Cele aproape cinci secole de istorie a Romei republicane (509-27 î.e.n.) reprezintă drumul străbătut de o mică cetate din Italia centrală, un oraş stat pentru care, la începutul secolului al VI-lea, nimic nu anunţa un destin de excepţie, de la lupta pentru supremaţie în regiunea imediat învecinată, la stăpânirea întregii peninsule – a cărei unitate o cimentează durabil – pentru ca apoi, în decurs de numai
un secol, să devină centrul celui mai puternic stat al antichităţii. Dacă în secolele V-III regimul republican se consolidează, iar lupta perseverentă a plebeilor duce la egalizarea cetăţenilor în ceea ce priveşte politica, evoluţia vieţii social-economice resimte o amplă stratificare.
Baza relaţiilor economice o constituie agricultura, dominată de mica proprietate ţărănească. Din rândurile elementului ţărănesc erau recrutate legiunile – garanţia apărării statului şi vârful de lance al expansiunii Romei. Odată cu progresul proprietăţii private în dauna celei obşteşti, din ager publicus (pământul aflat în proprietatea statului), care sporeşte prin confiscările în urma războaielor victorioase, o parte tot mai mare este acaparată de aristocraţia senatorială, a cărei proprietate se transformă treptat într-un mare domeniu funciar. O altă sursă de extindere a marii proprietăţi funciare o constituie acapararea micilor proprietăţi tărăneşti ruinate.
După ce în secolul al III-lea î.e.n. politica expansionistă depăşeşte hotarele Italiei, frecventele războaie şi transformarea unor vaste teritorii în provincii modifică radical aspectul societăţii romane. Graţie prinzonierilor de război, se înregistrează un impresionant aflux de sclavi; în 262 î.e.n., după cucerirea oraşului Agrigentum, sunt vânduţi 25.000 de locuitori, în 210, după căderea Tarentului – 13.000, în 146, după distrugerea Cartaginei – 50.000. Scipio Aemilianus vinde în anii 204-202 î.e.n. peste 20.000 de captivi, iar L. Aemilius Paulus, 50.000 de epiroţi în 167 î.e.n. Rolul dobândit de sclavi în munca latifundiilor, în activitatea unor ateliere meşteşugăreşti, în carierele de piatră sau în mine face din munca servilă un factor determinant al modului de producţie al societăţii romane din secolele III-II î.e.n., fenomen care accelerează procesul de pauperizare a păturii plebee. Concetrarea pământurilor, apariţia unor domenii funciare întinse (latifundia) şi răspândirea villae-lor (complex latifundiar de mărime mijlocie aparţinând municipalităţilor) bazate pe exploatarea muncii servile, duc la reducerea rapidă a numărului gospodăriilor tărăneşti italice.
Transformarea Romei în primă putere a Italiei, apoi a Mediteranei dă un impuls puternic schimburilor de mărfuri şi generalizării relaţiilor monetare. Prăzile şi despăgubirile de război, minele de argint şi aur, permit Romei posibilitatea să bată, începând din secolul al III-lea î.e.n., în mod regulat monedă de argint, apoi din secolul I î.e.n. şi de aur, a căror circulaţie depăşeşte hotarele statului, ajungând până în Scandinavia şi China. Afluenţa de capital conduce la dezvoltatea cametei şi a operaţiilor de credit, la apariţia unor organisme specializate, precum casele de schimb ale arpentarilor şi societăţile de concesionari (publicani).
Alături de casta senatorială, reprezentată de marii proprietari funciari, se ridică acum o nouă aristocraţie, comercial-cămătărească, cavalerii. Păturile privilegiate ale oraşelor italice – aristocraţia municipală – îşi fac şi ele debutul, ca forţă de sine stătătoare în viaţa politică. Astfel societatea romană a ultimelor secole ale republicii constituie un mozaic tot mai pestriţ de caste, categorii şi clase sociale, în care cele două mari clase antagoniste sunt proprietarii de sclavi şi sclavii. Tensiunea socială şi lupta de clasă ating în secolele II-I î.e.n. o amploare nemaiîntâlnită. Reformele democratice ale Gracchilor, răscoalele sclavilor reprezintă semnale şi deopotrivă, agenţi ai adâncirii crizei sistemului republican.
