marți, 5 august 2014

Şuete cu dracu’ (3)

Devil's apple
Am întrerupt discuţia pentru a reîmprospăta proviziile de pe măsuţa dintre cele două fotolii pe care ne tolănisem pentru a ne întinde la o şuetă agreabilă, chiar dacă cam drăcească. Revenind cu ceştile de cafea care-şi împrăştiau aroma îmbietoare, vechiul amic îmi zâmbi arătând cu privirea înspre rafturile bibliotecii.
– I-ai citit pe toţi? Filosofii aştia, la ei mă refer. Le-ai luat afirmaţiile drept adevăruri incontestabile? Ştii uneori e mai comod aşa, iar voi oamenii sunteţi atât de leneşi încât uneori refuzaţi să gândiţi, vă este la îndemână să luaţi de bună orice inepţie numai pentru că a fost rostită de cineva căruia tot voi, mă rog, înaintaşii voştri, i-au acordat statutul de înţelept.

– Pe unii da, pe alţii doar i-am “frunzărit”, să-mi formez o părere. Nu-s atât de comod precum insinuezi şi, în plus, am deseori tendinţa de a contrazice tocmai opiniile majoritar considerate drept cele mai raţionale, iar pentru asta lucrez cu materialul clientului.
Îi zâmbesc şi continui pe un ton vesel, probabil datorat în bună măsură coniacului. Tu, presupun, i-ai cunoscut pe fiecare în parte, cu unii sigur ai şi stat la poveşti, altfel nu-mi explic revelaţiile unora.

– Să lăsăm glumele, avem chestiuni importante de dezbătut, ca de pildă, adaptarea. Nu crezi? Îl priveam niţel nedumerit, ce-o pune iar la cale, pesemne una din obişnuitele-i capcane. Considerându-mi tăcerea un îndemn, continuă.

– Ştiu că este o întrebare care nu vă prea dă pace. Care este, de fapt, atitudinea corectă? Ne adaptăm mediului, asemeni animalului inferior sau adaptăm mediul la noi, astfel încât să ne satisfacă dorinţele, nevoile, scopurile. Altfel spus, mă adaptez la curentul majoritar ori schimb după bunul plac tot ce nu-mi convine... Dar pot oare? Sigur, libertatea de alegere există, libertatea de a face, se pune însă sub semnul întrebării. Sunt liber să fac asta sau cealaltă... Să nu deviem, despre libertate şi constrângeri merită să vorbim pe îndelete, puţin mai încolo. - Aprinse o altă ţigară şi savură cafeaua tocmai adusă, nu uită nici de coniac, îi plăcea al dracu’. -  Revenind, ce facem, dăm „feu vert” - vorba francezului - instinctului, despre care se zice că ar fi „vocea conştiinţei”, mai ales că rezultatul acţiunilor luate din instinct - fapt dovedit ştiinţific - este superior aceluia luat după îndelungi chibzuinţe şi raţionamente sofisticate sau apelăm la varianta doi. Instinctul ne şopteşte strigă la ureche să ne adaptăm, orgoliul propriu fiinţei, oripilat de însăşi comparaţia ori apropierea de instinctul animal ne îndeamnă la contrariu... Vă credeţi superiori, aţi fost şi rămâneţi animale - e drept - de pradă şi tocmai de aceea cu instincte mai ascuţite. Înţelegi?

Nu nu prea înţelegeam şi nici nu prea voiam să cad în plasa drăcismelor expunerii sale. Totuşi, avea dreptate, parţial… Dar ce ştiu eu, eu doar ascult opinii, analizez şi mă raliez curentului care mi se potriveşte. Nu-mi pasă de principii, majorităţi ori cutume sociale; sunt şi eu al dracu’, uneori chiar concurez numita entitate. Îl priveam drept în ochii care-i sclipeau provocator aşteptând continuarea.

– Îmi placi! Eşti orgolios şi nu ascunzi asta; nu că ar fi un defect, în niciun caz, nu după mine. - Râde uşor, apoi se aranjează în fotoliu, lăsându-se relaxat pe spate - Îmi place tare mult, mă distrează chiar, să observ cum oamenii afirmă sus şi tare că nu sunt orgolioşi, că le este total străin sentimentul (sau ce-o fi el) de vanitate... Iar asta în numele eticii şi moralei îndelung rumegate de filosofi vreme de veacuri. Şi tocmai la aceştia observ mai abitir orgoliul. Se vor cu tot dinadinsul exponenţi ai eticii, se doresc etaloane de bună purtare... Spăşenia lor însă nu-i altceva decât tot un soi de vanitate. Doresc ca prin smerenia lor să arate celorlalţi că ei nu se pot ridica la nivelul moralei lor... Care morală? Să ne-nţelegem, nu există fenomene, acte ori evenimente morale, există doar o interpretare morală a acestora. Din vanitate am dori ca, din toate câte facem, să treacă drept cel mai greu - pentru noi, dar mai cu seamă pentru alţii - tocmai ceea ce ne izbuteşte mai din plin. Iată aici originea multor feluri de morală. Făcu o pauză, prilej pentru mine de a-i replica.

