Deşi membră a Triplei Alianţe, Italia nu a intrat în Primul Război Mondial alături de partenerele sale, Germania şi Austria. Denunţând la 3 mai 1915 tratatul care o lega de aceste două ţări, Italia s-a alăturat Triplei Înţelegeri şi a început ostilităţile cu foştii aliaţi. Sub comanda generalului Luigi Cadorna, armata italiană a înregistrat în 1916 şi în primele opt luni ale anului 1917 o serie de succese în cadrul celor unsprezece bătălii purtate împotriva austriecilor în valea râului Isonzo, cucerind, printre altele, oraşul Gorizia şi
platoul Bainsizza. Spaţiul cucerit era mic, înaintările fiind măsurate abia în zeci de kilometri, dar pentru un război de poziţie, aşa cum a fost cel din 1914-1918, distanţa parcursă era considerată ca fiind apreciabilă.
Pe neaşteptate, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1917, inamicul a declanşat o puternică ofensivă care, în numai şaptesprezece zile, a dus la reocuparea teritoriului pierdut şi înaintarea dincolo de graniţele Italiei de atunci, până la râul Piave. Cu mult mai grave decât retragerea au fost, pentru armata italiană pierderile în oameni, nu mai puţin de 450.000 morţi, răniţi şi prizonieri. Era un adevărat dezastru care putea conduce la ocuparea întregii ţări. Destituit la 9 noiembrie, Cadorna a fost socotit la început principalul responsabil pentru înfrângere. Ulterior s-a acreditat teza defetismului, aruncându-se vina pe umerii soldaţilor, sătui de război, care ar fi fraternizat cu duşmanul.
O comisie guvernamentală de anchetă, constituită în 1919, a redactat un raport în treisprezece pagini, pe care însă nu l-a făcut public. În consecinţă, multă vreme după încheierea păcii au circulat tot felul de zvonuri în legătură cu trădări şi comploturi care ar fi dus la inexplicabila prăbuşire a frontului italian. În realitate, aşa cum au dovedit cercetările recente, printre care şi un amplu studiu al lui Emilio Faldela, cauzele dezastrului de la Caporetto sunt multiple şi complexe, dar un rol important pare să-l fi jucat lipsa de disciplină a unor generali subordonaţi lui Cadorna. Unul dintre aceştia avea să devină cunoscut mai întâi ca susţinător al fascismului, apoi în calitate ce comandant al expediţiilor colonialiste ale lui Mussolini (de la care a primit gradul de mareşal) şi în sfârşit, ca şef al guvernului care a semnat capitularea Italiei în cel de-al Doilea Război Mondial. Este vorba despre Pietro Badoglio.
Încă în august 1917, comandamentul suprem austriac a solicitat Germaniei o participare efectivă pe frontul italian, temându-se de o nouă ofensivă a lui Cadorna în direcţia Triest. Kaiserul Wilhelm al II-lea s-a declarat de acord, iar în toamnă, puterile centrale concetraseră în zonă efective importante: germanii participau cu Armata 14 (comandată de Otto von Below şi din care făcea parte, pe atunci tânărul locotenent Erwin Rommel), alcătuită din şase divizii şi unităţi ce vânători de munte grupate în aşa-numitul Alpenkorps; austriecii erau prezenţi cu două corpuri de armată, având cinci divizii şi alte trei în rezervă. S-a hotărât ca atacul să fie dezlănţuit în sectorul cuprins între Plezzo şi Tolmino, apărat de numai patru divizii italiene. Evident, masivele mişcări de trupe nu i-au scăpat generalului Cadorna, însă acesta se înşela în privinţa intenţiilor inamicului, presupunând că atacul va fi efectuat în regiunea Trentino şi nu pe valea râului Isonzo. Generalul Luigi Capello, care se afla în fruntea Armatei 2 a văzut cu mai multă luciditate perspectivele bătăliei, în schimb nu a luat nicio măsură adecvată. Acesta avea de gând să răspundă ofensivei germano-austriece printr-o contraofensivă pornită de pe platoul Bainsizza, ceea ce, pe plan tactic, era o absurditate.
