Imperiul roman timpuriu – Principatul

16 ianuarie 27 î.e.n. Într-o şedinţă - bine regizată - a Senatului, Octavianus este rugat să nu părăsească conducerea destinelor statului. Senatul îi acordă numele sacral de „Augustus” (cel vrednic de cinste, cel venerabil), Octavian adoptând titulatura de „Imperator Caesar Augustus divi filius”. Provinciile romane sunt împărţite între Princeps şi Senat; cele considerate nepacificate, precum Syria, Egipt, Gallia, Hispannia Tarraconensis şi cele de graniţă, în care staţionau legiunile Romei, sunt subordonate autorităţii lui Octavianus, care primeşte imperiumul proconsular pe 10 ani, devenind implicit comandat suprem al armatelor romane. Provinciile liniştite, precum Sicilia, Gallia Narbonensis, Creta, Cyrene, continuă să fie administrate de Senat. Astfel, anul 27 este considerat drept data tradiţională a începutului principatului, iar Augustus devine primul împărat roman.

Domnia lui Augustus reprezintă, prin instaurarea unei noi forme de stat - monarhic - o placă turnantă în istoria Romei antice. Confruntat cu rezistenţa instituţiilor şi tradiţiilor Republicii, Octavianus a avut abilitatea de a masca în spatele unor aparenţe republicane autoritarismul personal, esenţa reală a noului regim. Pentru a-şi delimita statutul în raport cu noţiuni compromise, precum rex sau dictator, nepotul lui Caesar a ales pentru sine termenul de princeps. Astfel, regimul instaurat de Augustus - etapă de început a imperiului - a primit numele de principat.

Principele devine stăpânul celui mai vast şi compact imperiu al antichităţii, al uneia dintre cele mai unitare şi durabile macroformaţiuni statale din istoria lumii. Un stat care întins pe trei continente, a transformat, pentru singura dată în istorie, Mediterana într-o Mare Internum. Între hotarele statului roman, care însumează aproape 10.000 de kilometri, trăiesc, pe o suprafaţă de 3,3 milioane km², între 50 – 70 milioane de locuitori (peste 1/5 din populaţia globală la acea vreme).

La Roma, regimul nou instaurat se sprijină pe forţa armelor şi pe aparatul funcţionăresc pe care şi l-a creat. În provincii, principalul suport al puterii imperiale îl reprezintă civilizaţia urbană. Oraşele (colonii, municipii sau canabae) constituie în sec. I – II e.n. cele mai importante unităţi politice, economice, administrative şi culturale ale Imperiului. Din acest motiv autoritatea statală sprijină şi promovează proliferarea şi întărirea centrelor urbane, element primordial în procesul de romanizare a locuitorilor provinciilor. Aristocraţia orăşenească provincială din Gallia şi Spania iniţial, apoi din Africa de Nord şi Orient, pătrunde în această epocă în număr tot mai mare în armată, administraţie şi Senat.

În vârful piramidei se află principele - superior tuturor, teoretic, numai prin „auctoritas”. Puterea lui reală îşi are însă izvorul în concentrarea atribuţiilor principalelor magistraturi republicane. În baza „imperium-ului” el este comandant suprem al armatei şi administrează direct provinciile în care sunt cantonate legiunile romane. În virtutea puterii tribuniciene convoacă şi prezidează senatul şi comiţiile. Principele este consul, cenzor, pontifex maximus, pater patriae, promulgă legi, decide declararea războiului şi încheierea păcii sau a tratatelor de alianţă. Din vremea lui Augustus împăratul îşi extinde atribuţiile în domeniul finanţelor prin controlul visteriei (fiscum), administraţiei şi legislaţiei, baterii monedei de aur şi argint.

Organele direct răspunzătoare faţă de principe (create de Augustus) – consiliul principelui, cancelaria imperială, aparatul birocratic tot mai complex şi ramificat – dobândesc sub urmaşii săi atribuţii şi răspunderi tot mai vaste. Instituţiile republicane – comiţii, magistraturi, senat – supravieţuiesc, dar îşi pierd progresiv puterea reală în favoarea principelui. Ideologia imperială caută să-i creeze împăratului un loc tot mai distinct în cadrul societăţii romane. Încercarea unor împăraţi, precum Caligula, Nero, Domiţian de a impune la Roma o concepţie elenistică-absolutistă a principatului eşuează, dar tendinţele autoritariste câştigă teren cu fiecare nou împărat. Organul suprem al statului, Senatul, este limitat tot mai mult la un rol onorific, pentru ca la finele secolului al III-lea să părăsească definitiv scena politică a statului. Cadrele superioare ale armatei şi administraţiei sunt furnizate iniţial de ordinul senatorial care, din a doua jumătate a secolului I, cedează terenul în favoarea celui ecvestru. În ceea ce priveşte aparatul funcţionăresc imperial din vremea împăratului Claudiu, el este dominat de liberţii principelui, în timpul lui Hadrian de cavaleri, pentru ca sub Severi acesta să fie format din reprezentanţi ai soldaţilor şi ofiţerilor de carieră.

