Aflarea în treabă

„Mi-am dorit de multe ori sa fac o teză de doctorat cu tema: aflarea în treaba ca metodă de lucru la români”, spunea Petre Ţuţea. Să plecăm de la acest citat… Nu-i aşa că se pot scrie tomuri pe această temă? Sigur, trebuie însă să lăsăm deoparte ideile preconcepute, referitoare (mai ales) la naţia asta a noastră, pe care încercăm cu încăpăţânare să o idealizăm, dând sub preş tarele-i atât de vizibile. Nu vreau să par cuiva rasist, de aceea spun răspicat că umanitatea înşăşi deţine defecte cu ghiotura, nu este ceva specific doar românului. Dar, fără a mă erija în deţinătorul adevărului (oare există, poate vom discuta cu o altă ocazie, deşi am mai scris un text în care căutam adevărul, căutaţi-l prin arhiva blogului), consider că suntem maeştri emeriţi în „ascunderea după deget” sau „datul după cireş” (corcoduş, vişin sau orice alt pom fructifer preferaţi)…
Da, ştiu, sunt ironic, ba nu, acid sau caustic, după cum vreţi, impertinent şi deloc patriot (patriotard, sună perfect, dar mă abţin de la încă o flegmă). Nenorocirea e că aflatul ăsta în treabă e complet steril, fără noimă şi, de la sine înţeles, fără vreun rezultat. Când zic rezultat, mă refer la unul pozitiv, dacă este să vorbim de rezultat negativ, atunci neapărat trebuie să folosim pluralul.

Bun, introducerea fiind făcută, să dezvoltăm. N-ai să vezi vreun român (să spun „get-beget” deja ar fi o exprimare superfluă) care să nu fie priceput la toate, de la cele mai mărunte trebi până la cele aparţinând înaltelor sfere. Ne place să afirmăm că le ştim pe toate, suntem experţi în orice problemă, cu atât mai mult cu cât aceasta ne priveşte mai puţin. Suntem oricând dispuşi de a ne arăta nivelul de maximă (in)competenţă, la nivel teoretic, însă a ne proba spusele prin faptă ar fi desigur, sub nivelul nostru. Lăsăm pe alţii să transpire, noi cu teoria chibritului, despicatul firului în patru şi alte asemenea discipline pe lângă care fizica cuantică pare materie de cel mult clasa a patra. Numai că, nimeni nu va veni să-ţi deretice prin casă ori să-ţi ia gunoiul de la uşă, nu gratis.

Românul, în genere, este diletantul perfect, acela ca a dus improvizaţia la nivel de artă, el este capabil să găsescă întotdeauna soluţia oricărei probleme, singura condiţie fiind aceea de a fi pentru altul. Nu e înregimentat politic, dar are soluţii, evident geniale, pentru oricare om politic de stânga ori de dreapta, nu se-mpiedică de asemenea detalii minore. Rezolvă pe loc problemele de politică internă, deopotrivă externă, cu atâta promptine încât ascultându-l vezi cât se poate de limpede inutilitatea Parlamentului (bine, asta deja se cunoaşte), ministerelor (nici asta nu-i chiar o enigmă), preşedintelui, diverselor comisii, consilii sau organizaţii interne, ba chiar europene şi, de ce nu, mondiale. Vă amintiţi de „Moromeţii” lui Preda, era acolo un pasaj care releva modalitatea de rezolvare a tuturor problemelor. Birtul comunal, unde Ilie, singurul ştiutor de carte, lectura analfabeţilor ziarul, apoi care mai de care se avânta în a rezolva cu mintea-i aburită de rachiu şi propriile-i vorbe nevoile comunităţii. Opera lui Caragiale exemplifică de asemenea modalitatea originală de rezolvarea a problemelor la români, beţia cuvintelor, i-aş spune: arta de a te afla în treabă.

