duminică, 5 octombrie 2014

Perfecţiunea imperfecţiunii sau „Lecţia despre cub”

Lectia despre cub
Rândul trecut am luat la „bani mărunţi” tentaţiile omului. Nu acelea nevinovate, n-ar fi avut niciun haz, am disecat ispitele, hai să le zicem, drăceşti. Cum era de aşteptat s-a ajuns la tentaţia perfecţiunii. Fie şi numai pentru că vorbim despre perfecţiune trebuie să admitem că subiectul merita tratat separat şi nu la grămadă cu celelalte tentaţii. Păi nu, ori suntem golani perfecţi ori nu mai suntem...

Perfecţiunea ne poate motiva, dar deopotrivă demoraliza. Poate fi suma şi obiectivelor atinse dar în egală măsură şi suma ratărilor personale. M-aş avânta să afirm că ar putea să fie şi suma năzuinţelor care nu trebuie trebuie atinse. Unde ar mai hazul, care ar mai fi farmecul? Totul ar fi perfect, nimic de adăugat, nimic de eliminat... Plictisitor, de-a dreptul.

Am descoperit cu ceva vreme în urmă definiţia dată perfecţiunii de către Antoine de Saint-Exupéry, romancier, eseist, reporter şi aviator francez căzut pe frontul antifascist, cunoscut în special datorită povestirii „Le Petit Prince“ („Micul Prinț“, 1943). Omu’ ăsta presupun destul de deştept susţine că: „perfecţiunea e atinsă nu atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci când nu mai este nimic de înlăturat”. Cam ceea ce ziceam şi eu - cu o mică, dar poate semnificativă diferenţă, lasă loc completărilor ulterioare - prin urmare s-ar zice că intuiţia încă îmi funcţionează, întotdeauna m-am bazat pe ea. Totuşi, dacă mai rămâne loc de adăugat se cheamă că tot n-am găsit idealul. Se spune că cele mai valoroase concepte sunt acelea exprimate în cât mai puţine cuvinte. Pe acest considerent îl prefer pe Vladimir Horowitz ca zice, scurt pe doi: „perfecţiunea însăşi este imperfecţiune”. Asta-i întortocheată rău, cu toate că foarte succintă... Minte de pianist, ce vreţi... Dar să nu cădem în tentaţia analizei (pseudo)filosofice, revenim la subiect.

Presupun că noţiunea de perfecţiune, tentaţia aceasta, ne este sădită încă din copilărie, când părinţii ne vor cei mai buni din clasă, când totul gravitează în jurul calificativelor obţinute. Bine, asta nu-i chiar rău, fiindcă mai târziu cunoştinţele acumulate se pot dovedi folositoare, nu însă întotdeauna, nu-i o regulă. În fine, trecem peste. Tot pe atunci, poate ceva mai târziu, prin adolescenţă apare - de astă dată din proprie iniţiativă - tentaţia popularităţii, tot un fel de perfecţiune, prost înţeleasă. Vrei să fii popular, perfect integrat în gaşca cea mai populară, deşi poate eşti diferit, valoros tocmai prin diferenţele pe care cu obstinaţie le negi încercând a te integra grupului. Uite aşa, pe nesimţite, negându-ne personalitatea ne pierdem identitatea. Tentaţia perfecţiuni se extinde, tot în această perioadă (tulbure la minte) şi asupra aspectului fizic. De acord, la unii se prelungeşte mult după depăşirea „crizei” adolescentine, iar asta uneori face ravagii, dacă ne gândim la sănătate fizică, de ce nu, chiar mentală.