La 10 octombrie, Cadorna a ordonat Armatei 2 ca, în eventualitatea unui atac, artileria să riposteze imediat, chiar în perioada bombardamentului inamic care constituia preludiul oricărei acţiuni ofensive. Focul tunurilor de calibru mare şi mijlociu trebuia concentrat asupra zonelor probabile de desfăşurare a infanteriei, în scopul de a dezorganiza şi anihila atacul inamic înainte ca acesta să capete elan. Armata 2 a transmis acest ordin corpurilor sale de armată, inclusiv Corpului XXVII, la comanda căruia se afla Badoglio. Ultimele îndoieli asupra iminentului atac au fost spulberate în noaptea de 21 octombrie, când doi ofiţeri români din armata austro-ungară au trecut linia frontului, prevenindu-i pe italieni asupra direcţiei ofensivei care avea să fie concentrată asupra munţilor Nero şi Jeza, unde „perdeaua” de trupe italiene era foarte subţire. Generalul Capello, bolnav de gripă, era internat într-un spital, drept pentru care a aflat despre informaţiile celor doi ofiţeri transilvăneni abia în dimineaţa zilei de 23 octombrie. S-a grăbit să-l anunţe pe generalul Cadorna, însă era prea târziu pentru a se mai putea face ceva; peste câteva ore avea să înceapă una dintre marile drame ale celui dintâi război mondial.
Noaptea era ploioasă, la ora două, când a izbucnit corul sinistru al pieselor de artilerie grea germane şi austriece, trupele italiene din vecinătatea oraşului Caporetto au înţeles că asupra lor se va abate urgia ofensivei. Tirul de artilerie a durat exact şase ore, fără niciun minut de întrerupere, după care a urmat atacul infanteriei. În tot acest timp, artileria Corpului XXVII sub comanda generalului Badoglio a tăcut, fără să tragă nici măcar un obuz asupra bateriilor inamice sau infanteriştilor trecuţi la atac; deşi Badoglio dispunea de peste 400 piese de artilerie grea şi mijlocie. Ce se întâmplase? Aşa cum a reieşit din ancheta efectuată (1919), artileria Corpului XXVII era comandată de generalul Scuti, care însă nu era pe placul generalului Badoglio. Motivul? Scuti avea „defectul” de a nu se mărgini în a executa ordine, ci judeca situaţiile, fapt care pentru superiorul său echivala cu nesupunerea. Exercitând presiuni permanente asupra lui Capello, Badoglio a obţinut înlocuirea lui Scuti cu Cannoniere, care, datorită atât gradului mai mic (colonel) cât şi a unei competenţe limitate, era mai „ascultător”, adică pe placul lui Badoglio care avea nevoie de „executanţi docili”. În acea noapte şi în tot cursul zilei următoare colonelul Cannoniere n-a avut ce executa, deoarece şeful său nu i-a transmis nici un ordin. Fără urmă de îndoială, generalul Scuti ar fi deschis din proprie iniţiativă focul de baraj, însă nu şi colonelul Cannoniere. Tunurile italiene au rămas mute, în vreme ce torentul de trupe germane şi austriece se revărsa în valea râului Isonzo, ocupând la 24 octombrie oraşul Caporetto, localitate care avea să împrumute numele bătăliei.
Normal ar fi fost ca, după încheierea păcii şi elucidarea tuturor aspectelor acestei bătălii, Badoglio să fie pus sub acuzaţie pentru încălcarea ordinelor pe timp de război. Dar, în Italia apăruse fascismul, iar indisciplinatul general devenise unul dintre cei mai fervenţi admiratori ai lui Mussolini. În aceste condiţii, a-l aduce în faţa tribunalului însemna a provoca bandele de huligani în cămăşi negre, aşa-numiţii „voluntari ai morţii”. Astfel că, magistraţii militari ai epocii au preferat să evite complicaţiile, cariera lui Badoglio nu a avut nimic de suferit de pe urma gravului său act de insubordonare, iar adevărul nu a putut ieşi la suprafaţă decât după prăbuşirea regimului fascist.
