sâmbătă, 14 iunie 2014

Aflarea în treabă

Petre Tutea, citat despre aflarea in treaba la romani
„Mi-am dorit de multe ori sa fac o teză de doctorat cu tema: aflarea în treaba ca metodă de lucru la români”, spunea Petre Ţuţea. Să plecăm de la acest citat… Nu-i aşa că se pot scrie tomuri pe această temă? Sigur, trebuie însă să lăsăm deoparte ideile preconcepute, referitoare (mai ales) la naţia asta a noastră, pe care încercăm cu încăpăţânare să o idealizăm, dând sub preş tarele-i atât de vizibile. Nu vreau să par cuiva rasist, de aceea spun răspicat că umanitatea înşăşi deţine defecte cu ghiotura, nu este ceva specific doar românului. Dar, fără a mă erija în deţinătorul adevărului (oare există, poate vom discuta cu o altă ocazie, deşi am mai scris un text în care căutam adevărul, căutaţi-l prin arhiva blogului), consider că suntem maeştri emeriţi în „ascunderea după deget” sau „datul după cireş” (corcoduş, vişin sau orice alt pom fructifer preferaţi)…
Da, ştiu, sunt ironic, ba nu, acid sau caustic, după cum vreţi, impertinent şi deloc patriot (patriotard, sună perfect, dar mă abţin de la încă o flegmă). Nenorocirea e că aflatul ăsta în treabă e complet steril, fără noimă şi, de la sine înţeles, fără vreun rezultat. Când zic rezultat, mă refer la unul pozitiv, dacă este să vorbim de rezultat negativ, atunci neapărat trebuie să folosim pluralul.

Bun, introducerea fiind făcută, să dezvoltăm. N-ai să vezi vreun român (să spun „get-beget” deja ar fi o exprimare superfluă) care să nu fie priceput la toate, de la cele mai mărunte trebi până la cele aparţinând înaltelor sfere. Ne place să afirmăm că le ştim pe toate, suntem experţi în orice problemă, cu atât mai mult cu cât aceasta ne priveşte mai puţin. Suntem oricând dispuşi de a ne arăta nivelul de maximă (in)competenţă, la nivel teoretic, însă a ne proba spusele prin faptă ar fi desigur, sub nivelul nostru. Lăsăm pe alţii să transpire, noi cu teoria chibritului, despicatul firului în patru şi alte asemenea discipline pe lângă care fizica cuantică pare materie de cel mult clasa a patra. Numai că, nimeni nu va veni să-ţi deretice prin casă ori să-ţi ia gunoiul de la uşă, nu gratis.

Românul, în genere, este diletantul perfect, acela ca a dus improvizaţia la nivel de artă, el este capabil să găsescă întotdeauna soluţia oricărei probleme, singura condiţie fiind aceea de a fi pentru altul. Nu e înregimentat politic, dar are soluţii, evident geniale, pentru oricare om politic de stânga ori de dreapta, nu se-mpiedică de asemenea detalii minore. Rezolvă pe loc problemele de politică internă, deopotrivă externă, cu atâta promptine încât ascultându-l vezi cât se poate de limpede inutilitatea Parlamentului (bine, asta deja se cunoaşte), ministerelor (nici asta nu-i chiar o enigmă), preşedintelui, diverselor comisii, consilii sau organizaţii interne, ba chiar europene şi, de ce nu, mondiale. Vă amintiţi de „Moromeţii” lui Preda, era acolo un pasaj care releva modalitatea de rezolvare a tuturor problemelor. Birtul comunal, unde Ilie, singurul ştiutor de carte, lectura analfabeţilor ziarul, apoi care mai de care se avânta în a rezolva cu mintea-i aburită de rachiu şi propriile-i vorbe nevoile comunităţii. Opera lui Caragiale exemplifică de asemenea modalitatea originală de rezolvarea a problemelor la români, beţia cuvintelor, i-aş spune: arta de a te afla în treabă.

Mai are rost să aduc discuţia pe tărâmul aşa-zisului „sport rege”... Vreo zece milioane (le-am scos din calcule pe urmaşele Evei, deşi chiar printre ele s-or mai găsi câteva specialiste) de fotbalişti şi antrenori deopotrivă. Desigur, mai tot românul este expert în tot ceea ce înseamnă meştereli casnice, instalaţii, decoraţiuni interioare etc. (apropo, ştiaţi că s-a găsit să vină una cu propunerea introducerii în nomenclatorul de meserii a experţilor feng-shui... nici eu... am aflat de la unu’ alb şi negru-n ceru’ gurii), mă rog, cam tot ce-i legat de casa omului. Aşadar, soluţii există, problema este că nu se găsesc „fraierii” care să le pună în aplicare. Spun asta pentru că, una e să te afli în treabă şi cu totul alta-i să faci treabă, există o diferenţă, subtilă poate, la prima vedere, dar imensă dacă încercăm s-o aprofundăm.