Succesul, reuşita în viaţă, de aceeaşi tentaţie a perfecţiunii se leagă ori suferă. Din păcate, nu toată lumea va cunoaşte reuşita, mai curând ratarea, drama iluziilor destrămate, a perfectului rămas o ţintă prea îndepărtată. Presupun că de vină e doar lipsa realismului în alegerea ţintelor, ceea ce poate părea şi chiar este facil de obţinut pentru unii, posibil să fie intangibil pentru alţii. Nu suntem egali, nici în capacitatea fizică, nici în cea intelectuală, „reuşita” depinzând astfel de evaluarea corectă, cu sinceritatea pe care ne-o datorăm, a propriilor posibilităţi.

Tentaţia unei lumi perfecte, implicit aceea a omului perfect, apare ceva mai târziu. Un ideal măreţ care transformă toate celelalte năzuinţe întru perfecţiune în simple capricii. Într-un anume fel, aşa şi este. Nimic nu se poate compara cu idealul lumii perfecte şi desigur omului fără „defecte”. Dar oare chiar este posibil? Au venit unii cu fel de fel de teorii, mai mult ori mai puţin abracadabrante, însă nimeni n-a probat, la modul practic, reuşita în această direcţie. Lumea a rămas la fel.

Susţin unii că ar trebui făcute schimbări radicale asupra sistemulul care guvernează lumea, iar pentru a crea perfecţiunea nu trebuie decât s-o luăm de la zero, reconstruind pe baze solide, sănătoase. Eu aş avea o nedumerire, anume: cine evalueză numita stare de „sănătate”? Atenţie, deja a apărut un scop, iar noi ştim unde poate duce, am discutat despre faptul că, acolo unde apare un scop se va manifesta puterea cuvântului, tradusă simplu şi la obiect, drept manipulare. Asta să fie perfecţiunea mult căutată. Mira-m-aş...

Avem lumea pe care o avem, cu siguranţă imperfectă, totuşi să ne împăcăm cu ea, întrucât o alta ne este necunoscută, iar de clădit una perfectă nici că se poate. Perfecţiunea este doar un concept, un ideal intangibil oricât ne-am strădui să dovedim teoretic ori, şi mai utopic, la modul practic mitul. Poate nici n-ar fi prea indicat s-o descoperim, căci necunoscând-o riscăm să fie mai rău…

Concluzia logică este că nici în această privinţă – lumea perfectă, omul perfect -  nu poate exista perfecţiune, oricât de s-ar strădui încăpăţâna unii să dovedească contrariul. S-ar zice că toată alergătura asta după perfect, este inutilă, fără sorţi de izbândă, da’ s-o recunoaştem, omului îi stau în obicei actele inutile. N-are rost să mă adâncesc în exemple, sunt la tot pasul.

Perfecţiunea este o noţiune înşelătoare. Mă întreb de ce noi oamenii gonim, uneori rătăcim doar, în căutarea acestei autentice „Fata Morgana” a „deşertului”, identificabil, de multe ori, cu existenţa înşăşi. De ce căutăm perfecţiunea când tocmai în micile imperfecţiuni stă tot farmecul vieţii. Presupun că dacă totul ar fi perfect ne-am plictisi de moarte tot căutând zadarnic ceva ce mai trebuie „şlefuit”. Între altele, probabil, ar dispărea şi bucuria, fericirea - şi aşa trăiri tot mai rare, mai cu seamă, fericirea care e ceva de durată, pe când bucuria este o senzaţie de moment - întrucât ar înceta să mai existe motive care că conducă la simţirea stărilor mai înainte numite.

Ah, şi mai e ceva. Micile imperfecţiuni, incluzând aici ciondănelile inerente unei vieţi de cuplu, întăresc relaţia, desigur dacă nu o „ucid” între timp. Poate de aici şi multe depărţiri (mai mult ori mai puţin aşteptate), la început vedem în partener perfecţiunea întruchipată, apoi apar neconcordanţele între ceea ce închipuia propria viziune a perfecţiunii şi realitate. N-aş putea să spun care-i situaţia de preferat: să fie cei doi asemănători până la identificare sau să fie personalităţi complementare, nordul şi sudul magnetului... Până la urmă, chiar şi des uzitata sintagmă „suflet pereche” face trimitere la perfecţiune şi se prea poate să fie doar o iluzie.

