duminică, 17 august 2014

Spartacus – un război de-a lungul întregii Italii

Kirk Douglas, Spartacus
Spectacolele de gladiatori, atât de populare în lumea antică, au fost împrumutate de romani de la vecinii lor, etruscii. La început, în arenă apăreau numai gladiatori care se luptau între ei, pentru ca mai târziu să fie introduse şi diverse fiare sălbatice pe care aceştia trebuiau să le înfrunte într-un spectacol sângeros. Recrutaţi dintre sclavi sau liberţi, dintre condamnaţii la moarte sau la muncă silnică ori dintre prizonierii de război, gladiatorii cei mai căutaţi pentru rezistenţa şi forţa lor fizică, erau galii şi tracii.

Într-un trib tracic, aşezat în văile Munţilor Rodope, s-a născut Spartacus, viitorul gladiator şi conducător al marii răscoale. Viaţa lui Spartacus înainte de dezlănţuirea răscoalei (73 î.e.n.) e prea puţin cunoscută. Părinţii lui, probabil păstori, au fost nevoiţi să-şi înscrie fiul ca soldat în rândurile unei trupe auxiliare romane unde, de la bun început, Spartacus s-a făcut remarcat prin forţă fizică şi curaj. Clima aspră a meleagurilor natale îi călise trupul, iar sărăcia, cu care fusese obişnuit de mic copil îl învăţase să fie cumpătat. Din motive necunoscute - poate pentru că fostul păstor nu s-a împăcat cu aspra disciplină militară - Spartacus a dezertat. Potrivit legilor romane, o dată prins, un dezetor îşi pierdea libertatea şi era vândut ca sclav. Aceasta a fost şi soarta lui Spartacus.

Cumpărătorul, pe nume Lentulus Batiatus, un lanista, (negustor de carne vie), avea în oraşul Capua o şcoală de gladiatori care, odată instruiţi, erau vânduţi cu un preţ ridicat pentru cumplitele spectacole din arene. Puternic şi îndemânatic, Spartacus a fost scutit de ucenicie şi numit doctor, care însemna instructor.

Capua a fost unul dintre marile centre ale şcolilor italice de gladiatori, supranumit şi „cartierul general al gladiatorilor”. În acest oraş bogătaşii îşi trimiteau sclavii pentru a deprinde mânuirea spadei, tridentului şi plasei, nelipsitele arme ale luptătorilor din arene. Pe la mijlocul secolului I î.e.n. la Capua a fost instruită şi trupa de gladiatori a lui Caesar.

După specificul armamentului şi tactica folosită, luptătorii se împărţeau în mai multe categorii. Istoricul Florus menţionează că Spartacus a fost un mirmillo şi purta o armură galică, scut lung şi uşor, cască şi sabie lungă, cu două tăişuri. Adversarul lui numit retiarius, era înarmat cu un trident şi o plasă, în care căuta să-l prindă pe mirmillo.

În cazărmile din Capua elevii gladiatori erau consideraţi sclavi şi deci supuşi unui regim dur în privinţa hranei, programului şi disciplinei. Spartacus n-a rămas nepăsător la suferinţele acestor viitori gladiatori meniţi să-şi verse sângele întru distracţia stăpânilor. Astfel, în înţelegere cu alţi 200 de gladiatori, între care Crixos şi Oinomaos, a organizat o evadare. Evadarea s-a produs într-un moment favorabil sclavilor, întrucât la Roma o seamă de ambiţioşi căutând să-şi facă loc în arena politică, declanşaseră sângeroase conflicte interne. Războaiele în care era angajată Republica romană, în Orient, Balcani şi Spania, îndepărtaseră din peninsulă grosul trupelor de elită formate din legionari italici. Pe de altă parte, republica romană era răscolită nu numai de luptele pentru supremaţie politică, cât şi de nemulţumirile care mocneau în rândul foştilor mici fermieri sărăciţi de marii latifundiari romani.