Autoritatea şi poziţia deosebită a principelui fuseseră acordate lui Augustus personal. Transmiterea puterii şi a tronului nu a fost fixată constituţional, dar principiul ereditar natural sau fictiv (adopţiunea) se impune încă din primii ani ai principatului. La dispariţia unui împărat care nu-şi desemnase succesorul, armata sau garda pretoriană (creată de Augustus în anul 2 î.e.n şi formată din 9 cohorte a câte 1000 de soldaţi) alege şi proclamă pe noul principe, care solicită şi primeşte recunoaşterea senatului. La moartea împăratului, senatul îl putea ridica în rândul zeilor – consecratio – sau dispune martelarea numelui său din toate inscripţiile oficiale – damntio memoriae. Tensiunea dintre senat şi principe, care atinge sub unii împăraţi o dimensiune explozivă soldată cu persecuţii sângeroase, nu afectează decât cercuri limitate ale societăţii din Roma sau Italia, provinciile continuându-şi în tot acest răstimp o dezvoltare normală.

Armata principatului este o armată profesionistă în exclusivitate, alcătuită din legiuni şi unităţi auxiliare. În structura legiunii, fixată în vremea lui Marius, survin unele modificări în privinţa armamentului şi mobilităţii tactice; serviciul militar durează 20 de ani, la sfârşitul lui soldaţii, recrutaţi numai dintre cetăţenii romani, primesc ca răsplată loturi de pământ şi sume de bani. În unităţile auxiliare (alae cohortes), recrutate dintre peregrini, după 25 de ani de serviciu militar, soldaţii lăsaţi la vatră primesc cetăţenia romană şi un lot de pământ. Veteranii şi familiile lor, admişi în ordinul decurionilor, scutiţi de impozite, devin promotori ai ideologiei oficiale şi ai politicii de romanizare. Efectivele totale ale armatei romane din epoca principatului oscilează între 300.000 – 400.000 de oameni, dintre care 30 de legiuni sub Augustus, 33 Septimius Severus, cantonate în regiunile de graniţă, îndeosebi la Rin, Dunăre şi Eufrat. Din secolul al II-lea se generalizează recrutatea locală, provincială, iar sub Septimius Severus soldaţii primesc dreptul de a încheia, încă din timpul serviciului militar, căsătorii legale. Sub Traian şi Hadrian îşi fac apariţia unităţi auxiliare (numeri) recrutate din populaţii puţin romanizate de la marginile Imperiului care îşi păstrează propriul armament şi mod de luptă. În timpul lui Marcus Aurelius apar primele unităţi mercenare recrutate dintre „barbarii” din afara limesului roman. Conducerea legiunilor aparţine până în epoca lui Gallienus tribunilor de rang senatorial, iar cea a unităţilor auxiliare prefecţilor ecveştri.

Structura socială a principatului este extrem de complexă, împărţirea în clase împletindu-se cu aceea în caste (ordine), în cetăţeni şi necetăţeni sau în categorii precum oameni liberi, liberţi şi sclavi. La rndul ei, fiecare dintre aceste categorii are propria sa structură şi stratificare. Pătura superioară a clasei proprietarilor de sclavi este alcătuită din ordinele senatorial (ordo senatorius, format din mari latifundiari, posesori ai unei averi de peste 1 milion de sesterţi) şi ecvestru (ordo equester, proprietari de pământ din oraşe, funcţionari imperiali, comandanţi militari, cu o avere de peste 400.000 de sesterţi). Casta decurionilor (ordo decurionum, nobilimea municipală), care va atinge în această epocă apogeul evoluţiei sociale şi politice, reprezintă principalul sprijin al autorităţii imperiale în provincii. Plebea urbană, grupând pe micii proprietari de ateliere şi comercianţi, pe lucrătorii care-şi vindeau forţa de muncă, este o categorie socială care, pierzându-şi rolul politic, beneficiază în schimb de panem et circenses, acordate cu dărnicie de împăraţi sau de notabilităţile oraşelor. Plebea rurală, micii proprietari de pământ şi alte categorii de ţărani, reprezintă majoritatea populaţiei Imperiului din timpul principatului, perioadă în care viaţa urbană cunoaşte maxima înflorire, însă în mediul rural continuă să trăiască 9/10 din totalul populaţiei.