Ne pricepem la tot şi toate, suntem în stare să facem orice (la nevoie, din căcat bici, care mai şi pocneşte), desigur ghidaţi de neaoşul dicton: „las’ că merge”. Acest „merge şi-aşa” este partea cea mai toxică, miezul ăla de uraniu gata oricând să declanşeze o reacţie în lanţ, pe care nimeni, da’ nimeni, n-o mai poate opri. Nici măcar Cristos pogorât din ceruri, observaţi întărirea convingerii prin alăturarea a două imposibilităţi. Rectificare: am spus, că se poate declanşa, de fapt, s-a declanşat deja... Am putea aşadar încheia discuţia pe această temă, răul a fost deja făcut, zarurile au fost aruncate, nu mai e nimic de făcut... Ba da, însă deloc reparatoriu... „ce nu vindecă leacurile, vindecă fierul, ce nu vindecă fierul, vindecă focul, iar ce nu vindecă focul, vindecă moartea” (Hipocrate).

Ca să concluzionăm, românul poate vorbi orice, oricând şi oriunde, animat numai şi numai de implacabila şi nemăsurata sa predilecţie (posibil genetică) de a se afla în treabă. Iar asta nu-i de bine, întrucât nu se cheamă c-ar fi harnic, ba dimpotrivă, căci, aşa cum ziceam, a te afla în treabă nu-i totuna cu treaba însăşi. Aflarea în treabă e chibiţatul de pe margine, luat în sensul cel mai peiorativ, al cărui unic rezultat este rămânerea pe tuşă pe mai departe. Vedem asta de 25 de ani încoace mai abitir ca oricând. Ceea ce s-a petrecut acum aproape 25 de ani (eram în armată, pfoaiii, ce i-am mai înjurat p-ăia câte „slujbe” le-am făcut ălora care n-au avut altă idee decât ca prin aflatul lor în treabă să-mi strice mie concediul şi în loc să petrec Crăciunul şi Revelionul acasă, colindam prin unitate echipat de război) a fost tot un fel de aflat în treabă. Nici în anii care au urmat românul nu s-a dezis de acest obicei, a perseverat în ceea ce ştie cel mai bine să facă, să se afle în treabă, iar rezultatele sunt vizibile din galaxia vecină. Şi-o va face în continuare, sunt convins, însă deloc încântat de constatare. Pân’ la urmă mă voi împăca cu ideea (dacă n-oi făcut-o deja, la modul subconştient), căci nu-i aşa, majoritatea decide, vox populi, vox Dei.

Rămân (poate) întrebările „de ce?” şi „de unde irezistibila atracţie pentru aflarea în treabă?”. La prima întrebare, cel mai potrivit răspuns ar fi românescul: „d-aia!”, iar la a doua... mă depăşeşte, habar n-am. Pot doar să vă deconspir motivul pentru care m-am aflat eu în treabă scriind acest text. Nu era programat, deh, căldură mare, mon cher, plus tensiunea Campionatului Mondial şi multe alte d-ale mele, numa’ de compuneri pe blog nu-mi arde. M-a tras însă (subtil, e drept) de mânecă unu’ negru, printr-un comentariu pe FB, pe care-mi iau libertatea de a-l cita (în toată splendoarea, am pus eu „căciuliţele” şi „virgulele” şi la fiecare cuvânt pe care l-am corectat am pomenit de ăla negru): „Weekend fain :) aştept următoarea vizită a Necuratului în casa ta :) neaparat să pui pe hârtie toate detaliile întâlnirii voastre :)”. Nah, elucubraţii drăceşti ai vrut, ia de citeşte drăcisme, Adriane ;) :P (păcat blogspotul nu afişează muţunache dintr-ăia simpatici de le spune emoticon-uri).