Armele fiind închise în magazia cazărmii, gladiatorii rebeli au fost nevoiţi să-şi croiască drum spre libertate bizuindu-se doar pe forţa fizică. Cei 70 de evadaţi - atât au reuşit să scape - s-au înarmat cu satâre, cuţite şi grătare de fier, pe care le-au luat dintr-o prăvălie. Acestea au fost primele arme ale luptătorilor lui Spartacus, arme cu care aveau să înfrângă pe urmăritori. În marşul spre cetatea naturală a Vezuviului, gladiatorii şi-au înmulţit rândurile cu alţi sclavi întâlniţi în drum. În plus, au capturat mai multe căruţe încărcate cu arme şi echipament de luptă.

Vezuviul, „muntele de foc” cum i se spunea, dormita iar viţa de vie sălbatică îl îmbrăcase până în vârf. Fugarii se puteau uşor ascunde în craterul şi în cavernele lui de unde, prin incursiuni nocturne atacau fermele (vilae rusticae) de pe latifundiile Campaniei pentru a se aproviziona. Spre fortăreaţa naturală a Vezuviului au început să se scurgă, la chemarea răsculaţilor, sute de sclavi de pe latifundiile vecine, oameni liberi sărăciţi şi fel de fel de numulţumiţi.

Pericolul pentru proprietarii de sclavi devenea de neignorat. Forţele militare romane din oraşele vecine Neapolis, Cumae, Capua şi Nola, nu mai erau capabile să lupte singure împotriva rebelilor. Împotriva răsculaţilor de pe Vezuviu au fost trimise trupe din Roma. Propretorul Caius Claudius Glaber, cu un efectiv de 3000 de soldaţi a împresurat muntele şi a ocupat singura potecă care ducea spre crater. Dar Spartacus nu era omul care să devină victima unei capcane. Din ordinul său au fost împletite scări din viţă sălbatică şi, pe întuneric, oamenii săi au coborât peste prăpăstiile vulcanului. Glabe s-a trezit atacat prin spate, iar ostaşii săi au scăpat lepădându-şi armele şi fugind în dezordine. Ecoul primului succes al gladiatorilor a adunat pe Vezuviu mai mulţi sclavi, păstori şi ciobani, muntele vulcanic devenind neîncăpător. Mulţimea răsculaţilor impunea acţiuni în câmp deschis, ceea ce l-a determinat pe Spartacus să coboare la câmpie. Socotită în primele momente o răzvrătire efemeră, acţiunea lui Spartacus a început să fie privită ca un veritabil război. Se declanşase marea epopee a răscoalei sclavilor, care avea să zdruncine din temelii Republica romană.

Sub comanda lui Spartacus şi a locotenenţilor săi - galii Crixos, Gannicus şi Castus, orientalul Oinomaos şi alţii - se afla o masă de luptători eterogenă din punct de vedere etnic, compusă din reprezentanţi a numeroase neamuri: celţi, germani, traci, italici, deci un mozaic de seminţii, cu interese şi mentalităţi diferite. Organizarea şi conducerea unui astfel de grup denotă geniul militar şi politic a lui Spartacus. Totuşi, el n-a putut să împiedice ca din acest amalgam de mentalităţi şi interese să se desprindă două orientări în alcătuirea programului de acţiune a răsculaţilor. Crixos, de pildă, sprijinit de micii cultivatori şi de sclavii născuţi din captivi aduşi mai demult în Italia, au sugerat un plan neobişnuit de îndrăzneţ: ridicarea la luptă a tuturor sclavilor di Italia, atacul Romei şi răsturnarea puterii existente. Poate că Spartacus s-a temut să înfrunte forţa militară a Romei, înfăţişând un plan moderat: să răzbată până la Alpi şi să treacă munţii pentru ca apoi fiecare să poată ajunge pe meleagurile natale. Divergenţele pe acest subiect aveau să dăinuie până la reprimarea răscoalei. Dar, fapt demn de remarcat, în faţa primejdiei acestea erau date uitării, pentru a reînvia în momentele în care slăbea ofensiva romană. Într-unul din aceste momente Crixos, Gannicus şi Castus s-au separat, împreună cu un detaşament destul de numeros, de grosul armatei lui Spartacus. Imprudenţă care avea să-i coste viaţa.