În schimb, 1.500.000 de ostaşi italieni şi 500.000 de civili, izgoniţi din casele lor de invazia inamică, au plătit pe loc, prin crâncene suferinţe şi adesea cu viaţa, iresponsabilitatea lui Badoglio. Acesta a mai comis o enormă greşeală, încredinţând unui singur batalion (aproximativ 400 de militari) apărarea unuia dintre sectoarele esenţiale ale frontului (cuprins între Muntele Pleca şi râul Isonzo, măsurând doi kilometri). Diviziei 26 germane i-a venit deci foarte lesne să străpungă această linie de apărare şi să ocupe în doar câteva ore Caporetto.
Greşelile comise de alţi câţiva generali italieni au creat un adevărat lanţ al slăbiciunilor care a condus la căderea întregii linii a frontului. De exemplu, contrar dispoziţiilor de a se lăsa în tranşeele avansate un număr mic de soldaţi şi de a se organiza o apărare solidă pe poziţii mai retrase, în sectorul Selisce se aflau în prima linie 13 batalioane şi în a doua abia 8. De asemenea, comandanţii diviziilor 43 şi 50, care rezistaseră cu succes primelor lovituri, au ordonat retragerea, fiecare crezând despre celălalt că a fost depăşit şi i-a lăsat flancul descoperit. Mai mult, două dintre batalioanele lor, la care ordinul de retragere nu ajunsese, au opus vreme de 48 de ore o dârză rezistenţă în faţa unei întregi brigăzi austriece, ceea ce dovedeşte (anulând ipoteze defetismului) că valoarea combativă a ostaşilor italieni era intactă şi că numai erorile comandanţilor au dus la înfrângere.
Între 27 şi 31 octombrie, retragerea s-a transformat în derută. Din cele 64 de divizii de care dispunea iniţial Cadorna, 50 fuseseră obligate să-şi părăsească poziţiile şi din ele doar 17 rămăseseră cu un potenţial de luptă satisfăcător. La 9 noiembrie, Cadorna este înlocuit la comandamentul suprem cu generalul Armando Diaz, iar bătălia a cuprins văile râurilor Brenta şi Piave, devenind evidentă intenţia statului-major germano-austriac de a răzbi până la Milano şi Veneţia. Între timp, rezistenţa forţelor italiene începea să se organizeze. La Fagase, pe munţii Tomba şi Monfenera, în masivul Grappa s-au desfăşurat lupte înverşunate, epuizând treptat capacitatea ofensivă a austriecilor şi germanilor. La 26 noiembrie, comandamentul suprem austriac dădea ordinul de suspendare a ofensivei. Reluată la 4 decembrie, ofensiva s-a izbit de o împotrivire mult mai tenace, întrucât diviziile italiene decimate fuseseră refăcute recurgându-se, într-un interval remarcabil de scurt, la 108 batalioane noi, alcătuite din rezerviştii contingentului 1899. În plus, în lupte se implicaseră trupe britanice şi franceze, astfel că la 4 decembrie, trei divizii engleze luptau pe coastele abrupte ale muntelui Montello şi două divizii franceze preluau apărarea sectorului cuprins între munţii Tomba şi Monfenera.
În acele zile cumplite de octombrie şi noiembrie 1917, un tânăr voluntar american, încadrat în serviciul sanitar al armatei italiene, trăia alături soldaţi şi civili drama retragerii. Înainte de a fi el însuşi rănit, americanul îşi nota impresiile pe foi răzleţe de hârtie. Din ele avea să se închege unul dintre cele mai impresionante romane având drept fundal Primul Război Mondial. Titlul: „Adio arme!”. Numele voluntarului american: Ernest Hemingway.
Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 10(19) octombrie 1968
Sursa FOTO
platoul Bainsizza. Spaţiul cucerit era mic, înaintările fiind măsurate abia în zeci de kilometri, dar pentru un război de poziţie, aşa cum a fost cel din 1914-1918, distanţa parcursă era considerată ca fiind apreciabilă.
