Neutralitate şi toleranţă – viziune drăcească

Deunăzi, cineva, răspunzându-mi la un comentariu lăsat la un articol pe al său blog, îmi spunea că i-am trezit nostalgia pentru vremurile în care scriam ceva mai des sub influenţă şi inspiraţie opus divină (cei care mă citiţi de ceva vreme ştiţi de bunăseamă la cine mă refer). La drept vorbind mi s-a făcut şi mie dor de ineditul „invitat”. Mi-am amintit de suvenirul lăsat în urmă cu ceva timp de către fictivul personaj şi m-am pus pe răsfoit „memory stick-ul” conţinând nepreţuitele sale memorii. N-aveţi idee câte însemnări se potrivesc cotidianului. Am luat una la nimereală şi deloc egoist, precum mă ştiţi, mi-am zis să împărtăşesc „adivinele” revelaţii cu voi. Merită!

Dacă cineva îmi spune asta, respectiv că este neutru, tolerant cu toate cele din jurul său, am rezerve în privinţa sincerităţii respectivului individ. Neutralitate...Hmm... Nu prea este, e ori-ori, da ori ba, alb sau negru, mă rog, se pot lua în considerare şi nuaţele de gri, dar nu poate să fie vid; altfel, cum spuneam, îmi ridică majore semne de întrebare. Nu e vorba de păreri, opinii argumentate ori ba, din sfere pentru care chiar poţi afişa un dezinteres total. Înţeleg conceptul de nepăsare – mi se întâmplă chiar şi mie de multe ori să rostesc cu glas tare ori numai în gând: „nu-mi pasă” – dar asta nu se traduce neapărat prin atitudine neutră ori tolerantă; fiecare are dreptul să fie total dezinteresat de un anume aspect. Ştiţi voi, nici măcar Elveţia nu se prea poate lăuda cu statulul de neutralitate, asta fie şi numai dacă mă gândesc la istoria recentă, respectiv WWII, câţi spioni ba chiar agenţii de spionaj şi contraspionaj îşi găsiseră acolo cartierul general, la fel ca şi în Spania, neutră şi ea la acea vreme. Să nu divagăm, mai cu seamă pentru că este vorba despre un alt sens a cuvântului neutru.

Putem fi oare neutri în acţiuni, în dorinţe, în speranţe ori în atitudini faţă de cineva sau ceva? Iată întrebarea; hamletiană, s-ar zice. Încă mai e cineva care crede în neutralitatea descrisă mai înainte? Indiferent, dacă tot am început, haideţi s-o „demontăm” bucăţică cu bucăţică, să vedem ce are în interior, dacă are miez... sau e doar un moft, ceva care „să dea bine” în/la publicul, (pseudo)virtuos.

Cică e de bonton să fii tolerant cu semenii, să le înţelegi pasiunile, obiceiurile, „fixaţiile” ori apucăturile fie ele cât de ciudate pentru tine. Serios? Da’ de ce? Oh, desigur, aici intervin alte concepte, recte evoluţia perpetuă a societăţii, pe care tu, cel intolerant şi deloc neutru nu o pricepi, întrucât eşti un învechit, trăind pe vremea lui Burebista ori în întunecatul Ev Mediu. Intervin apoi, întru justificare, etica şi morala, concepte la fel de instabile în timp precum fosforul în contact cu aerul, şi da, la fel de incendiare. Dar despre aspectul ăsta în alt text, că-i lung şi nici nu vreau să amestec aici mere cu pere.

Să revenim. Aşadar – pentru că tot sunt la modă dezbaterile referitoare la finala aia „cu cântec(e)” (atât la propriu cât şi la figurat) – tu, tolerantule ai sta la o bere, cafea, mic sau mai bine cârnat cu domişoara Wurst. Eu, n-aş sta la o şuetă cu Remus Cernea (par example), nu de alta, însă în afară de părul legat la spate, foarte improbabil să avem ceva (interese, abilităţi, hobby-uri etc.) în comun. Da, admit că mulţi pot avea multe puncte comune cu cei doi anterior menţionaţi – precum şi cu alţi ciudaţi, în viziunea mea intolerantă – n-am nici o problemă cu asta, însă nici nu poate cineva să-mi impună – fie că se cheamă Europa cu valorile-i moderne şi tolerante propovăduite de la o vreme încoace – pe cine să tolerez în preajma-mi. Cineva, tolerant peste măsură, mi-ar putea arăta cu degetul înspre istoria invocată de atâtea ori aici în această foaie vituală, venind cu replica: „aşa a început Holocaustul” (am citit un comentariu redactat după acest şablon, pe un blog pe care-l răsfoiesc uneori, când îmi aduc aminte de existenţa-i). Mai gândiţi-vă, voi, apologeţi ai toleranţei şi neutralităţii, sunt multe diferenţe, prea multe ca să le explic acum în amănunt – dar d-aia s-a inventat search-ul pe google şi wikipedia, sigur înaintea acestora exista şcoala, cartea şi biblioteaca (personală sau publică).

Oare chiar trebuie pentru a fi „în ton cu timpurile”, să răsturnăm scara valorilor ori să le nivelăm, de dragul dezideratelor de fraternitate, egalitate, solidaritate, toleranţă etc. Ăsta să fie noul mers al vremurilor, uniformizarea a tot şi în toate, doar pentru că li s-a năzărit unora că aşa este politically correct... Probabil că viitorul ne va desluşi misterul evoluţiei / involuţiei umaniţăţii. Aş fi curios dacă mi se confirmă teoria după care omul şi-a atins de ceva vreme apogeul, iar acum este deja angajat pe panta descendentă. Am pornit de la o fiinţă apropiată maimuţei şi se pare că într-acolo ne îndreptăm – asta ca să se închidă cercul, nu-i aşa?

Iar ca să nu închei prea abrupt ori mai degrabă fără a arunca puţin gaz pe foc, aş lansa o întrebare drăcească, retorică de altfel, căci cunosc răspunsul. Cum rămâne cu sentimentele de antipatie, neplăcere, dezgust etc.? Şi fiindcă veni vorba de gust, parcă erau de nediscutat ori disputat, fiecare le are p-ale lui şi e foarte bine aşa; răul intervine abia atunci când altcineva (decât „proprietarul”) încearcă să le schimbe ori, mai diabolic, să le impună, totul în numele pretinsei conduitei etice – dezbatem conceptul altă dată.

Deocamdată atât, mănuşa a fost aruncată, însă înainte de a o ridica, mai gândiţi-vă, reflectaţi la vorbele unui mare om, Goethe, pe numele său: „Toleranţa n-ar trebui să fie decât o stare trecătoare de spirit; ea trebuie să conducă la recunoaştere. A răbda pe cineva înseamnă a-l ofensa”. Aici însă, atingem un alt concept, acela al onoarei, necunoscut multora, poate îl dezvolt cu altă ocazie.

Sursa: Memoriile unui drac
Sursa FOTO