Puncte de suspensie

Recent, vă povesteam despre semnele de punctuaţie formulând o abracadabrantă analogie cu însăşi viaţa. Azi a venit timpul să exemplificăm punctele de suspensie, denumite şi puncte-puncte, având forma grafică „...” şi codul 2026. Înainte menţionatul semn de punctuaţie este folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. În cazul de faţă vorbim despre o întrerupere, o schimbare de macaz sau începutul unui alt paragaf din viaţa mea şi a foii ăsteia. Şi pen’că veni vorba de foaia virtuală de aşternut elucubraţii, încă nu-i vremea de punctul de final. Aşa cum îi spuneam cuiva, aş vrea să duc cifra textelor la 333, aşa ca să fiu doar pe jumătate al dracu’. Depinde apoi de colaboratoare dacă se va ajunge la fatidicul 666.

Poate vă aduceţi aminte de un text scris acum destulă vreme. Vorbeam despre necunoscut, mai exact se referea la ce ne poate inspira nouă acest necunoscut, câteodată fascinaţie, alteori teamă, uneori un amestec bizar al acestor două senzaţii. E bine, azi mă voi întâlni cu necunoscutul preconizat acum mai bine de un an.

Pe scurt, luni am primit o ofertă concretă de a o lua de la zero, de a pune punct la ceea ce a fost până acum, de a porni într-o altă direcţie. Spre ce? Nici eu nu prea ştiu, nici n-aş avea cum, merg doar pe presupuneri mai mult sau mai puţin logice, pe deducţii din cele auzite de la alţii. Însă a cam venit timpul unei schimbări radicale, m-am cam săturat de aşa-zisa „satisfacţie a muncii” de pe la noi, recte minunatul municipiu, reşedinţă de judeţ, Reşiţa. Îmi place Green green grass of home, a lui Tom Jones (îl cântă şi Elvis), însă nu într-atât încât să-l pun necondiţionat în practică. Iar cum nu sunt nici adeptul declamaţiei lui Lăpuşneanu din Apus de soare, a lui Delavrancea, n-am să afirm vreodată: dacă voi nu vreţi, eu vă vreu, iar dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi! Niemals! (pentru necunoscători, atât Google, cât şi Bing traduc corect termenul) Vorba cuiva (contextul diferă), nu sunt patriot, nu într-atât de patriot şi nici în acest sens.

Prin urmare, am decis să las deoparte toate acele presupuneri (cu finalitate negativă) care nu făceau altceva decât să întârzie un pas care trebuia făcut încă de acum un an, chiar doi. Am realizat că toate tergiversările de până mai ieri m-au tras la fund, atât de adânc încât aproape începusem să mă complac în a mă târî prin viaţă, în a mă mulţumi cu un salariu (sub)mediocru (ca de altfel majoritatea românilor), ba chiar să mă resemnez într-o viaţă fără idealuri, acceptând chiar ideea defetistă, după care, „asta e şi n-am ce-i face”. Totuşi aveam, soluţia stătea faţa mea de multă vreme, doar că oscilam (nepermis) între fascinaţie şi teama de necunoscut. Acum, am găsit „antidotul”, plec fără a privi înapoi, fără a-mi ridica bariere de genul, „dar dacă o să fie mai rău”. Ucigaşul dacă şi eternul său companion parcă, n-au ce căuta în viaţa noastră, să-i lăsăm să se plimbe liniştiţi în a lor barcă. Când pleci pe un drum nu te opreşti decât atunci când ajungi la destinaţie, într-o exprimare marţială, „ te duci la război ca să-l câştigi; te întorci cu scut sau pe scut”; ultima variantă iese din discuţie, fie şi numai pentru a-mi onora pseudonimul de pe blog. Şi da, pentru mine este un fel de război, cu mine însumi. De fapt, a fost, pentru că deja am învins în secunda în care am luat decizia.

Pentru următoarele vreo „trej” de zile nu vă aşteptaţi să existe postări pe acest blog, doar dacă se milostiveşte colaboratoarea – n-aş paria însă, nu-i tocmai într-o situaţie fericită şi n-ar strica să-i gândiţi de sănătate. Nici la eventualele comentarii nu cred să vă răspundă cineva (în timp real), lucru pentru care îmi cer scuze, o să le citesc când m-oi întoarce şi o să răspund întârziat.

Cam atât pentru luna februarie şi prima jumătate a lunii martie – apropo de martie, @};- o floare de întâi şi @};- alta pentru data de opt, doamnelor şi domnişoarelor care trec pe aici; pentru restul, doar gânduri bune. >:D< După, vom vedea…

Sursa FOTO