Acum, presupunând prin absurd că omul ar fi capabil să obţină perfecţiunea, sunt aproape convins că nimeni n-ar observa-o. N-o spun doar eu, a spus-o altcineva, un tip mai înzestrat decât mine într-ale filosofiei, chiar dacă şi eu uneori îmi regăsesc geniul creator în paharul cu votcă. Nu-s mare amator de poezie, însă versurile astea surprind idee expusă încă din titlu.

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Nichita Stănescu - Opere imperfecte (1979)

Să nu înţelegeţi că militez pentru „ciobirea colţului”, oricând, oriunde şi în orice circumstanţe. Par example, nu-mi plac ăia care dau cu ciocanul în limba română, sfărâmând dezinvolt (cu ajutorul cratimei) pe „î-mi”, „î-ţi”, „vre-o”, „vre-un”, ba chiar am văzut şi-un ciob de „ve-i”. Iar exemplele pot continua aproape la nesfârşit, cu dezacorduri crunte şi utilizări anapoda pentru "â" - o bizarerie impusă de academicieni, nu insist - „bineânţeles”, „urâ” etc. Toate aste nu se încadrează la „licenţe poetice”. Urăsc să zic asta, dar în acest caz, m-aş aştepta la o cât de mică tentaţie a perfecţiunii şi, hai s-o zic şi p-asta, un pic de respect, în primul rând de sine (a scrie în halu' ăsta nu prea-l arată), iar mai apoi pentru cititor. N-o fi întocmai - vorba poetului - dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim, poate s-o găsi o alta mai armonioasă, probabil nici nu saltă inima-n plăcere când o ascultăm şi nici pe buze nu ne-aduce miere când o cuvântăm, însă dacă tot o vorbim ori scriem s-o facem corect. Nu în scopul atingerea perfecţiunii, ci doar din bun simţ. Poate n-a trecut neobservată apariţia unor link-uri (mai adaug pe măsură ce găsesc ceva util) în bara laterală, au şi ele un scop. N-o luaţi ca pe un afront, aceia care obişnuiţi să intraţi pe aici n-aveţi nevoie, dar, cine ştie, poate vreun rătăcit (cum am văzut recent pe un blog pe care mai comentez) se poate inspira, dacă cumva îl arde de-un comentariu (pentru link) şi evită să-mi lase cine ştie ce bazaconie mutilată cu ciocanul. Platforma nu-mi permite modificarea comentariilor, aşa că-l şterg... şi-mi ies vorbe, precum că aş cenzura opinii...

Revenind, eu unul, îmi prefer imperfecţiunea, n-am de gând să caut zadarnic perfectul în toate şi nici să cad în capcana mieros întinsă de către unii gânditori care declamă posibilitate atingerii perfecţiunii prin traiul în armonie cu Natura, cu Universul înconjurător, întrucât natura nu greşeşte, EA este perfectă. A voi să trăieşti „în armonie cu natura”, câtă înşelăciune a cuvintelor! Imaginaţi-vă o fiinţă asemenea naturii: risipitoare, indiferentă, lipsită de intenţii şi de consideraţii, de milă ori dreptate, rodnică şi pustie deopotrivă, nesigură în acelaşi timp; imaginaţi-vă indiferenţa personificată în chip de putere. Cum să trăieşti în armonie cu această indiferenţă?

A trăi „viaţa perfectă”, a fi perfect, nu înseamnă oare tocmai a voi să fii altceva decât această natură, presupus perfectă împreună cu legile sale? Îmi place perfecţiunea imperfecţiunii mele sau invers, imperfecţiunea-mi perfectă, fiindcă îmi place să trăiesc departe de perfecţiune, fiindcă sunt om, iar asta înseamnă a evalua (după propria scară de valori), a cântări (cu propria-mi oca), a prefera, a fi nedrept (doar uneori), a fi mărginit (în unele cazuri), a dori să fiu diferit, adică eu în imperfecţiunea-mi perfectă sau perfecta-mi imperfecţiune.