Sistemul organelor statului era specific unei republici aristocratice. În principiu, poporul roman decidea, în cadrul unor adunări, asupra principalelor probleme ale statului. Potrivit criteriului de divizare – în curii (curiae), centurii (centuriae) sau triburi (tribus) – poporul se putea întruni pe comitium (locul de adunare) în cadrul a trei forme de adunări – comitia curiata, comitia centuriata sau comitia tributa – în cadrul cărora se putea pronunţa prin da sau nu asupra propunerilor supuse de magistraţi, fără posibilitatea propunerii vreunei iniţiative proprii. Atribuţiile comitiei curiate sunt preluate din secolul al V-lea de comitia centuriata care votează legile, alege magistraţii superiori şi hotărăşte asupra războiului sau păcii, iar în calitate de tribunal, poate pronunţa pedepse cu moartea. Comitia tributa, creată în secolul al III-lea decide asupra unor legi şi alege magistraţii inferiori. Plebeii grupaţi pe triburi îşi aleg în adunările lor – concilia plebis tributa – propriii magistraţi şi votează hotărâri obligatorii numai pentru ei (plebiscita). După 287 î.e.n., când plebiscitele devin obligatorii pentru întregul popor roman, rolul adunărilor plebei sporeşte.
Senatul reprezenta instituţia supremă în stat. Deşi atribuţiile sale nu au fost niciodată statutate formal, senatul acapara de facto întreaga conducere a statului. Senatul şi-a asigurat dreptul de control asupra întregii vieţi statale: confirma legile şi alegerile comitiilor, controla activitatea magistraţilor, decidea practic în toate problemele de politică externă, primea şi trimitea soliile, superviza administraţia provinciilor pe ai căror guvernatori îi desemna, deţinea controlul problemelor financiare şi religioase. Senatul îşi recruta pe viaţă membrii (iniţial 300, 600 în timpul lui Sulla şi 900 în vremea lui Caesar) dintre foştii magistraţi, aleşi la rându-le, până în secolul I î.e.n., numai dintr-un număr limitat de familii din Roma.
Puterea executivă se afla în mâna magistraţilor. Alegerea lor anuală, caracterul onorific (nu erau retribuiţi) şi colegialitatea au fost până în ultimul secol de existenţă a republicii o obligaţie inexorabilă. Prerogativele puterii regale au fost împărţite după proclamarea republicii între doi demnitari, egali în drepturi, aleşi anual, numiţi iniţial pretori, apoi (de la cca. 450 î.e.n.) consuli, investiţi cu autoritate supremă (imperium). Puterea lor este îngrădită din 494/493 î.e.n. de dreptul de veto al tribunilor plebei, atribuţiile financiare le sunt preluate începând cu 447 de questori, cele judiciare, din 367, de unul sau mai mulţi pretori. În caz de primejdie deosebită, autoritatea celor doi consuli era înlocuită pentru cel mult 6 luni de puterile excepţionale ale unui dictator, secondat de un magister equitum. Ocuparea magistraturilor era regelmentată de o serie de dispoziţii, fixate juridic abia prin Lex Villia annalis în 180 î.e.n. Dreptul de a candida la ocuparea unei magistraturi era obţinut după îndeplinirea unui serviciu militar de cel puţin 10 ani. Cursus honorum (succesiunea obligatorie a magistraturilor) începea cu funcţia de questor, continuând cu cele de tribun (sau aedil), praetor şi consul (pentru care se cerea vârstade cel puţin 43 de ani). Nu erau incluse în cursus honorum: censura, dictatura, funcţiile sacerdotale.
În organizarea administraţiei Italiei cucerite, iar mai târziu al provinciilor, Roma a aplicat în mod strălucit şi eficient principiul divide et impera. Statutul populaţiilor şi oraşelor era extrem de variat. Existau cetăţi aliate (civitates foederatae) legate de Roma printr-un tratat. Unele dintre acestea erau legate printr-un tratat încheiat cel puţin teoretic pe baze egalitare (foedus aequum), altele pierzânsu-şi suveranitatea, recunoşteau printr-un foedus iniquum supremaţia romană. Altă categorie era reprezentată de civitates sine foedere (comunităţi fără tratat), a căror autonomie limitată putea fi revocată oricând de statul roman. În teritoriile cucerite Roma întemeia colonii care, beneficiind de autoguvernare, reprezentau în egală măsură avanposturi militare şi comerciale şi asigurau înzestrarea cu pământ a populaţiei sărăcite din metropolă. Existau două categorii de colonii, cele de drept roman (având locuitori recrutaţi dintre cetăţenii romani, care-şi păstrau şi în noua patrie vechile drepturi) şi cele de drept latin (cu populaţie formată din rândul aliaţilor latini, aflaţi juridic pe o treaptă inferioară cetăţenilor romani).