– Nu m-am gândit că aş fi orgolios, poate doar mândru sau mai degrabă înzestrat cu ceea ce unii ar numi onoare, respect de sine, dacă vrei.

– Ajungem şi la conceptul de onoare, de mândrie, astea cică sunt bune, e tot aia... Doar că unii ţin neapărat să facă o diferenţă, o delimitare care să le aducă lor un beneficiu moral... Şi-atunci mă întreb, cine e mai moral, cine se păstrează între graniţele eticii? EU, TU, noi cei care ne recunoaştem orgoliul, vanitatea, făcându-le sinonime - fără a ne păsa prea tare de definiţiile de dicţionar, ori mai rău de interpretăti etice - cu stima de sine, mândria şi onoarea - adică noţiunile acceptate drept etice - sau ceilalţi care n-o fac, pen’ că-s prea morali şi străini de rău. Se vorbeşte despre orgoliu ori vanitate ca fiind ceva negativ. Oare? Nu cumva tocmai orgoliul îţi dă voinţa, ambiţia, dacă vrei, de continua chiar şi atunci când totul pare pierdut, când toate îţi sunt împotrivă... Tare aş vrea să-l văd pe acela care se complace în propria-i nenorocire, acceptând, cu umilinţa atât de dragă fariseilor moralei, destinul ca pe ceva implacabil, căruia nu i te opui pentru că, nu-i aşa, n-ar fi moral, întrucât ai cădea în păcatul orgoliului. Chiar, vreau să-l văd, pe el moralizatorul, mergând pe stradă în zdrenţe dar păstrând capul sus, nu pentru că n-ar putea umbla altfel, însă desigur depăşind actuala condiţie, luptând pentru o alta... Ar deveni orgolios, ar da dovadă de vanitate... Deci, câh! Asta e mândria şi onoarea lui... Aş zice că-i doar recunoaşterea neputinţei la care se adaugă refuzul de a se ridica din metaforicul „şanţ” în care viaţa l-a prăvălit. Căci, stau la margine de drum, pomu’ copt şi omu’ bun... Asta e lozinca lui, păguboasă, aş spune, da’ n-o fac, ce-mi pasă mie, nu sunt smerit asemeni lui... Nici nu-i deplâng soarta, n-am de ce, întrucât rezultă unul mai puţin în competiţie, ceea ce este în avantajul meu... Eşti de acord? Râde frecându-şi palmele în semn că-mi demonstrase ce era de demonstrat. Continuă apoi, pe un ton detaşat, fără să-mi lase timp să intervin.

„Orgoliosul se ia la întrecere cu alţii; modestul, cu sine însuşi”, circulă o vorbă prin târg. Să fiu răutăcios şi să spun că, în principiu, taman din orgoliu (stimă exacerbată de sine, în definiţia unora) ne autodepăşim; ori să fiu de-a dreptul plin de sine şi să zic că pe mine mă cunosc, prin urmare n-am nevoie să-mi măsor „forţele” cu alţii; eventual pot dori să-mi verific propriile limite, să văd cât de sus pot să sar. Să mai zic că orgoliul n-are nimic în comun cu competitivitatea, aşa şi este; orgolios fiind n-am nimic de dovedit nimănui, cel mult mie, de ce aş concura împotriva cuiva…

Mă privi îndelung, voind parcă să-l contrazic, n-am făcut-o, pentru simplul motiv că n-am concurat pe nimeni, de ce-aş face-o, când singurul „adversar” din aceeaşi „ligă” sunt doar eu însumi. Îşi continuă pledoaria, parcă citindu-mi gândurile.

– Oh! Da, mulţi spun că orgoliul face parte din fiinţa noastră, (conştienţi de sine fiind, e şi logic să fie aşa) însă moral ar fi să luptăm pentru a ni-l extirpa din sânge, să-l tratăm deci ca pe un dinte stricat. La gunoi cu el! OK, fă-o tu, moralistule, nu-mi cere mie să renunţ la „dinţii” cu care încă pot „muşca” atunci când e nevoie. Fă tu parte şi de-acu’ înainte din turmă, dar dă-mi voie mie să fiu, prin voia hazardului, doar printre, nu şi dintre. Cineva spunea că „vanitatea altora ne ofensează doar atunci când ne ofensează propria vanitate”. Drept a avut, căci şi un altul i-a confirmat opinia concluzionând: „dacă n-am fi orgolioşi nu ne-am plânge de orgoliul altora”. Şi mai e bun la ceva orgoliul ăsta, atât de blamat; pe lângă faptul de a fi generator de ambiţie, orgoliul ne echilibrează toate mizeriile (sufleteşti); întrucât sau ni le ascunde ori, dacă le descoperă, simte gloria de a le cunoaşte. Precum bine se ştie, „cunoaşterea slăbiciunilor personale îi umileşte pe unii, pe alţii însă îi umple de orgoliu, căci există oameni plini de vicii, însă încântaţi că sunt atât de inteligenţi pentru a-şi da seama că sunt vicioşi”.