Timp de aproape două sute de ani, în perioada aşa-numitei „pax romana” înscrisă între domniile împăraţilor Augustus şi Antonius Pius, evoluţia istorică a lumii romane se desfăşoară în aparenţă liniar în cadrul unui relativ echilibru şi stabilitate, pe plan intern şi extern, epoca fiind în general considerată ca apogeu al înfloririi civilizaţiei romane clasice. Pax romana a favorizat a favorizat atât comerţul intern cât şi pe cel extern. Mărfurile şi aurul roman luau drumul Etiopiei, Arabiei, Asiei Centrale, Caucazului, Indiei şi Scandinaviei, fie pe calea mării fie purtate de către caravane. Acelaşi drum îl urmau mărfurile de lux, mătasea, fildeşul, pietrele preţioase şi mirodeniile care pătrundeau din ţinuturile exotice în Imperiu. Calitatea şi densitatea reţelei de drumuri din epoca imperială nu sunt egalate în Europa decât în secolul al XVIII-lea. De la domnia lui Carol cel Mare până în secolul al XIX-lea nu există niciun pod permanent peste Rin, în timp ce pe vremea romană existau două, la Köln şi Mainz. Pe cursul inferior al Dunării, după dispariţia podurilor construite în vremea lui Traian la Drobeta şi de Constantin cel Mare la Sucidava, malurile fluviului vor fi din nou durabil unite abia în 1895, prin inaugurarea constricţiei lui Anghel Saligny.

Dacă epoca republicană a însemnat în istoria relaţiilor Romei cu vecinii săi o neîntreruptă expansiune teritorială, cea a principatului este marcată de trecerea la o politică externă defensivă. În timpul lui Augustus şi al dinastiei iulio-claudice sunt transformate în provincii romaneultimele regate clientelare aflate în vecinătatea Imperiului roman, ale cărui graniţe se stabilizează pe Rin, Dunăre şi Eufrat. Începând cu domnia împăratului Tiberius, capacitatea ofensivă a Romei se epuizează treptat, eforturile fiind îndreptate spre organizarea şi consolidarea apărării provinciilor existente. Legiunile şi trupele auxiliare se deplasează spre graniţe cu misiunea de a apăra hotarele, transformate acum, pentru prima dată în istoria statului roman, prin sistemul limesului, în graniţe ferme, fixe. Dincolo de limes, nu exista, cu excepţia Regatului part în Orient, niciun vecin care să conteste Romei întâietatea. În Britannia, la Rin şi Dunăre, precum şi în Africa de Nord, statul roman se învecina cu un mozaic de popoare „barbare”, aflate în stadiul de destrămare a relaţiilor gentilice. Un ultim efort expansionist este realizat în vremea împăratului Traian. Acum statul roman atinge maxima expansiune teritorială, dar sub Hadrian, succesorul său, Roma este obligată să renunţe la cea mai mare parte a noilor cuceriri din Orient şi să treacă definitiv la generalizarea sistemului limesului.

Legiunile romane şi cartierul lor general în vremea împăratului Hadrian (117 – 131)

Britannia

Legio II Augusta (Isca Silurum – Caerleon)

Legio VI Victrix (Eboracum – York)

Legio XX Valeria Victrix (Deva – Chester)

Hispania

Legio VII Gemina (Legio – Leon)

Germania Inferior

Legio I Minervia (Bonna – Bonn)

Legio XXX Ulpia Victrix (Vetera – Xanten)

Germania Superior

Legio XXII Primigenia (Mogontiacum – Mainz)

Legio VIII Augusta (Argentoratum – Strasbourg)

Pannonia

Legio X Gemina (Vindobona – Viena)

Legio XIV Gemina (Carnuntum – Petronell)

Legio I Adiutrix (Brigetio – Szöny – Komáron)

Legio II Adiutrix (Aquincum – Budapesta)

Dacia

Legio XIII Gemina (Apulum – Alba Iulia)

Moesia Superior

Legio IV Flavia (Singidunum – Belgrad)

Legio VII Claudia (Viminacium – Kostolač

Moesia Inferior

Legio I Italica (Novae – Šistov)

Legio XI Claudia (Durostorum – Silistra)

Legio V Macedonica (Troesmis – Igliţa)

Cappadocia

Legio XV Apollinaris (Satala – Sadağ)

Legio XII Fulminata (Melitene – Malatia)

Syria

Legio XVI Flavia (Samosata – Samsat)

Legio IV Scythica (lângă Antiochia)

Legio III Galica (lângă Antiochia)

Iudeea

Legio X Fretensis (Ierusalim)

Legio VI Ferrata (Capareotna, lângă Ierusalim)

Arabia

Legio III Cyrenaica (Bostra)

Egipt

Legio II Traiana (lângă Alexandria)

Africa

Legio III Augusta (Lambaesis – Batna – Lambèse)

Nu sunt menţionate: legiunea IX Hispana (distrusă în Britannia între 119-122) şi legiunea XXII Deiotariana (dispărută probabil în 132 în timpul răscoalei iudeilor).

Flotele imperiale

Classis Misenensis (Marea Ionică)

Classis Ravennas (Marea Adriatică)

Classis Britannica (Canalul Mânecii)

Classis Germanica (Rinul inferior)

Classis Pannonica (Dunărea mijlocie)

Classis Moesica (Dunărea inferioară)

Classis Pontica (Marea Neagră)

Classis Syriaca (Mediterana Orientală)

Classis Alexandrina (Mediterana Orientală şi Nilul inferior)

<<< vezi Roma regală

<<< vezi Roma republicană

Sursa: O istorie a Romei antice - Horia C. Matei - editura Albatros Bucureşti, 1979

Sursa FOTO