Speriat de numărul tot mai mare al luptătorilor lui Spartacus, în toamna anului 73 î.e.n. Senatul a trimis împotriva lui pe unul dintre pretori, Publius Varinius, care însă nu i-a atacat pe răsculaţi cu întregul efectiv de trupe. Primul a început lupta ajutorul de comandant Thoranius, dar a fost pus pe fugă. Apoi, pe rând, au intrat în acţiune ofiţerii Firius şi Cossinius, iar în cele din urmă însuşi Varinius. Toţi au fost însă respinşi cu grele pierderi, aproape 6000 de legionari romani au fost scoşi din luptă sau au dezertat, iar Cossinius a fost ucis. Sclavii victorioşi au capturat steagurile şi fasciile romane şi le-au înmânat comandantului lor, Spartacus.

De data aceasta, Senatul s-a alarmat de-a binelea. Armata lui Spartacus ajunsese la 70000 de luptători, în orice moment întreaga Italie putea fi cuprinsă de o răscoală generală a sclavilor, sprijiniţi de ţăranii deposedaţi de pământ. În anul 72 î.e.n. consulii Clodianus şi Publicola - fiecare cu câte două legiuni pedestre - şi fostul pretor Q. Arrius, cu un corp de cavalerie, au primit ordinul să pornească împotriva răsculaţilor. Însă şi aceşti comandanţi romani au reeditat greşeala tactică a predecesorilor, divizându-şi forţele. În toiul luptelor a fost însă zdrobit detaşamentul lui Crixos. La poalele Muntelui Garganus, înfruntând forţele romane, locotenentul lui Spartacus a murit alături de cei 20000 de oameni aflaţi sub comanda sa.

Spartacus a pornit cu grosul armatei spre trecătorile Alpilor, respectând planul iniţial. În faţa lui, Clodianus a încercat să blocheze drumurile spre nord, din spate era urmărit de trupele lui Publicola şi Arrius.

Tactica sclavului s-a dovedit superioară celei adoptate de consulii romani. A atacat prin surprindere grupul lui Clodianus, dispersându-l, pentru ca apoi, la fel de neaşteptat, să se întoarcă asupra urmăritorilor şi să-i pună pe fugă. Spartacus şi-a reluat marşul către trecătorile ce le-ar fi îngăduit sclavilor să plece spre Galia, Germania, Peninsula Balcanică sau  Orient. Guvernatorul Galiei Cisalpine (Lombardia de azi), Cassius Longinus a încercat să-i aţină calea în fruntea a 10000 de ostaşi, la Mutina (azi Modena). Rezultatul: armata guvernatorului a fost spulberată, tabăra nimicită, iar el însuşi a scăpat numai pentru că a avut un cal iute de picior.

Patru armate romane împrăştiate, patru victorii răsunătoare, nimic nu-l mai împiedica pe Spartacus să-şi ducă planul la bun sfârşit. Dar, subit, abandonând planul de a trece Alpii, conducătorul sclavilor a făcut cale întoarsă spre centrul şi sudul Italiei. De ce? Au fost formulate fel de fel de ipoteze, fără a se putea trage o concluzie. Poate că Spartacus n-a îndrăznit să încerce dificila traversare a Alpilor ori poate a precumpănit părerea celor care socoteau că războiul trebuia continuat în peninsulă, cu scopul de a ataca Roma.

Pe la mijlocul anului 72 î.e.n. Spartacus comanda o armată de circa 100.000 de oameni, înzestrată cu echipament de bună calitate, capturat de la legiunile romane. La Roma panica era atât de mare, încât expresia „Hannibal ad portas” a fost repusă în circulaţie, în versiunea actualizată: „Spartacus ad portas”.