Sursa: Memoriile unui drac
Sursa FOTO

6 comentarii:

  1. Buna, Centurion. :)
    Pai...romanul, in genere, desigur, sunt si exceptii, este o fiinta guraliva, comunicativa, care nu are stare, adora sa vorbesca cate-n luna si-n stele, sa-si spuna parerea, sa spuna orice numai sa nu lase tacerea sa se instaleze. Deh, suntem latini si trebuie sa demonstram asta in fiecare zi.
    Pe de alta parte eu il prefer pe roman discutand despre fotbal, politica sau orice alt subiect fierbinte decat barfindu-si vecinii, rudele sau colegii de munca. Asta mi se pare degradant pentru orice fiinta umana. :P
    Impresia mea este ca atunci cand romanul isi exprima o parere despre ceva(nu despre cineva) are senzatia ca asa isi dovedeste el utilitatea. Ca poate sa ajute cu un sfat, cu experienta lui de viata. Pai daca ii iei si asta, ii iei totul. :))
    Caldura mare, zici? Tensiunea CM de fotbal? Hm, aici e ceva in neregula, tu nu cumva ne "transmiti" din Brazilia? :D
    Seara frumoasa in continuare si o saptamana reusita iti doresc. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Seară faină, Nice! :)
      Se vede că ai avut o săptămână fără prea multe "frecuşuri", eşti atât de îngăduitoare şi pacificatoare ;) De acord cu latinitatea, asta făcând abstracţie de zicerea după care "vorba multă, sărăcia omului". Însă pericolul apare atunci când prostul, pardon, românul are iniţiative, adică ţine cu tot dinadinsul să se afle în treabă... De aici vin toate necazurile.
      Spuneam eu că azi eşti pusă pe glume, am văzut şi pe blogul tău (în răspunsul la comentariul meu). Da, căldură mare, "chère amie", nu ştiu la Bucureşti, dar aici, la Reşiţa, nu în Brazilia au fost temperaturi de 29-30 °C. Desigur, "tensiunea" e nelipsită vreme de 30 de zile, mai ales când joacă Italia. Chiar dacă, zic unii, jocul lor adoarme orice respiră... Până la urmă ideea e să învingi, metodele... în dragoste şi în război totul este permis, vorba francezului, "à la guerre comme à la guerre".
      Merci, asemenea, o săptămână perfectă sau măcar să tindă într-acolo :-)

      Ștergere
    2. Eu inteleg si punctul tau de vedere si nu doar atat, il si aprob. Dar acum ce sa-i faci, poti sa-l schimbi pe roman? Asta avem, cu asta defilam. :P

      Hopa, dar ce avem noi aici, un fan al Italiei! :D Hehe, eu tin cu Portugalia(si ma uit cu groaza cum Germania ii inscrie gol dupa gol), Spania si Germania. De fapt Germania a inceput sa ma cam enerveze. :))
      La mine se simte tensiunea doar cand joaca Steaua. :( Uh, nici nu vreau sa-mi aduc aminte ce se intampla la echipa noastra draga. :(

      Nici acum nu s-a mai racorit prin vest? Ca la noi a tot plouat. Daca ar fi asa toata vara as fi cea mai fericita persoana din lume. Detest canicula. :))

      Ștergere
    3. Da, aşa cum bine spui, p-ăstia-i avem cu ei defilăm... un pic improprie folosirea verbului a defila (care presupune şi ceva "glorie"), aş zice mai degrabă că o luăm la vale, tot mai la vale, nicio grijă însă, întotdeauna este loc de mai jos (scriam eu mai demult despre asta).

      N-ar trebui să te mire, faptul că susţin echipa Italiei, chiar numele şi prenumele s-ar zice că-mi "trădează" preferinţele :)) Pe vremuri, ţineam şi cu Argentina (nu apăruse Maradona, dar exista Mario Kempes) :D
      Ohhh, Germania... Îmi plăcea echipa "panzerelor" când în componenţa acesteia erau Klinsmann şi Völler. Azi, nu prea... Sincer, nu mă aşteptam la "simularea" (deplorabilă şi în totală neconcordanţă cu spiritul german) care a dus la eliminarea lui Pepe. Cred că puteau să joace la victorie şi de pe poziţii egale, n-aveau nevoie de avantajul omului în plus... Şi mai zic unii despre Italia ;)))

      Azi s-a răcorit şi la Reşiţa, a plouat (bine de tot) încă de dimineaţă, aşadar acum este plăcut... mai puţin gustul amar lăsat de partida de CM tocmai încheiată :) Ohhh, nu-mi aminti de Steaua, te rog, nu azi!

      Ștergere
  2. Îmi place ce am citit aici, cu mențiunea că (din păcate) majoritatea dictează trendul - cunosc și români ieșiți din tiparul ”românului”. Încă mai avem o bază pentru speranță - optez să rămân optimistă... :)))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bine ai revenit, Roxana. :-)
      Corectă observaţia ta, majoritatea dă "tonul"... Problema este taman această majoritate, care, că să păstrăm exprimarea, "cântă fals", creând o "muzică" care zgârie "urechea" mai muzicală a unora... Ce ne-am face noi dacă nu s-ar fi inventat optimismul? Cât despre speranţă, spunea cineva, că nu face altceva decât să ne prelungească "chinul". - (Nietzsche)

      Ștergere