Pe neaşteptate, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1917, inamicul a declanşat o puternică ofensivă care, în numai şaptesprezece zile, a dus la reocuparea teritoriului pierdut şi înaintarea dincolo de graniţele Italiei de atunci, până la râul Piave. Cu mult mai grave decât retragerea au fost, pentru armata italiană pierderile în oameni, nu mai puţin de 450.000 morţi, răniţi şi prizonieri. Era un adevărat dezastru care putea conduce la ocuparea întregii ţări. Destituit la 9 noiembrie, Cadorna a fost socotit la început principalul responsabil pentru înfrângere. Ulterior s-a acreditat teza defetismului, aruncându-se vina pe umerii soldaţilor, sătui de război, care ar fi fraternizat cu duşmanul.
O comisie guvernamentală de anchetă, constituită în 1919, a redactat un raport în treisprezece pagini, pe care însă nu l-a făcut public. În consecinţă, multă vreme după încheierea păcii au circulat tot felul de zvonuri în legătură cu trădări şi comploturi care ar fi dus la inexplicabila prăbuşire a frontului italian. În realitate, aşa cum au dovedit cercetările recente, printre care şi un amplu studiu al lui Emilio Faldela, cauzele dezastrului de la Caporetto sunt multiple şi complexe, dar un rol important pare să-l fi jucat lipsa de disciplină a unor generali subordonaţi lui Cadorna. Unul dintre aceştia avea să devină cunoscut mai întâi ca susţinător al fascismului, apoi în calitate ce comandant al expediţiilor colonialiste ale lui Mussolini (de la care a primit gradul de mareşal) şi în sfârşit, ca şef al guvernului care a semnat capitularea Italiei în cel de-al Doilea Război Mondial. Este vorba despre Pietro Badoglio.
Încă în august 1917, comandamentul suprem austriac a solicitat Germaniei o participare efectivă pe frontul italian, temându-se de o nouă ofensivă a lui Cadorna în direcţia Triest. Kaiserul Wilhelm al II-lea s-a declarat de acord, iar în toamnă, puterile centrale concetraseră în zonă efective importante: germanii participau cu Armata 14 (comandată de Otto von Below şi din care făcea parte, pe atunci tânărul locotenent Erwin Rommel), alcătuită din şase divizii şi unităţi ce vânători de munte grupate în aşa-numitul Alpenkorps; austriecii erau prezenţi cu două corpuri de armată, având cinci divizii şi alte trei în rezervă. S-a hotărât ca atacul să fie dezlănţuit în sectorul cuprins între Plezzo şi Tolmino, apărat de numai patru divizii italiene. Evident, masivele mişcări de trupe nu i-au scăpat generalului Cadorna, însă acesta se înşela în privinţa intenţiilor inamicului, presupunând că atacul va fi efectuat în regiunea Trentino şi nu pe valea râului Isonzo. Generalul Luigi Capello, care se afla în fruntea Armatei 2 a văzut cu mai multă luciditate perspectivele bătăliei, în schimb nu a luat nicio măsură adecvată. Acesta avea de gând să răspundă ofensivei germano-austriece printr-o contraofensivă pornită de pe platoul Bainsizza, ceea ce, pe plan tactic, era o absurditate.
La 10 octombrie, Cadorna a ordonat Armatei 2 ca, în eventualitatea unui atac, artileria să riposteze imediat, chiar în perioada bombardamentului inamic care constituia preludiul oricărei acţiuni ofensive. Focul tunurilor de calibru mare şi mijlociu trebuia concentrat asupra zonelor probabile de desfăşurare a infanteriei, în scopul de a dezorganiza şi anihila atacul inamic înainte ca acesta să capete elan. Armata 2 a transmis acest ordin corpurilor sale de armată, inclusiv Corpului XXVII, la comanda căruia se afla Badoglio. Ultimele îndoieli asupra iminentului atac au fost spulberate în noaptea de 21 octombrie, când doi ofiţeri români din armata austro-ungară au trecut linia frontului, prevenindu-i pe italieni asupra direcţiei ofensivei care avea să fie concentrată asupra munţilor Nero şi Jeza, unde „perdeaua” de trupe italiene era foarte subţire. Generalul Capello, bolnav de gripă, era internat într-un spital, drept pentru care a aflat despre informaţiile celor doi ofiţeri transilvăneni abia în dimineaţa zilei de 23 octombrie. S-a grăbit să-l anunţe pe generalul Cadorna, însă era prea târziu pentru a se mai putea face ceva; peste câteva ore avea să înceapă una dintre marile drame ale celui dintâi război mondial.
