se plimba pe punte nu era altul decât Ney. Nu m-am putut înşela, pentru că adesea l-am văzut în fruntea escadroanelor şi l-aş fi recunoscut oriunde”.

Corabia cu care călătorise Pétri a sosit în S.U.A. la 29 ianuarie 1816. B. Boringe, în articolul său „Le maître d’école des Carolines”, redă o altă versiune a emigrării lui Ney. El povesteşte că pe corabia care a plecat din Bordeaux s-au îmbarcat trei emigranţi cu paşapoarte false: generalul Lefévre, corsicanul Pascal Lucien şi un servitor. Unul dintre matrozi, apropiindu-se de servitor, i-a spus: „Mi se pare că vă cunosc...” „Drept cine mă luaţi? – a întrebat acesta. „Dumneavoastră sunteţi mareşalul Ney”. „Mareşalul Ney a fost împuşcat la Paris acum trei săptămâni” – a ripostat servitorul, intrând în cabină şi rămânând acolo tot restul călătoriei. La Philadelphia primii doi emigranţi au debarcat, iar „servitorul” lor şi-a continuat călătoria până la Charleston.

S-a găsit şi o explicaţie a împrejurărilor prin care Ney ar fi scăpat nevătămat din faţa plutonului de execuţie. Marcel Teissier o aduce în scenă pe contesa Ida de Saint-Hélène, o mare admiratoare a mareşalului, care ar fi apelat la sprijinul comandantului englez Wellington. În calitatea sa oficială, Wellington nu putea să se amestece, dar a fost de acord cu salvarea mareşalului. Pus la zid în faţa grenadierilor, Ney avea sub haină, în dreptul inimii, un săculeţ plin cu sânge. Grenadierii care-l cunoşteau foarte bine pe „le brave des braves” primiseră (în taină) ordinul de a rata ţinta. La prima salvă, mareşalul Ney îşi duse mâna la piept (pentru a rupe săculeţul cu sânge) şi căzu „sângerând”. Corpul celui împuşcat, care urma să fie înmormântat la cimitirul Père Lachaise, a fost dus de câţiva cunoscători ai tainei, mai întâi la spitalul Maternité. Aici, administratoarea spitalului, sora Thérèse, prietena contesei, înlocui falsul cadavru cu unul ales dintre morţii spitalului care îi semăna mareşalului. În timpul nopţii, Ney părăsi spitalul şi agentul englez Hutchinson, din porunca lui Wellington, îl conduse până la Bordeaux, unde mareşalul se îmbarcă pe o corabie cu destinaţia Charleston (Carolina de Sud).

Ce l-a determinat pe Wellington să contribuie la salvarea lui Ney? Ne explică însuşi P.S. Ney. Ambii făceau parte dintr-o organizaţie secretă, prin urmare, aşa cum spunea chiar mareşalul: „Scăpându-mă, el s-a supus jurământului de solidaritate care ne leagă”. O astfel de organizaţie a existat într-adevăr la începutul secolului al XIX-lea, dar arhivele acesteia nu s-au păstrat, afirmaţia lui Peter Ney neputând fi astfel verificată.

În 1886, L. Draper, secreterul comisiei istorice a statului Wisconsin, a cerut de la francezi date în legătură cu moartea lui Ney. Informaţia primită era descumpănitoare, în ciuda uzanţelor legale, nu a fost întocmit certificatul medical care să ateste moartea mareşalului. Soarta lui Ney a preocupat şi experţii grafologi, printre care David Carvalo (1895), Henri Thomas (1934), iar mai apoi Marcel Teissier. Cercetând documentele, toţi ajung la unanima concluzie după care Peter S. Ney şi Michel Ney sunt una şi aceeaşi persoană. Întrebându-se de ce apare mareşalul sub acest nume, Teissier răspunde: „De ce Peter Stewart Ney? Nu ştiu. Dar tatăl lui se numea Pierre (în engleză Peter), iar mama sa se trăgea dintr-o familie olandeză aparţinând neamului Stewart”. S-ar părea că mareşalul Ney n-a murit în 1815 sub gloanţele plutonului de execuţie la Paris, ci mult mai târziu, în 1846, în Statele Unite. E verosimilă o astfel de ipoteză?