„Războiul gladiatorilor” dura de trei ani şi niciun comandant de armată, dintre cei ce nu se războiau în Spania sau Balcani, nu cuteza să-l înfrunte pe Spartacus. În cele din urmă, Marele bogătaş Licinius Crassus s-a hotărât să ia comanda a opt legiuni (circa 45.000 de soldaţi) şi să pornească împotriva răsculaţilor. Crassus a decis să adopte tactica folosită odinioară de Fabius Maximus Cunctator împotriva lui Hannibal. Cu alte cuvinte, a evitat bătăliile de mare amploare, mulţumindu-se să hărţuiască grupuri răzleţe de răsculaţi, să împiedice aprovizionarea armatei lui Spartacus şi să aplice pedepse sângeroase legionarilor fricoşi sau indisciplinaţi. Astfel când un locotenent l-a atacat pe Spartacus, iar legionarii au aruncat armele şi au fugit, Crassus a poruncit să fie executat fiecare al zecelea legionar.

Nevoia de alimente, dorinţa de a părasi peninsula şi perspectiva de a aprinde noi focare de răscoale, l-au îndemnat pe Spartacus să încerce o debarcare în Sicilia, locul multor răzvrătiri de sclavi, precum cele din 137 şi 104 î.e.n. Insula era guvernată de Caius Verres. Aceasta a întărit coastele răsăritene ale insulei pentru a le apăra de invazia lui Spartacus. Răsculaţilor nu le-a rămas decât să încerce trecerea prin strâmtoarea Messina, acolo unde marea se zbate între Scylla şi Charybda, înmormântând corăbiile care se aventurau în acel loc primejdios. Spartacus şi-a adunat armata la Rhegium (azi Reggio Calabria) dar n-a reuşit să treacă pe insulă.

Fidel tacticii sale de copoi, Crassus s-a apropiat treptat de tabăra sclavilor, fără a îndrăzni să atace. A ordonat însă să fie săpat un şanţ lung de 55 de kilometri, de la Marea Tireniană la Golful Tarentului, izolând astfel armata gladiatorilor. Spectrul foametei devenea tot mai ameninţător. Nici de data aceasta Spartacus nu s-a lăsat prins în capcană. Într-o noapte întunecoasă şi vântoasă, luptătorii lui au reuşit să umple o porţiune din şanţul lui Crassus cu pământ, trunchiuri de copaci, cadavre de cai şi să iasă din încercuire. Apoi şi-a condus trupele spre Brundisium (Brindisi de azi), port la Marea Adriatică, sperând să găsească acolo corăbii care să-i transporte spre Peninsula Balcanică. De altminteri, era ultimul prilej de a părăsi cât mai grabnic Italia, întrucât la cererea disperată a Senatului, din Spania şi din Macedonia se întorceau armatele lui Pompeius şi Lucullus Varro, pentru a înăbuşi răscoala.

Crassus, prea puţin încântat de perspectiva împărţirii laurilor victoriei a precipitat ofensiva. A fost un moment critic pentru Spartacus care se confrunta cu renăscutele divergenţe, amplificate de faptul că 10000 de luptători de origine celtică şi germanică, conduşi de Castus şi Gannicus, nu doreau traversarea Adriaticii. Aceştia s-au separat de grosul armatei, aşa cum făcuse anterior Crixos cu soldaţii lui, împărtăşindu-le soarta. „Toţi au pierit cu onoare - scrie Plutarh - fără să se mişte din locul rezervat fiecăruia pentru luptă”. Îndată după aceea, Spartacus a mai repurtat o victorie asupra lui Crassus, apropiindu-se vertiginos de Brundisium. Atunci a intervenit neprevăzutul; portul a fost ocupat de armatele lui Lucullus Varro, debarcate din Balcani.