Sursa FOTO

20 de comentarii:

  1. Buna, Centurion! Eu ii suspectez pe oameni ca au luat de buna maxima aceea a lui Salvador Dali, care ne atentiona sa nu ne fie teama de perfectiune, ca nu o vom atinge niciodata. Asa ca se straduiesc sa fie cat mai imperfecti cu putinta. Cu alte cuvinte cat mai putin plictisitori! :))
    Cel putin din punct de vedere moral. Al comportamentului si caracterului. Insa si-au dat seama ca nu e chiar totul pierdut si ca cel mai usor e sa atingi perfectiunea fizica. Si depun toate eforturile in acest sens. Nu degeaba industria cosmetica, cea a modei si salile de fitness inregistreaza castiguri colosale. :))
    Pe de alta parte eu cred cu tarie in existenta sufletului pereche. Deci si a perfectiunii?!? :P
    Si pot aprecia ca articolul tau tinde spre perfectiune. Spun tinde ca nu cumva sa ma contrazica romancierul ala francez, Antoine de Saint-Exupery... :D
    Ce inseamna de fapt sa fim perfecti? Sa nu gresim niciodata? Pai omul e supus greselii. Deci prin natura sa e imperfect. Desigur, sunt si momente cand suntem perfecti. Cand dormim(cu conditia sa nu sforaim) de pilda.

    Deci, ce vreau eu de la tine este sa-mi descrii un om perfect in viziunea ta. :P

    Deci, esti de acord cu mine ca singurul lucru perfect pe lumea asta este imperfectiunea? :))

    O noapte linistita si o saptamana perfecta iti doresc! :) Ca sa nu fiu off-topic. :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Neaţa, Nice! S-o fi făcut deja dimineaţă când citeşti ;-)

      Eu suspectez că eşti în toane foarte bune, că tare mai eşti glumeaţă (inclusiv pe blogul tău). Ia zi-mi tu mie dacă acelea / aceia care caută perfecţiunea la sală ori în bocanele de cosmeticale au reuşit să atingă atât de jinduita perfecţiune. ;))

      Perfect în viziunea mea? Mi-s tentat să spun că am atins perfecţiunea imperfecţiunii. Asta pentru că dacă aş fi fost perfect n-avem cum să găsesc jumătatea-mi complementară care să-mi umple lipsurile la diverse capitole şi căreia să-i împart la rându-mi din parţiala-mi perfecţiune. ;)) Suflete pereche, zici? N-am crezut, până când n-am văzut...întâlnit. Noroc chior sau poate un mesaj din astral ori, pur şi simplu, un joc al hazardului care a vrut să-mi arate că nu neapărat ceea ce nu se vede nu există. O completare, luate separat cele două jumătăţi nu-s nici pe departe perfecte, au nevoie să-şi împartă imperfecţiunile şi desigur de un "colţ ciobit" care să le amintească că sunt de perfecţi numai în anumite condiţii. Aşadar, cum bine spui, omu' nu-i perfect, prin natura sa, dar are la dispoziţie varianta unui aşa-zis "suflet pereche" care-l să-l ducă într-acolo. Desigur, perfecţiunea despre care vorbim este limitată la anumite aspecte ale vieţii, în celelalte vor rămâne imperfecţiuni, "colţul ciobit", să ne aducem aminte că doar imperfecţiune face (uneori) posibilă perfecţiunea.