Aşteptă să-i umplu paharul, apoi ridicându-l uşor într-un gest prin care-mi ura noroc, continuă pe un ton amical.
– Sper că n-ai uitat discuţia noastră despre cuvânt, mai exact vorbe. Nu lua ad litteram tot ce ţi-am spus, întotdeauna există un scop, fie şi numai intenţia nevinovată de a aduce în prim plan o teorie, o idee etc. Gradul de încredere pe care-l acorzi cuvintelor îl stabileşti tu. Un sfat, nu-l duce niciodată la 100%. O să vorbim si despre încredere, dar mai înainte mă gândesc să elucidăm chestiunea scopului şi desigur, vom vedea cu ce şi cum se mănâncă conceptul de libertate.


~ va urma ~
(sau poate nu)


episodul anterior: Şuetă cu monsieur Le Diable


Sursa FOTO

4 comentarii:

  1. Bună, Centurion. Este foarte interesant acest dialog. Nu ştiu ce să zic. L-am lecturat şi m-a pus pe gânduri. Şi totuşi din ce am citit se evidenţiază, nemulţumirea! Poate greşesc. Să fie oare nemulţumirea, cuvântul cheie al acestor dialoguri?
    Zile frumoase şi numai bucurii îţi doresc, Centurion! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Ştefania! :-)
      În parte, da. Şi nemulţumirea, mai puţin aceea strict personală şi mai cu seamă cea provenită din observaţia exteriorului, la fel ca şi în cele două "episoade" anterioare. Cuvântul cheie, este tocmai cuvântul (puterea lui) sau vorbele rostite de oameni, de aici vin celelalte "cuvinte cheie", scop, manipulare, încredere etc. Recunosc, prea puţin optimism şi poate prea multă realitate nudă, fără "îmbunătăţiri" artificiale... dar cine spune că totul trebuie să fie un "câmp de flori"...
      Mulţumesc, la fel şi ţie. Multe împliniri şi flori (la propriu şi la figurat). :-)

      Ștergere
  2. Buna seara, Centurion. :) Ai publicat acest articol chiar inainte de a pleca eu la mare si atunci nu am avut timp sa-l citesc. Am facut-o acum si marturisesc ca am nevoie de timp sa aprofundez gandurile tale pentru ca eu nu am privit niciodata orgoliul din punctul asta de vedere. Il vedeam mereu ca pe o frana, ca pe ceva ce ii impiedica pe cei care gresesc sa-si recunoaca greseala. Sa admita ca s-au inselat. Pe cei care cred ca sunt detinatorii adevarului absolut sa admita ca se poate intampla sa nu fie chiar asa. Ca varianta lor nu e mereu cea corecta. Pe cei care se bat cu pumnul in piept ca ei le stiu pe toate si cei din jur sunt niste prosti. Pe unii sa-si ceara iertare... Pe altii sa se impace.
    In timp ce eu vedeam orgoliul ca pe o frana, tu il percepi ca pe un motor. E interesanta si varianta ta. Si demna de luat in calcul. Sunt putin bulversata, recunosc. :P :D

    O saptamana usoara iti doresc! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Neaţa, Nice! (mai de prânz) :D
      Da, am aflat pe blogul tău despre escapada de pe litoral şi mă bucur că te-ai simţit bine. Tot de acolo am aflat despre următoarea expediţie de cucerire a Constantinopolelui. :D Apropo, dintre toate pozele pe care le-ai pus pe FB cele mai inedite sunt acele "selfi-uri" reflectate în ochelarii de soare :))

      Cât despre şueta drăcească transpusă în text, recunosc, am idei destul de ciudate şi deloc conforme cu cele majoritare (probabil tot din orgoliu). Cum spuneam, mândrie/orgoliu pt. mine sunt sinonime şi fără nicio conotaţie negativă; deloc o frână, dimpotrivă. Dacă ţi-ai fixat un scop,îl vei împlini şi fiindcă tocmai din orgoliu nu vrei să ratezi (în proprii ochi, de ceilalţi nu contează), desigur mai contează şi abnegaţia depusă pt. atingerea unui obiectiv (dar tot de stima de sine se leagă)...
      Cât despre deţinătorii adevărului absolut, atitudinea se cheamă infatuare, păreri de obicei neargumentate, uneori chiar nedovedibile (aş putea da multe exemple), dar asta n-are legătură nici cu mândria, nici cu orgoliul (dacă le diferenţiem semantic, deşi d.p.m.d.v. nu o fac). Până la urmă contează ce simţi tu (privitor la orice subiect), părerea proprie (de preferinţa argumentată) şi puţin, spre deloc opinia altora (fie ei majoritari).

      Merci, la fel, o săptămână plină de bucurii (că tot eşti în vacanţă).

      Ștergere