Lui Spartacus i-a rămas doar opţiunea angajării unei lupte decisive cu forţele lui Crassus, care să-i aducă victoria sau moartea. Se spune că înaintea teribilei încleştări dintre cele două armate el şi-ar fi înjunghiat calul. Nu-i exclus ca aceasta să fie o legendă apărută mai târziu, fiind un motiv des întâlnit la istoricii antici. Bătălia finală a avut loc în anul 71 î.e.n. în apropiere de Brundisium. Numeroşi istorici antici ne-au descris-o cu admiraţie pentru faptele eroice ale comandantului răscoalei. Florus evocă iureşul gladiatorilor în frunte cu generalul lor, iar Plutarh notează că, înainte de a fi rănit, Spartacus s-a avântat în rândurile romane să-l ucidă pe Crassus, doborând doi centurioni şi mulţi soldaţi, până când a fost ucis de loviturile duşmane. Appianus descrie moartea lui Spartacus şi încheierea a ceea ce a numit drept un război de-a lungul întregii Italii. „A fost rănit o suliţă în coapsă, şi sprijinindu-se pe un genunchi, puse scutul în faţă şi continuă să lupte cu hotărâre împotriva acelora care îl atacau, până când atât el, cât şi o mare mulţime de soldaţidin jurul său, fiind încercuiţi, au fost ucişi. Restul armatei lui, ajuns în mare neorânduială, a fost măcelărită cu nemiluita. Este greu de socotit numărul morţilor din partea răsculaţilor. Romanii au pierdut cam o mie de oameni, iar cadavrul lui Spartacus n-a fost găsit. Au fost însă mulţi partizani care au scăpat teferi din luptă, fugind în munţi. Contra acestora a pornit Crassus. Fugarii se împrăştiaseră în patru corpuri de armată şi se luptară până până la moarte, cu excepţia a 6000 care, fiind prinşi, fură răstigniţi de-a lungul întregului drum care duce de la Capua la Roma”.

Au fost însă grupuri de răsculaţi care au reuşit să scape cu viaţă. O parte au încercat să ajungă la Alpi, dar l-au întâlnit pe Pompeius, care se întorcea în grabă din Spania, fiind masacraţi. Alte rămăşiţe din marea armată a sclavilor au reuşit să se refugieze în Munţii Apenini şi au dat de furcă autorităţilor romane timp de zece ani.

În ruinele oraşului Pompei a fost descoperită o interesantă frescă murală care reprezintă rănirea lui Spartacus. Pictura ne înfăţişează doi călăreţi în luptă, unul înfigând lancea în coapsa rivalului său. Două inscripţii puse deasupra capetelor celor doi ne dezvăluie identitatea: Felix Pompeians şi Spartacus. Prin urmare, Felix din oraşul Pompei este cel care l-a rănit pe marele comandant şi a ţinut să imortalizeze această ispravă pe peretele locuinţei sale.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 4 (61), aprilie 1972
Sursa FOTO

2 comentarii:


  1. M-am bucurat de lectura propusă de tine, Centurion şi îţi mulţumesc mult că ai împătăşit cu noi. Am aflat multe lucruri interesante despre gladiatori şi despre Spartacus.
    O duminică minunată îţi doresc, Centurion şi numai bucurii! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, Ştefania atât pentru cuvintele frumoase cât şi pentru minutele (multe la număr) acordate lecturii (ca de obicei scriu texte lungi, foarte lungi). :))
      Da, istoria este fascinantă, aflăm amănunte uneori inedite despre anume fapte, dar deopotrivă ne ajută să le şi înţelegem şi nu doar pe acelea din context ci şi evenimente colaterale. E bine uneori să ne îndreptăm atenţia spre trecut pentru a înţelege prezentul şi de ce nu a arunca o privire fugară spre viitor. De asta îmi place mie istoria.
      Seară minunată să ai şi o săptămână aşa cum îţi doreşti. Toate cele bune, Ştefania. :)

      Ștergere