      O săptămână aşa cum ţi-o doreşti. Nu zic perfectă, pen' că eu îmi permit să fiu off-topic (pe teren propriu, în deplasare mă conformez). :P :)))

      Ștergere
    2. Neata, Centurion! :D
      Am stat sa rumeg teoria ta pana acum pentru ca m-a cam bulversat initial si am conchis, dupa o indelunga deliberare, ca e posibil sa ai dreptate, e posibil ca asta sa fie singura cale de a atinge perfectiunea. Ai idei geniale tu, congrats! :P :) :D

      Gata cu saptamana de munca, nici pe departe nu a fost perfecta, poate macar weekendul. Desi o mare napasta s-a abatut asupra mea. :))

      Seara frumoasa cu idei pe masura! :)

      Ștergere
    3. Nu se poate! Iarăşi necazuri, păi n-au fost destule? Nu-mi spune că acum este serviciul sau, mai rău, sănătatea. :-((

      Hehehe! Idei geniale... Mai spune de vreo două ori şi chiar încep să mă cred perfect. :-))) Şi eu care credeam că ideile geniale sunt recunoscută abia după dispariţia autorului, nicicând de către contemporani. :-D

      Ștergere
  2. :) Este un promo care circulă pe tv. Ceva de genul:
    "imperfect înseamnă perfect" :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O fi, eu nu stau prea mult la TV, iar la un film, atunci când apar reclamele, schimb postul sau îmi fac "de treabă" cale de vreo 10 minute... NU le suport, în niciun context. Diabolică invenţie reclamele astea, aproape că-mi vine să le consider un afront, tipii ăia chiar mă cred incapabil dacă am nevoie de ceva anume, găsesc... fără "nepreţuitul" lor ajutor. :)))

      Ștergere
    2. Promo e chiar drăguţ. eu dorm cu televizorul aprins, aşa am auzit-o.
      Dar nu trebuie să te supere. După părerea mea, perfecţiunea este chiar plictisitoare! :)

      Ștergere
    3. Remarca ta nu mă supără câtuşi de puţin, însă ceea ce apare la TV - că-s reclame la nu'ş ce produs miraculos, politruci ca mă iau de prost ori ştiri de cele mai multe ori denaturate pentru a canaliza atenţia înspre ceea ce doreşte cel care dă banii - de obicei DA, mă deranjează, mă enervează, însă astea nu mai depind de noi. Eu sunt mai econom, mă uit la TV doar la câte un film artistic sau documentar, în rest ar fi doar risipă de energie electrică :))

      Ștergere
  3. Perfectă să-ţi fie ziua, dragă Centurion! Aşa cum percepi tu o zi perfectă, cu tot cu imperfecţiunile care o fac desăvârşită pentru tine.
    Eu rezonez cu vorbele lui N. Iorga: "Perfecţiunea? Un drum totdeauna deschis!" Atâta timp cât visăm, avem idei, obiective, cât învăţăm din propriile greşeli, cât încercăm să ne depăşim, să nu ne lăsăm modelaţi după tipare, înşelaţi de aparenţe înseamnă că suntem pe drumul acela - ca să continui spusele maestrului - "semănat cu cadavre. Şi în ultimul ceas răniţii se ridică totuşi şi râvnesc înainte."
    Ce am mai realiza dacă am tânji numai după perfecţiune? Căci pentru mine cubul acela ciobit într-un colţ e perfect. Sau linia ondulată ori cercul desenat în nisip peste care ne-am târât picioarele. Sau statuile antice sparte. Totul ţine de percepţia fiecăruia dintre noi. Iată ce spunea Nichita Stănescu în altă poezie: "Cel mai gol loc din lume e ochiul/Cel mai plin loc din lume e lumea/Cel mai ușor loc din lume e inima/Cel mai greu loc din lume e lumea." Lumea asta condusă după aparenţe. O lume în care, de pildă, un Quasimodo n-are ce căuta.
    Perfecţiunea ar putea fi replică la estetica urâtului. De ce nu? Dacă ne-am da ocazia să vedem dincolo de bariere, artificializare, etichete. Dar nu… Ne derulăm într-o lume în care peştii nu mai au curaj să înoate şi – culmea! – se îneacă în apă.
    Dar mă opresc aici, căci nu fac altceva decât să te reproduc cu alte cuvinte. Am vrut doar să-ţi dau de veste despre. Şi că te citesc ori de câte ori am ocazia. Şi ca să vezi cât de imperfect grăiesc, îi dau grad de comparaţie perfecţiunii şi-ţi spun: Să ne auzim în cel mai perfect mod posibil!
    O veche cititoare.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc pentru adăugirile care (la fel ca în alte dăţi) echilibrează un text cam şchiop, căci, nu-i aşa, e greu să te pronunţi perfect tocmai asupra imperfecţiunii.