D.M, Quynn (1950), L. Garros (1955), Fleuriot de Langle (1957), iar mai recent E.A. Natanson socotesc puţin probabilă sau chiar imposibilă prezumţia după care celebrul mareşal francez ar fi continuat să trăiască sub nume fals în Statele Unite. Care sunt contraargumentele acestora? În primul rând se pune întrebarea cum a putut oare mareşalul să devină un învăţător atât de bine pregătit, când se ştie că nu frecventase şcoala decât pentru puţină vreme. I-ar fi fost cu neputinţă să pregătească tineri pentru examene la limbile clasice şi moderne, din moment ce el însuşi nu aprofundase asemenea cunoştinţe. Mai mult, Ney nu ştia să deseneze, nici să picteze, fiind incapabil să scrie versuri, deci, cum putea preda noţiuni despre artă. D.M Quynn atrage atenţia asupra numeroaselor poezii publicate de Peter Ney în gazetele americane. Este adevărat, poeziile sunt închinate războaielor napoleoniene, dar niciuna nu este scrisă în franceză sau inspirată din poeţii francezi. Dimpotrivă, versurile trădează „formaţia” engleză clasică din secolul al XVIII-lea. În însemnările făcute de peter Ney pe marginea cărţilor în limbă franceză se găsesc numeroase greşeli de gen şi de accent, „pe care care niciodată un francez nu le-ar fi putut face”, conchide Quynn.

E.A. Natanson aduce şi altfel de argumente. El se întreabă de ce Peter Stewart Ney, nu a căutat să i-a legătura cu bonapartiştii stabiliţi în Statele Unite, foarte numeroşi, mai cu seamă în Philadelphia, unde de altfel se afla şi Joseph Bonaparte, fratele împăratului. De ce nu a căutat să-l întâlnească pe unchiul soţiei sale, Edmond Gènes, care avea un post de conducere în aparatul de stat american. Învăţătorul Peter Ney scrie adesea „bătălia de la Borodino”, în timp ce Napoleon şi după el toţi francezii au numit-o „bătălia Moscovei”. Ar fi putut greşi mareşalul Ney, care după această luptă a primit titlul de prinţ de Moscova? De ce nu s-a întors în Franţa după 1830? Aflase cu certitudine din ziarele vremii, că noul rege al Franţei, Ludovic Filip, stabilise pensii celor mai apropiaţi colaboratori ai lui Napoleon şi că unii deputaţi din Parlament ceruseră strămutarea în Panteon a corpului prinţului de Moscova. Mai mult de atât, premierul Franţei, Jacques Laffitte, îşi căsătorise fiica cu fiul prinţului de Moscova. În fine, Peter Ney relata că la Waterloo a fost rănit la cap. Însă la Waterloo, cu toate că şi-a căutat cu îndărătnicie moartea, mareşalul Ney n-a avut nicio rană.

Unii cercetători au pus totul pe seama obsesiei lui Ney ori a unei contuzii cerebrale suferite de acesta. Fleuriot de Langle îl consideră pe americanul Peter Ney un obsedat, care „ca toţi obsedaţii trebuia să creadă el însuşi în ficţiunea sa”. Folosind informaţiile strânse de istorici şi memorialişti despre epoca napoleoniană, învăţătorul Ney a reuşit să cunoască bine aceste evenimente, permiţându-şi astfel să interpreteze retrospectiv rolul uneia dintre personalităţile acelui timp. În versiunea lui Boringe, Peter Ney ar fi fost un soldat englez care, suferind o contuzie cerebrală, a început să aibă mania celebrităţii.

Adevărata identitate a lui Peter Stewart Ney a rămas însă necunoscută şi sortită poate să rămână o enigmă. La 3 mai 1887 a fost deschis mormântul lui Peter Ney, în vederea efectuarii unei necropsii. Groparul a scăpat craniul care s-a sfărâmat. Mulajul făcut atunci s-a pierdut, mai târziu a fost găsit, aflat însă într-o stare atât de jalnică încât n-a mai putui fi folosit.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 1 (22), ianuarie 1969
Sursa FOTO