La Roma serviciul militar era obligatoriu pentru toţi cetăţenii între 17 şi 60 de ani înscrişi pe listele censului; cei între 17 şi 46 de ani (iuniores) formau armata de campanie, iar cei între 47-60 de ani (seniores) constituiau armata sedentară, de garnizoană şi ocupaţie. Armata republicană cuprindea la începuturile ei două legiuni a câte 4.200 de pedeştri şi 300 de călăreţi, consusă fiecare de către un consul. După extinderea autorităţii romane în Latium şi Italia, populaţiile şi oraşele aliate (socii) aveau obligaţia de a participa la război cu unităţi proprii de infanterie (cohortes) şi de cavalerie (alae) conduse de un prefect. Când, în secolul al IV-lea î.e.n., numărul legiunilor mobilizate în fiecare an s-a ridicat la patru, o armată consulară cuprindea în campanie cca 18.000 de infanterişti şi 2.400 de cavaleri. În secolul I î.e.n. o legiune cuprindea 6.000 de oameni, repartizaţi în zece cohorte, fiecare compusă din câte trei manipule. Armamentul, organizarea legiunilor, strategia şi tactica militară romană au evoluat de la o epocă istorică la alta în funcţie de progresul general tehnologic şi de adversarii înfruntaţi. După secolul al III-lea î.e.n. echipamentul obişnuit al unui legionar se compunea din: suliţă, sabie, scut, cuirasă şi cască. Cea mai importantă reformă a armatei romane este realizată în 105 î.e.n. de C. Marius, care acceptă recrutarea ca voluntari a cetăţenilor fără proprietate (proletarii) în schimbul unei solde anuale şi a repartizării, după 16-20 de ani de serviciu militar, a unor loturi de pământ veteranilor. Armata romană se transformă astfel într-o armată permanentă profesionistă, tot mai legată de generalii care o comandă, devenind o forţă esenţială în viaţa politică a republicii târzii. După acordarea cetăţeniei romane italicilor în 89 î.e.n., legiunile sunt recrutate din Italia, iar unităţile auxiliare din provincii.
Sursa: O istorie a Romei antice - Horia C. Matei - editura Albatros Bucureşti, 1979
Sursa FOTO
un secol, să devină centrul celui mai puternic stat al antichităţii. Dacă în secolele V-III regimul republican se consolidează, iar lupta perseverentă a plebeilor duce la egalizarea cetăţenilor în ceea ce priveşte politica, evoluţia vieţii social-economice resimte o amplă stratificare.
Baza relaţiilor economice o constituie agricultura, dominată de mica proprietate ţărănească. Din rândurile elementului ţărănesc erau recrutate legiunile – garanţia apărării statului şi vârful de lance al expansiunii Romei. Odată cu progresul proprietăţii private în dauna celei obşteşti, din ager publicus (pământul aflat în proprietatea statului), care sporeşte prin confiscările în urma războaielor victorioase, o parte tot mai mare este acaparată de aristocraţia senatorială, a cărei proprietate se transformă treptat într-un mare domeniu funciar. O altă sursă de extindere a marii proprietăţi funciare o constituie acapararea micilor proprietăţi tărăneşti ruinate.
După ce în secolul al III-lea î.e.n. politica expansionistă depăşeşte hotarele Italiei, frecventele războaie şi transformarea unor vaste teritorii în provincii modifică radical aspectul societăţii romane. Graţie prinzonierilor de război, se înregistrează un impresionant aflux de sclavi; în 262 î.e.n., după cucerirea oraşului Agrigentum, sunt vânduţi 25.000 de locuitori, în 210, după căderea Tarentului – 13.000, în 146, după distrugerea Cartaginei – 50.000. Scipio Aemilianus vinde în anii 204-202 î.e.n. peste 20.000 de captivi, iar L. Aemilius Paulus, 50.000 de epiroţi în 167 î.e.n. Rolul dobândit de sclavi în munca latifundiilor, în activitatea unor ateliere meşteşugăreşti, în carierele de piatră sau în mine face din munca servilă un factor determinant al modului de producţie al societăţii romane din secolele III-II î.e.n., fenomen care accelerează procesul de pauperizare a păturii plebee. Concetrarea pământurilor, apariţia unor domenii funciare întinse (latifundia) şi răspândirea villae-lor (complex latifundiar de mărime mijlocie aparţinând municipalităţilor) bazate pe exploatarea muncii servile, duc la reducerea rapidă a numărului gospodăriilor tărăneşti italice.