Noaptea era ploioasă, la ora două, când a izbucnit corul sinistru al pieselor de artilerie grea germane şi austriece, trupele italiene din vecinătatea oraşului Caporetto au înţeles că asupra lor se va abate urgia ofensivei. Tirul de artilerie a durat exact şase ore, fără niciun minut de întrerupere, după care a urmat atacul infanteriei. În tot acest timp, artileria Corpului XXVII sub comanda generalului Badoglio a tăcut, fără să tragă nici măcar un obuz asupra bateriilor inamice sau infanteriştilor trecuţi la atac; deşi Badoglio dispunea de peste 400 piese de artilerie grea şi mijlocie. Ce se întâmplase? Aşa cum a reieşit din ancheta efectuată (1919), artileria Corpului XXVII era comandată de generalul Scuti, care însă nu era pe placul generalului Badoglio. Motivul? Scuti avea „defectul” de a nu se mărgini în a executa ordine, ci judeca situaţiile, fapt care pentru superiorul său echivala cu nesupunerea. Exercitând presiuni permanente asupra lui Capello, Badoglio a obţinut înlocuirea lui Scuti cu Cannoniere, care, datorită atât gradului mai mic (colonel) cât şi a unei competenţe limitate, era mai „ascultător”, adică pe placul lui Badoglio care avea nevoie de „executanţi docili”. În acea noapte şi în tot cursul zilei următoare colonelul Cannoniere n-a avut ce executa, deoarece şeful său nu i-a transmis nici un ordin. Fără urmă de îndoială, generalul Scuti ar fi deschis din proprie iniţiativă focul de baraj, însă nu şi colonelul Cannoniere. Tunurile italiene au rămas mute, în vreme ce torentul de trupe germane şi austriece se revărsa în valea râului Isonzo, ocupând la 24 octombrie oraşul Caporetto, localitate care avea să împrumute numele bătăliei.
Normal ar fi fost ca, după încheierea păcii şi elucidarea tuturor aspectelor acestei bătălii, Badoglio să fie pus sub acuzaţie pentru încălcarea ordinelor pe timp de război. Dar, în Italia apăruse fascismul, iar indisciplinatul general devenise unul dintre cei mai fervenţi admiratori ai lui Mussolini. În aceste condiţii, a-l aduce în faţa tribunalului însemna a provoca bandele de huligani în cămăşi negre, aşa-numiţii „voluntari ai morţii”. Astfel că, magistraţii militari ai epocii au preferat să evite complicaţiile, cariera lui Badoglio nu a avut nimic de suferit de pe urma gravului său act de insubordonare, iar adevărul nu a putut ieşi la suprafaţă decât după prăbuşirea regimului fascist.
În schimb, 1.500.000 de ostaşi italieni şi 500.000 de civili, izgoniţi din casele lor de invazia inamică, au plătit pe loc, prin crâncene suferinţe şi adesea cu viaţa, iresponsabilitatea lui Badoglio. Acesta a mai comis o enormă greşeală, încredinţând unui singur batalion (aproximativ 400 de militari) apărarea unuia dintre sectoarele esenţiale ale frontului (cuprins între Muntele Pleca şi râul Isonzo, măsurând doi kilometri). Diviziei 26 germane i-a venit deci foarte lesne să străpungă această linie de apărare şi să ocupe în doar câteva ore Caporetto.
Greşelile comise de alţi câţiva generali italieni au creat un adevărat lanţ al slăbiciunilor care a condus la căderea întregii linii a frontului. De exemplu, contrar dispoziţiilor de a se lăsa în tranşeele avansate un număr mic de soldaţi şi de a se organiza o apărare solidă pe poziţii mai retrase, în sectorul Selisce se aflau în prima linie 13 batalioane şi în a doua abia 8. De asemenea, comandanţii diviziilor 43 şi 50, care rezistaseră cu succes primelor lovituri, au ordonat retragerea, fiecare crezând despre celălalt că a fost depăşit şi i-a lăsat flancul descoperit. Mai mult, două dintre batalioanele lor, la care ordinul de retragere nu ajunsese, au opus vreme de 48 de ore o dârză rezistenţă în faţa unei întregi brigăzi austriece, ceea ce dovedeşte (anulând ipoteze defetismului) că valoarea combativă a ostaşilor italieni era intactă şi că numai erorile comandanţilor au dus la înfrângere.