      În afara subiectului, fie spus, n-a trebuit să ajung la ultimul alineat ca să descopăr identitatea autorului comentariului (cândva am citit suficiente pentru a-mi rămâne în minte algoritmul după care se împletesc cuvintele în fraze inconfundabile). Mă bucur că mi-ai dat de veste, înţeleg că eşti bine - uite perfecţiunea - în schimb, nu mă bucur de dispariţia Sporovăielilor - iată imperfecţiunea. În cele din urmă, aş zice "firescul" lumii de azi, aşa cum am mai scris, fie doar în subsidiar, despre răsturnarea scării valorilor (şi nu numai în societatea noastră, tendinţa fiind globală, din câte observ).

      Toate bune, Antonela. Nu-ţi doresc perfecţiune, ci să-ţi fie "vremea" aşa cum ţi-o doreşti.

      Ștergere
  4. Foarte interesant articol! Am citit pana si comentariile (de fapt, le citesc de fiecare data...). Ma abtin de la idei si dezbateri la subiect caci nu prea ma simt "in forma" pentru a o face. Te cred daca zici ca ai avut fericita ocazie sa cunosti doua "suflete perche" dar sunt de parerea ca, cu cat mai asemanatoare sunt acele doua suflete, cu atat mai plictisitor se va dovedi a fi raportul intre ele, si cu atat mai repede vor fi indepartate unul de altul prin forta motrice a omenirii, si anume tendinta spre perfectiune care, precum amprentele digitale (parerea mea), are o viziune si o cale unica pentru fiecare individ aparte. Omul se descopera si se identifica prin comparatie. :D Aici ma opresc si o seara placuta iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Rodica! Merci pentru apreciere. :-)
      Întocmai, aşa cum spui, plictiseală mare dacă cei doi sunt identici, tocmai de asta am făcut comparaţia cu "nordul" şi "sudul" magnetului sau a doi oameni care se completează reciproc, cam tot de aici şi ideea titlului, imperfectul creează perfectul.
      O seară aşa cum ţi-o doreşti. :-)

      Ștergere
  5. Bună, Centurion!
    Foarte interesant articolul tău. Cânva am atins şi eu acest subiect, fiind motivată oarecum. Ştii ce este ciudat? Noi oamenii suntem imperfecţi dar aspiranţi la perfecţiune. Ştim cât de imperfecţi suntem, dar prin natura noastră umană, aspirăm la perfecţiune şi încercăm din răsputeri să atingem perfecţiunea chiar dacă aceasta nu este o trăsătură umană.
    De ce facem asta? Doar ştim că imperfecţiunea, este cea care ne ţine în acţiune şi mereu în căutarea posibilităţilor de-a găsi rezolvări atunci când greşim şi ne poate conduce la posibilităţi infinite care ne fac mai bogaţi, mai înţelepţi şi mai normali.
    Perfecţiunea pentru o fiinţă umană ar fi o anomalie, un defect şi am trăi dezorientaţi. Acele fiinţe umane, care se presupune că ating perfecţiunea şi duc o viaţă perfectă, încetează să funcţioneze la un nivel uman normal, ne mai dorind să aducă îmbunătăţiri suplimentare în acest univers care este în continuă expansiune, în creştere, în evoluţie, luând viaţa mai mult ca o joacă.
    De ce-am vrea să schimbăm firescul lucrurilor, când am putea trăi normal, tolerându-i pe cei care sunt imperfecţi ca noi toţi, în loc să căutăm o lume perfectă?
    Ce pierdem dacă am încerca să ne concentrăm mai mult să trăim într-o lume care excelează în acomodare cu ceea ce ne înconjoară, într-o lume care are nevoie de dragoste mai mult decât orice, pentru a atinge un mediu propice şi tolerant în acest dans efemer al vieţii?