Transformarea Romei în primă putere a Italiei, apoi a Mediteranei dă un impuls puternic schimburilor de mărfuri şi generalizării relaţiilor monetare. Prăzile şi despăgubirile de război, minele de argint şi aur, permit Romei posibilitatea să bată, începând din secolul al III-lea î.e.n., în mod regulat monedă de argint, apoi din secolul I î.e.n. şi de aur, a căror circulaţie depăşeşte hotarele statului, ajungând până în Scandinavia şi China. Afluenţa de capital conduce la dezvoltatea cametei şi a operaţiilor de credit, la apariţia unor organisme specializate, precum casele de schimb ale arpentarilor şi societăţile de concesionari (publicani).
Alături de casta senatorială, reprezentată de marii proprietari funciari, se ridică acum o nouă aristocraţie, comercial-cămătărească, cavalerii. Păturile privilegiate ale oraşelor italice – aristocraţia municipală – îşi fac şi ele debutul, ca forţă de sine stătătoare în viaţa politică. Astfel societatea romană a ultimelor secole ale republicii constituie un mozaic tot mai pestriţ de caste, categorii şi clase sociale, în care cele două mari clase antagoniste sunt proprietarii de sclavi şi sclavii. Tensiunea socială şi lupta de clasă ating în secolele II-I î.e.n. o amploare nemaiîntâlnită. Reformele democratice ale Gracchilor, răscoalele sclavilor reprezintă semnale şi deopotrivă, agenţi ai adâncirii crizei sistemului republican.
Sistemul organelor statului era specific unei republici aristocratice. În principiu, poporul roman decidea, în cadrul unor adunări, asupra principalelor probleme ale statului. Potrivit criteriului de divizare – în curii (curiae), centurii (centuriae) sau triburi (tribus) – poporul se putea întruni pe comitium (locul de adunare) în cadrul a trei forme de adunări – comitia curiata, comitia centuriata sau comitia tributa – în cadrul cărora se putea pronunţa prin da sau nu asupra propunerilor supuse de magistraţi, fără posibilitatea propunerii vreunei iniţiative proprii. Atribuţiile comitiei curiate sunt preluate din secolul al V-lea de comitia centuriata care votează legile, alege magistraţii superiori şi hotărăşte asupra războiului sau păcii, iar în calitate de tribunal, poate pronunţa pedepse cu moartea. Comitia tributa, creată în secolul al III-lea decide asupra unor legi şi alege magistraţii inferiori. Plebeii grupaţi pe triburi îşi aleg în adunările lor – concilia plebis tributa – propriii magistraţi şi votează hotărâri obligatorii numai pentru ei (plebiscita). După 287 î.e.n., când plebiscitele devin obligatorii pentru întregul popor roman, rolul adunărilor plebei sporeşte.
Senatul reprezenta instituţia supremă în stat. Deşi atribuţiile sale nu au fost niciodată statutate formal, senatul acapara de facto întreaga conducere a statului. Senatul şi-a asigurat dreptul de control asupra întregii vieţi statale: confirma legile şi alegerile comitiilor, controla activitatea magistraţilor, decidea practic în toate problemele de politică externă, primea şi trimitea soliile, superviza administraţia provinciilor pe ai căror guvernatori îi desemna, deţinea controlul problemelor financiare şi religioase. Senatul îşi recruta pe viaţă membrii (iniţial 300, 600 în timpul lui Sulla şi 900 în vremea lui Caesar) dintre foştii magistraţi, aleşi la rându-le, până în secolul I î.e.n., numai dintr-un număr limitat de familii din Roma.
