Nici că se poate un concept (filosofic ar zice unii, civic, după alţii) mai încâlcit... Suntem învăţaţi de mici cu principiile eticii (am promis AICI că detaliez subiectul, iar eu sunt om de cuvânt). Întrebarea ar fi dacă chiar sunt într-atât de demne de laudă. Nu pot ignora câteva îndoieli care îmi persistă în minte. Să luăm drept exemplu basmele copilăriei. Ce suntem învăţaţi acolo? Să vedem... În primul rând, Făt-Frumos este eroul pozitiv, iar zmeul ori balaurul cu trei, şapte, nouă sau câte capete vreţi, toate scuipătoare de flăcări este personajul negativ, demn doar de obrobriul public. Păi, să ne dumirim... De unde atâtea laude pentru Fătul cel Frumos, căci dacă bine-mi aduc aminte, acesta este un trişor de primă clasă. Mai întâi creşte într-un an cât alţii-n şapte, apoi numa’ luptă dreaptă nu-i aia pe care o încinge el cu zmeul... Ar fi onorabil din partea lui dacă s-ar lua direct la trântă, însă...
mneh, mai întâi se foloseşte de tactici deloc ortodoxe... Urmărit fiind de zmeul cel rău, bate în retragere, că deh, fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă. Mai apoi se dedă unor practici total nepotrivite pentru un cavaler în armură strălucitoare ce se vrea a fi. Aruncă tot soiul de obiecte (primite de la fel de fel de binevoitori, în drumul său spre sălaşul zmeului, aşa pe ochi frumoşi, ori mură-n gură, uneori contra unor mici servicii), ba un pieptene, ba o perie sau oglindă, ba alte obiecte miraculoase (iertată-mi fie ignoranţa de a nu le reţine pe toate, trecură mulţi ani de când nu mi s-au mai citit asemenea oripilante texte), care se transformă când într-o pădure deasă cu arbori metalici şi tăioşi, când într-un lac îngheţat ori într-o culme muntoasă cu stânci ascuţite, toate astea întru ridicarea unor piedici deloc naturale în calea urmăritorului. În paranteză fie spus, mai e o hibă, chiar o fi de bine să fim învăţaţi de mici cu miracole, nu cumva „învăţăturile” astea vor atârna mai apoi, precum o piatră de moară legată de gâtul nostru, atunci când ne vom afla în mijlocul torentului nemilos al vieţii reale de adult...
mneh, mai întâi se foloseşte de tactici deloc ortodoxe... Urmărit fiind de zmeul cel rău, bate în retragere, că deh, fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă. Mai apoi se dedă unor practici total nepotrivite pentru un cavaler în armură strălucitoare ce se vrea a fi. Aruncă tot soiul de obiecte (primite de la fel de fel de binevoitori, în drumul său spre sălaşul zmeului, aşa pe ochi frumoşi, ori mură-n gură, uneori contra unor mici servicii), ba un pieptene, ba o perie sau oglindă, ba alte obiecte miraculoase (iertată-mi fie ignoranţa de a nu le reţine pe toate, trecură mulţi ani de când nu mi s-au mai citit asemenea oripilante texte), care se transformă când într-o pădure deasă cu arbori metalici şi tăioşi, când într-un lac îngheţat ori într-o culme muntoasă cu stânci ascuţite, toate astea întru ridicarea unor piedici deloc naturale în calea urmăritorului. În paranteză fie spus, mai e o hibă, chiar o fi de bine să fim învăţaţi de mici cu miracole, nu cumva „învăţăturile” astea vor atârna mai apoi, precum o piatră de moară legată de gâtul nostru, atunci când ne vom afla în mijlocul torentului nemilos al vieţii reale de adult...
Uite aşa, ne obişnuim, de mici, să deprindem vicleşugul, iar asta se cheamă etică, exemplul pozitiv al lui Făt-Frumos, curat ca lacrima... Luaţi oricare titlu din: Ispirescu, fraţii Grimm, ce vreţi voi, veţi observa acelaşi şablon. Ca şi cum asta n-ar fi suficient, în baza aceloraşi basme ale copilăriei, conştiinţa omului este virusată de marea gogomănie conform cărei binele învinge întotdeauna. Dimpotrivă, rareori se întâmplă asta, şi oricât de mult ţi-ar fi obturat câmpul vizual de faimoşii ochelari de cai, (pe care omul, îndărătnic din fire, se încăpăţânează să-i poarte mai mereu) n-ai cum să nu observi evidenţa. Numai că, dintr-o pornire etică o vei nega, vei persista în a pune preţ pe ceea ce de fapt nu-i decât o păcăleală. Nenorocirea e că vei aştepta providenţiala salvare, vei aştepta minunea... Care nu se va produce, dintr-un motiv simplu, în viaţă lupţi întotdeauna de unul singur, nimeni (uman ori presupus divin) nu va mişca un deget în sprijinul tău, eventual (destul de des) doar pentru a-ţi da un bobârnac.