Între 27 şi 31 octombrie, retragerea s-a transformat în derută. Din cele 64 de divizii de care dispunea iniţial Cadorna, 50 fuseseră obligate să-şi părăsească poziţiile şi din ele doar 17 rămăseseră cu un potenţial de luptă satisfăcător. La 9 noiembrie, Cadorna este înlocuit la comandamentul suprem cu generalul Armando Diaz, iar bătălia a cuprins văile râurilor Brenta şi Piave, devenind evidentă intenţia statului-major germano-austriac de a răzbi până la Milano şi Veneţia. Între timp, rezistenţa forţelor italiene începea să se organizeze. La Fagase, pe munţii Tomba şi Monfenera, în masivul Grappa s-au desfăşurat lupte înverşunate, epuizând treptat capacitatea ofensivă a austriecilor şi germanilor. La 26 noiembrie, comandamentul suprem austriac dădea ordinul de suspendare a ofensivei. Reluată la 4 decembrie, ofensiva s-a izbit de o împotrivire mult mai tenace, întrucât diviziile italiene decimate fuseseră refăcute recurgându-se, într-un interval remarcabil de scurt, la 108 batalioane noi, alcătuite din rezerviştii contingentului 1899. În plus, în lupte se implicaseră trupe britanice şi franceze, astfel că la 4 decembrie, trei divizii engleze luptau pe coastele abrupte ale muntelui Montello şi două divizii franceze preluau apărarea sectorului cuprins între munţii Tomba şi Monfenera.
În acele zile cumplite de octombrie şi noiembrie 1917, un tânăr voluntar american, încadrat în serviciul sanitar al armatei italiene, trăia alături soldaţi şi civili drama retragerii. Înainte de a fi el însuşi rănit, americanul îşi nota impresiile pe foi răzleţe de hârtie. Din ele avea să se închege unul dintre cele mai impresionante romane având drept fundal Primul Război Mondial. Titlul: „Adio arme!”. Numele voluntarului american: Ernest Hemingway.
Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 10(19) octombrie 1968
Sursa FOTO
Superiori infatuati facuti "la apelul bocancilor", intr-o conjunctura a unui conflict iminent, incapabili a asculta parerile umile ale celor mai mici in grad decat dumnealor. Suna "bini di tat", ce pot sa zic? Transpunand acest episod tragic (pierderile umane suferite) la zilele noastre, vad foarte multi manageri care fac acelasi lucru atunci cand cineva "o face pe desteptul". Si nu neaparat ca ar incerca sa reliefeze prostia superiorului sau, ci doar noi modalitati de a imbunatati anumite aspecte care, sa zicem, schiopateaza.
RăspundețiȘtergereSa vin si cu o gluma, ca sa descretim fruntile. Stii cati italieni am intalnit in domeniul pe care-mi desfasor activitatea de vreo 8 ani? Da, ai ghicit: NICIUNUL. De ce oare? :)
Normal, chestia asta va rămâne mereu de actualitate, "managerul" este "deştept" nu are nevoie de contracandidaţi :) Acu' e drept că în armată se spune că soldatul este cu atât mai bun cu cât este mai prost, pt. că nu cârteşte ordinul ci îl execută... Sigur aici e vorba despre generali, care nu gândeau...
ȘtergereCa să răspund la gluma ta, care de fapt este cât se poate de serioasă: tot italienii au pierdut frontul nord-african, la fel tot din cauza incompetenţei lor în Grecia şi Iugoslavia, Wehrmachtul a dislocat forţe, altfel utile în altă parte şi nu în ultimul rând au "contribuit" la căderea frontului estic, în sud lui (bun, aici mai erau armata bulgară şi română).