    Un week-end superb îţi doresc Centurion şi numai bucurii! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Ştefania! :-)

      Eu "îmi iubesc" imperfecţiunea, chiar dacă s-ar putea n-aş vrea să fiu perfect. Nici lumea n-o doresc perfectă, oricum ar fi o utopie. Cât despre acomodare, încă îmi permit "luxul" de a fi selectiv, de a nu mă adapta mediului, ci de a adapta mediul imperfecţiunii mele, atât cât se poate, căci nu-i aşa, nu se poate în totalitate, ar fi perfect, iar perfecţiunea am stabilit deja că nu există. :)) Despre toleranţă, am scris, n-aş zice că accept orice, deh, imperfecţiunea îşi spune cuvântul.

      O seară de duminică aşa cum ţi-o doreşti, ca să nu spun perfectă. ;-)

      Ștergere
  6. Salut, mon cher Centurion,

    Abia te-am găsit. Văd că abordezi subiecte tari. Hai să chibițez și eu un pic.
    N-am nimic a zice în dezacord. Cel mult nuanțez un pic.
    Din ce îmi dau seama, rațional-speculativ, Perfecțiunea este un subiect depășit și chiar închis, cel puțin pentru filosofie. A spune, simplu, că perfecțiunea nu există, e deja un truism. Dar e și adevărat?
    Păi, în lumea conceptelor, perfecțiunea există. Sfera e perfectă - cel mai mult trup învelit cu cea mai strânsă piele - ca să îl citez tot pe Nichita. Dar ăsta e un model ideal: ideea că suprafața sferei e atât de netedă, încât nicio microparticulă de pe ea nu creează vreo breșă care să infirme teoria. Eu sunt liber să o concep mental ca fiind perfectă.
    În practică, însă, există o asemenea sferă? Păi, dacă e formată din particule, se pune întrebarea dacă s-a identificat cea mai mică particulă de materie din universul cunoscut. Păi nu. Sunt doar teorii despre quarci și, mai nou, am citit despre o idee impracticabilă - singularitatea din centrul unei găuri negre! Impracticabilă, dar existentă! Mă rog, cică ”lungimea Planck” ar fi cea mai mică particulă cunoscută, deși imposibil de măsurat decât prin formule matematice.
    Păi, dacă geometria corpurilor simple nu poate aduce perfecțiunea dorită, la ce să ne așteptăm de la entitățile umane, care au atâtea iregularități, plecând de la fizic și consumând subiectul în zona spirituală?!...
    Aaaa, dacă ne mutăm în zona percepțiilor, pot spune că un orgasm cu ființa iubită și dorită cu spume te transportă câteva secunde în zona delirului absolut. Dar este pur subiectiv. Trebuie să fii un extremist, adept al solipsismului și basta, îți configurezi conceptele pe care le consideri adecvate ție!
    Nimic nou. dar mi-am marcat și eu părerea. Servus!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ave! Bine ai venit în modestul castru al unui centurion care uneori se visează un Caesar. :-))
      Eh, eu am descoperit de ceva vreme "cetatea" ComiCultural, doar că m-am ferit să alarmez gâştele Capitoliului. Da, sunt destul de zgârcit în comentarii, deşi nu sunt tocmai un taciturn.
      Mulţumesc pentru completări, întotdeauna sunt binevenite. Aş adăugă că Natura însăşi nu-i perfectă, doar omul, această creaţie bizară a Universului, insistă cu obstinaţie în a găsi perfecţiunea. Când se satură de căutat cai verzi ori poate atins subit de o minimă înţelepciune, se mulţumeşte (asemeni mie) să declare că a găsit-o tocmai în propria imperfecţiune. :)))