Mai are rost să aduc discuţia pe tărâmul aşa-zisului „sport rege”... Vreo zece milioane (le-am scos din calcule pe urmaşele Evei, deşi chiar printre ele s-or mai găsi câteva specialiste) de fotbalişti şi antrenori deopotrivă. Desigur, mai tot românul este expert în tot ceea ce înseamnă meştereli casnice, instalaţii, decoraţiuni interioare etc. (apropo, ştiaţi că s-a găsit să vină una cu propunerea introducerii în nomenclatorul de meserii a experţilor feng-shui... nici eu... am aflat de la unu’ alb şi negru-n ceru’ gurii), mă rog, cam tot ce-i legat de casa omului. Aşadar, soluţii există, problema este că nu se găsesc „fraierii” care să le pună în aplicare. Spun asta pentru că, una e să te afli în treabă şi cu totul alta-i să faci treabă, există o diferenţă, subtilă poate, la prima vedere, dar imensă dacă încercăm s-o aprofundăm.

Ne pricepem la tot şi toate, suntem în stare să facem orice (la nevoie, din căcat bici, care mai şi pocneşte), desigur ghidaţi de neaoşul dicton: „las’ că merge”. Acest „merge şi-aşa” este partea cea mai toxică, miezul ăla de uraniu gata oricând să declanşeze o reacţie în lanţ, pe care nimeni, da’ nimeni, n-o mai poate opri. Nici măcar Cristos pogorât din ceruri, observaţi întărirea convingerii prin alăturarea a două imposibilităţi. Rectificare: am spus, că se poate declanşa, de fapt, s-a declanşat deja... Am putea aşadar încheia discuţia pe această temă, răul a fost deja făcut, zarurile au fost aruncate, nu mai e nimic de făcut... Ba da, însă deloc reparatoriu... „ce nu vindecă leacurile, vindecă fierul, ce nu vindecă fierul, vindecă focul, iar ce nu vindecă focul, vindecă moartea” (Hipocrate).

Ca să concluzionăm, românul poate vorbi orice, oricând şi oriunde, animat numai şi numai de implacabila şi nemăsurata sa predilecţie (posibil genetică) de a se afla în treabă. Iar asta nu-i de bine, întrucât nu se cheamă c-ar fi harnic, ba dimpotrivă, căci, aşa cum ziceam, a te afla în treabă nu-i totuna cu treaba însăşi. Aflarea în treabă e chibiţatul de pe margine, luat în sensul cel mai peiorativ, al cărui unic rezultat este rămânerea pe tuşă pe mai departe. Vedem asta de 25 de ani încoace mai abitir ca oricând. Ceea ce s-a petrecut acum aproape 25 de ani (eram în armată, pfoaiii, ce i-am mai înjurat p-ăia câte „slujbe” le-am făcut ălora care n-au avut altă idee decât ca prin aflatul lor în treabă să-mi strice mie concediul şi în loc să petrec Crăciunul şi Revelionul acasă, colindam prin unitate echipat de război) a fost tot un fel de aflat în treabă. Nici în anii care au urmat românul nu s-a dezis de acest obicei, a perseverat în ceea ce ştie cel mai bine să facă, să se afle în treabă, iar rezultatele sunt vizibile din galaxia vecină. Şi-o va face în continuare, sunt convins, însă deloc încântat de constatare. Pân’ la urmă mă voi împăca cu ideea (dacă n-oi făcut-o deja, la modul subconştient), căci nu-i aşa, majoritatea decide, vox populi, vox Dei.

Rămân (poate) întrebările „de ce?” şi „de unde irezistibila atracţie pentru aflarea în treabă?”. La prima întrebare, cel mai potrivit răspuns ar fi românescul: „d-aia!”, iar la a doua... mă depăşeşte, habar n-am. Pot doar să vă deconspir motivul pentru care m-am aflat eu în treabă scriind acest text. Nu era programat, deh, căldură mare, mon cher, plus tensiunea Campionatului Mondial şi multe alte d-ale mele, numa’ de compuneri pe blog nu-mi arde. M-a tras însă (subtil, e drept) de mânecă unu’ negru, printr-un comentariu pe FB, pe care-mi iau libertatea de a-l cita (în toată splendoarea, am pus eu „căciuliţele” şi „virgulele” şi la fiecare cuvânt pe care l-am corectat am pomenit de ăla negru): „Weekend fain :) aştept următoarea vizită a Necuratului în casa ta :) neaparat să pui pe hârtie toate detaliile întâlnirii voastre :)”. Nah, elucubraţii drăceşti ai vrut, ia de citeşte drăcisme, Adriane ;) :P (păcat blogspotul nu afişează muţunache dintr-ăia simpatici de le spune emoticon-uri).


Sursa: Memoriile unui drac
Sursa FOTO