Puterea executivă se afla în mâna magistraţilor. Alegerea lor anuală, caracterul onorific (nu erau retribuiţi) şi colegialitatea au fost până în ultimul secol de existenţă a republicii o obligaţie inexorabilă. Prerogativele puterii regale au fost împărţite după proclamarea republicii între doi demnitari, egali în drepturi, aleşi anual, numiţi iniţial pretori, apoi (de la cca. 450 î.e.n.) consuli, investiţi cu autoritate supremă (imperium). Puterea lor este îngrădită din 494/493 î.e.n. de dreptul de veto al tribunilor plebei, atribuţiile financiare le sunt preluate începând cu 447 de questori, cele judiciare, din 367, de unul sau mai mulţi pretori. În caz de primejdie deosebită, autoritatea celor doi consuli era înlocuită pentru cel mult 6 luni de puterile excepţionale ale unui dictator, secondat de un magister equitum. Ocuparea magistraturilor era regelmentată de o serie de dispoziţii, fixate juridic abia prin Lex Villia annalis în 180 î.e.n. Dreptul de a candida la ocuparea unei magistraturi era obţinut după îndeplinirea unui serviciu militar de cel puţin 10 ani. Cursus honorum (succesiunea obligatorie a magistraturilor) începea cu funcţia de questor, continuând cu cele de tribun (sau aedil), praetor şi consul (pentru care se cerea vârstade cel puţin 43 de ani). Nu erau incluse în cursus honorum: censura, dictatura, funcţiile sacerdotale.
În organizarea administraţiei Italiei cucerite, iar mai târziu al provinciilor, Roma a aplicat în mod strălucit şi eficient principiul divide et impera. Statutul populaţiilor şi oraşelor era extrem de variat. Existau cetăţi aliate (civitates foederatae) legate de Roma printr-un tratat. Unele dintre acestea erau legate printr-un tratat încheiat cel puţin teoretic pe baze egalitare (foedus aequum), altele pierzânsu-şi suveranitatea, recunoşteau printr-un foedus iniquum supremaţia romană. Altă categorie era reprezentată de civitates sine foedere (comunităţi fără tratat), a căror autonomie limitată putea fi revocată oricând de statul roman. În teritoriile cucerite Roma întemeia colonii care, beneficiind de autoguvernare, reprezentau în egală măsură avanposturi militare şi comerciale şi asigurau înzestrarea cu pământ a populaţiei sărăcite din metropolă. Existau două categorii de colonii, cele de drept roman (având locuitori recrutaţi dintre cetăţenii romani, care-şi păstrau şi în noua patrie vechile drepturi) şi cele de drept latin (cu populaţie formată din rândul aliaţilor latini, aflaţi juridic pe o treaptă inferioară cetăţenilor romani).
La Roma serviciul militar era obligatoriu pentru toţi cetăţenii între 17 şi 60 de ani înscrişi pe listele censului; cei între 17 şi 46 de ani (iuniores) formau armata de campanie, iar cei între 47-60 de ani (seniores) constituiau armata sedentară, de garnizoană şi ocupaţie. Armata republicană cuprindea la începuturile ei două legiuni a câte 4.200 de pedeştri şi 300 de călăreţi, consusă fiecare de către un consul. După extinderea autorităţii romane în Latium şi Italia, populaţiile şi oraşele aliate (socii) aveau obligaţia de a participa la război cu unităţi proprii de infanterie (cohortes) şi de cavalerie (alae) conduse de un prefect. Când, în secolul al IV-lea î.e.n., numărul legiunilor mobilizate în fiecare an s-a ridicat la patru, o armată consulară cuprindea în campanie cca 18.000 de infanterişti şi 2.400 de cavaleri. În secolul I î.e.n. o legiune cuprindea 6.000 de oameni, repartizaţi în zece cohorte, fiecare compusă din câte trei manipule. Armamentul, organizarea legiunilor, strategia şi tactica militară romană au evoluat de la o epocă istorică la alta în funcţie de progresul general tehnologic şi de adversarii înfruntaţi. După secolul al III-lea î.e.n. echipamentul obişnuit al unui legionar se compunea din: suliţă, sabie, scut, cuirasă şi cască. Cea mai importantă reformă a armatei romane este realizată în 105 î.e.n. de C. Marius, care acceptă recrutarea ca voluntari a cetăţenilor fără proprietate (proletarii) în schimbul unei solde anuale şi a repartizării, după 16-20 de ani de serviciu militar, a unor loturi de pământ veteranilor. Armata romană se transformă astfel într-o armată permanentă profesionistă, tot mai legată de generalii care o comandă, devenind o forţă esenţială în viaţa politică a republicii târzii. După acordarea cetăţeniei romane italicilor în 89 î.e.n., legiunile sunt recrutate din Italia, iar unităţile auxiliare din provincii.
<<< vezi Roma regală
Sursa: O istorie a Romei antice - Horia C. Matei - editura Albatros Bucureşti, 1979
Sursa FOTO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.