      Ștergere
  7. Nu-i bai cu comentariile, și eu am o viață cu final așteptat, nu pot comenta peste tot pe unde îmi place ce citesc, nu sunt decât unul singur în trupul ăsta. Dar mi se întâmplă uneori să mă ia valul și comentez ca apucatul. Și comentez de multe ori pe bloguri care nu-mi întorc comentariile. Mi se rupe că nu e reciprocitate. Dacă-mi place sau dacă mă intrigă, dacă mă atrage sau dacă mă enervează la max, comentez. Pozitiv sau negativ. Mi-am atras și antipatii suficiente, apropo.

    La tine m-a atras nu doar stilul, nu doar tematica, ci și faptul că ai o grijă specială de a răspunde comentariilor oaspeților. Asta ascunde o inimă mai mare decât a multor altora.
    Bine-bine, nu vreau să mă contrazic: am spus mai demult, pe nu știu care blog, că nu inimi caut în primul rând, ci spirite care se diferențiază one way or another. Iar dacă spiritul și inima se înlănțuie, trăirile capătă profunzime și se apropie de perfecțiunea despre care ai vorbit aici.
    Pe curând!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uneori aş vrea să comentez, însă nu mă lasă textul, pe care autorul l-a "şlefuit" până-n cele mai nesemnificative amănunte, n-aş avea ce adăugiri să-i aduc şi cum nu-s adeptul comentariilor de tipul, "bravo, excelent scris", mai bine tac, eventual dau "like" (lablogurile WP) şi share în G+, acolo sunt mai activ decât pe alte reţele. Nici eu nu prea pricep cum stă treaba cu reciprocitatea asta, de altfel, în cei aproape doi ani de când bântui blogosfera, n-am priceput nici măcar conceptul de blog ori bloger... Nu-i bai, în general fac "partid separat" de ce ar face excepţie "proaspăta" mea activitate.

      Mulţumesc pentru aprecieri, deşi vorba unui învăţat de odinioară: "lauda mă ruşinează, fiindcă o cerşesc în ascuns." Nu ştiu dacă faptul că întotdeauna răspund şi şi chiar leg scurte conversţii cu cei care trec pragul casei virtuale ţine de Herz, mai curând de altceva, să-i zicem bun simţ, respect ori doar educaţie de modă veche sau doar caracter. În fine, şi eu caut, aici în virtual, spirite pereche ori complementare cu care să socializez şi mă bucur atunci când găsesc.

      Pentru că vorbirăm despre text, stilul şi tematica acestuia, am observat la tine cel puţin o similitudine, anume lungimea articolelor, altfel spus: mult, nu multe.

      Ștergere
    2. Ha! Te referi la ”Nesaț cognitiv”, serie abia începută de câteva zile. Istoric, n-aș putea zice că am scris kilometric, poate niște Filmofilii și alte câteva analize pe teme culturale. În rest, scurtissime la greu, că viața reală mă fură.
      Dar acum m-am pus pe subiecte mai serioase și nu scriu ca să mă aflu în treabă.
      Și vezi că eu scriu cu fonturi mai mari decât ale tale, deci înșel și aparențe :)

      Ștergere
    3. Uneori puţine cuvinte pot exprima pagini întregi, paradoxul ori mai curând puterea vorbelor bine alese. Eu am încercat de câteva ori să fiu laconic, pur şi simplu nu-mi prea iese, probabil şi fiindcă de formaţie reală fiind sunt tentat să "demonstrez" afirmaţiile ori părerile.
      Vezi, d-aia scriu cu fonturi mici, să nu vă pară vouă cititorilor că vă asasinez cu lungimea textelor. :)))

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.