Şi astfel ajungem în a poza în deţinătorii eticii, moralei, căci, nu-i aşa, adevărul, recte binele iese întotdeauna la suprafaţă, învinge, în timp ce răul, falsele valori sunt în cele din urmă înfrânte. Suntem deja pe tărâmul basmelor pentru adulţi. Adulţi propovăduitori ai eticii şi moralei care pe de cealaltă parte schimbă măştile una după altă, funcţie de situaţia de moment, fără ca vreodată să-şi ridice semne de întrebare asupra acestui aspect devenit în timp mod de viaţă, unanim acceptat, ridicat deasupra oricăror îndoieli etice ori de bun simţ. Sumedenia de măşti devine una cu noi, măştile de diferite tipuri, pentru diverse ocazii, fac deja parte din noi odată ce am conştientizat utilitarismul care domneşte în evaluările etice, îndreptate exclusiv în direcţia conservării grupului, imoralitatea fiind căutată numai printre preceptele care într-un fel sau altul ameninţă grupul, comunitatea sau turma, cum vreţi. I s-a dat şi un nume „morala dragostei de semeni”. Hoo-ah! Vom purta măştile, le vom schimba cu lejeritate, fără mustrări de conştiinţă, falsitatea a devenit necesară, căci orice ieşire din tiparele grupului pot şi vor fi privite drept ameninţări şi taxate prin ostracizare. Nimeni nu doreşte să fie un proscris. Nimeni, chiar dacă observă că legile aşa-zis etice, cutumele morale sunt anume
create pentru susţinerea mediocrităţii egalitariste şi a conştiinţei de
turmă, unde orice răzvrătire, independenţă spirituală, voinţă de
solitudine, raţiune elevată vor speria turma şi vor fi percepute drept o
primejdie care trebuie anihilată, nu va duce sfidarea eticii unanim acceptate într-atât de departe, căci aici intervine instinctul de conservare.
Putem dezvolta ideea. Toate aşa-numitele comportamente etice s-ar putea să nu fie chiar ceea ce par. Să vedem, ce este mai moral? Să ne pară rău de un om care suferă fizic din cauza unei boli sau răni ori psihic din varii motive sau după animalul de companie favorit (mâţ sau câine) atunci când îşi dă obştescul sfârşit ori poate de un cal nevoit să tragă o căruţă plină cu buşteni, biciuit de stăpân pentru a-i grăbi pasul şi aşa nesigur, dar în acelaşi timp să nu avem niciun sentiment de culpă atunci când strivim o furnică adusă de soarta-i potrivnică sub talpa pantofului nostru... Desigur, ea, furnica, e prea mică să o fi văzut, am fi ocolit-o de bunăseamă... E în regulă, oricum muşuroiul nu-i va simţi lipsa, sunt cu miile, poate zecile de mii acolo, cine le ţine socoata, că doar n-au apel de seară ca-n armată. Că veni vorba despre armată, în războaiele moderne se găsesc mulţi oameni care ucid alţi oameni la o depărtare la care aceştia par cât un porumbel, dar n-ar omorî tăia un pui de găină din propria ogradă pentru prânzul din acea zi.
Aşadar, este un fenomen lesne de observat, anume că, dacă ne dresăm bine conştiinţa, aceasta ne va săruta în vreme ce ne muşcă, dar nu ne vom gândi niciodată la urmele muşcăturii, nici durerea n-o vom simţi. De ce am face-o? La urma urmei noi avem un comportament moral, aşa ne dictează conştiinţa... Care conştiinţă? Aceea mutilată odinioară de basme cu Făt-Frumos ori alte asemenea personaje model, inventate de autori cunoscuţi sau anonimi, laici ori nu.
„Nu există defel fenomene morale, ci doar o interpretare morală a fenomenelor”, zicea unu’ demult (Nietzsche, pe numele său) şi tind să-i dau dreptate, ba chiar să-i extind aplicabilitatea.
Sursa: Memoriile unui drac
Păi lupta lui Făt Frumos cu zmeul porneşte în primul rând de la forţe inegale. Zmeul are de toate pe când F.F. n-are decât un paloş ruginit şi un cal răpciugos. Aşa că este nevoit să-şi folosească mintea! :)
RăspundețiȘtergereUn contraexemplu a ceea ce spui la începutul articolului ar fi lupta celor trei sute de spartani contra perşilor!
N-aş spune asta, "mândrul făt" pleacă de ZERO, cum e şi normal pentru orice început, depinde apoi numai de propria sa conştiinţă alegerea căii prin care să ajungă acolo unde vrea.
ȘtergereEpisodul celor 300 ilustrează mai degrabă (după părerea mea) ideea că unii aleg să moară cu onoare, în timp ce alţii preferă să trăiască în dezonoare (cam ceea ce s-a petrecut la noi pe 23 august '44)
La cei 300 m-am referit doar ca exemplu de forţă inegală şi de folosirea iscusită a terenului!
ȘtergereDespre 23 A. păcat ca nu a reuşit să finalizeze tratativele de pace mareşalul! Sigur ar fi obţinut condiţii mai bune pentru ţară.
Şi da, şi onoare! :)
Povestile ar trebui privite ca ceea ce sunt de fapt: simple povesti, pure inventii. Ele au menirea de a ne colora copilaria, de a ne dezvolta imaginatia si de a ne starni interesul pentru literatura, pentru citit, de a ne educa frumos, in spiritul unor valori precum binele, modestia, curajul si adevarul. In postura de copil nu vei despica firul in patru niciodata, ci doar te vei bucura de triumful eroului preferat. Orice alta interpretare devine periculoasa pentru ca, asa cum bine subliniezi si tu, in realitate binele arareori castiga. Si daca faci greseala sa confunzi povestea cu realitatea vei avea mari frustrari cand vei creste si vei afla pe propria piele cum stau de fapt lucrurile. Vei simti ca povestile te-au mintit si te vei intreba asupra utilitatii lor. Vei da vina pe ele pentru eventualul tau insucces, evantuala neadaptare la cerintele societatii.
RăspundețiȘtergereSi ca sa glumesc putin, probabil ca exista si adoratori ai personajelor negative din comportamentul carora se inspira la un moment dat. :)) Pe unii binele ii plictiseste.
Ca de obicei ridici foarte multe probleme interesante. Ne inviti la meditatie, ramane sa vedem daca gasim raspunsurile corecte.
Maine ma asteapta o zi teribila, foarte aglomerata, foarte obositoare. Sper sa trec cu bine de toate hopurile si sa ajung acasa intreaga la miezul noptii.
O seara frumoasa si o duminica vesela, Centurion. :)
Sigur că da, aşa ar trebui privite, doar că "puterea de procesare" sau "softul" din capul unui copil nu cred că poate discerne... Cum spuneai, nu va despica firul, însă va încerca, poate, să se identifice cu eroul preferat, să-l copieze, să se aştepte la reuşite în baza unor mici miracoile, în asta constă riscul basmelor. Cu siguranţă, există admiratori, irezistibila atracţie a maleficului, îmi vine în minte personajul J.R. Ewing, dintr-o poveste pentru oameni mari, dar mai sunt o mulţime de alte exemple.
ȘtergerePoate că într-adevăr, vă invit la meditaţie, numai că nu prin ridicarea unor probleme, la care s-ar putea să nu găsim vreodată răspunsul (poate că nici nu există unul), ci pur şi simplu punând pe tapet propriile-mi nelămuriri, la care este evident că nu am un răspuns (nici nu-l caut), doar presupuneri.
Treci tu şi peste hopul ăsta, ai mai avut altele, din câte-mi amintesc, poate mai intimidante şi tot le-ai făcut faţă ;)
Duminică faină şi apoi o săptămână întreagă fără hopuri. :)
Duminica a fost excelenta, am trecut cu bine hopul, acum urmeaza marea incercare a verii. Am niste emotii... Uf.
ȘtergereAici cu nelamuririle te inteleg perfect si eu mi le postez deseori pe blog. De cele mai multe ori gasesc raspunsurile dorinte(nu sunt chiar asa complexe si profunde ca ale tale). :P
Saptamana usoara, Centurion! :)
He, he, am fost convins că depăşesti micul hop. Ştii, uneori mă gândesc că avem tendinţa (ori tentaţia, că tot scriai tu despre tentaţii) de a ne speria de câte un "hop" dintr-ăsta fără vreun motiv real, doar pentru a ne pregăti psihicul pt. un presupus eşec. De cele mai multe ori, toate aceste frământări interioare nu se justifică, căci de obicei avem (sau găsim) resursele care să ne conducă spre reuşită. Vezi, d-aia eram sigur că nu vor fi probleme majore. ;)
ȘtergereSă nu uit. Lasă emoţiile, vei vedea că va fi la fel ca şi cu hopul acesta, încercarea verii se va dovedi la fel de accesibilă. Oricum, pentru moral, mult succes şi BAFTĂ!
Săptămână faină şi ţie, Nice!