Virgula, punctul şi alte semne de punctuaţie

Nu vă speriaţi, fiţi liniştiţi, nu urmează să citiţi o plictisitoare lecţie de gramatică pentru to(n)ţi. Ar fi o temă nimănui folositoare, întrucât cei care ar avea nevoie n-ar băga-o în seamă, iar celorlalţi nu le este necesară, căci au învăţat lecţia la timpul potrivit. Mult mai distractiv – deh, suntem încă sub influenţa veseliei sărbătorilor tocmai încheiate – ar fi să discutăm despre semnele de punctuaţie dintr-o altă perspectivă, de astă dată deloc drăcească, poate doar pe ici-colo să-mi mai scape vreun pui de drac.

Unii, urmând calea bătătorită, spun că viaţa se poate compara cu un roman, scris de noi înşine pentru noi înşine. În paranteză fie spus, sunt cazuri în care autorii cad pradă tentaţiei de a scrie în paralel, o poveste pentru sine, cea de-a doua pentru public. Necazul este că, inevitabil, se vor concentra pe imaginea pe care vor s-o transmită, ignorând astfel tocmai ceea ce sunt. Proastă alegere, ghici unde se ajunge. Să lăsăm asta, nu-i cazul şi nici timpul pentru adâncirea discuţiei. Revenim la cazul ideal. Unii vor scrie simple schiţe, alţii vor reuşi să scrie nuvele, doar câţiva vor izbuti să închege un roman. În mod excepţional, câte unul va scrie o epopee; merită felicitat, însă doar dacă nu vizează cititorul. Firul narativ depinde de talentul fiecăruia, indiferent că-i schiţă, nuvelă ori roman; unele vieţi vor fi lăudate, poate chiar invidiate, pe când altele – mult prea anost scrise – vor fi uitate.

Teoria clasică ne zice că fiecare zi este o propoziţie, simplă – dacă viaţa ne e monotonă – sau o frază ori chiar o înlănţuire de fraze scrise dezinvolt, în care cuvintele se joacă, sunt expansive, scoţând la iveală bucuria de a trăi, de a visa, de a spera – asta dacă autorul are ceva de spus. Funcţie de starea autorului se umple o pagină, apoi alta, se încheie un capitol, începe altul. Mai lungi sau mai scurte, incitante ori plictisitoare, unele scrieri vor forma volume de opere alese, altele doar volume prăfuite, ratate. Cândva, indiferent dacă-i bună sau proastă, cartea se va termina, va rămâne amintirea ori, după caz, uitarea. Cam asta ar fi, pe scurt, putem dezvolta, desigur, însă eu prefer să simplific, mi se pare mai eficient.

V-aţi gândit vreodată că tot ce am descris mai înainte se poate defini uzând doar de semnele de punctuaţie? Da, ştiu, *-:) doar o minte genială poate face o astfel de analogie, da’ modest fiind n-am să pretind asta, o spun doar ca fapt divers şi ca să am motiv de a uza de noua „găselniţă” de pe blog, muţunache. \:D/

Să începem cu virgula. Putem spune că fiecare zi este o virgulă, fiindcă după ea trebuie să urmeze ceva (aşa zice regula), o altă zi, în cazul nostru, iar tot ceea ce se petrece în respectiva zi se găseşte după „:” (două puncte) – asta fiindcă, conform definiţiei, semnul grafic anunţă o enumerare. Zilele, la rândul lor, se află întotdeauna după „;” (punct şi virgulă) – tot pentru că aşa cere definiţia. Nu-i aşa că devine interesant? Şi suntem abia la început. Fiecare zi e presărată cu semne de întrebare („?”) şi desigur, de exclamare („!”). Întotdeauna vor exista momente în care ne vom pune întrebări asupra rostului unor acţiuni ori a şanselor de reuşită, respectiv eşec. De obicei, dar nu nu exclusiv, în urma acestor evaluări sunt semnele de exclamare – anunţând izbânda preconizată ori, cel mai adesea, puse după vorbe, popular numite, înjurături.

Asta e partea cea mai simplă, complicaţiile apar odată cu punctele de suspensie („...”), ştiţi voi, se întâmplă atunci când aştepţi ceva care întârzie să apară. Evident, în atari condiţii, de obicei, urmează semnul exclamării care se pune, de regulă, după divese vorbe de duh (cât mai „colorate”, de preferinţă). Partea, uneori, neplăcută este că cele trei puncte nu se pot reduce la unul singur, asta însemnând rezolvarea problemei, punctul („.”) de la sfârşitul frazei. Pe de altă parte, regulile gramaticii interzic introducerea punctului la mijlocul propoziţiei, bine fac, căci altfel s-ar pierde tot farmecul, cum ar rămâne cu fascinaţia necunoscutului. Însă problema cea mai dificilă în toată povestea asta, numită viaţă, o reprezintă numărul limitat de puncte, mai precis unul, la final de poveste. Vorba aceea, des uzitată, „punct şi de la capăt”, nu se aplică aici. Alineatele încep de fiecare dată după acele trei puncte de suspensie, fiecare paragraf reprezintând o etapă a vieţii, încheiată cu „...” niciodată cu punct, fiindcă punctul are locul său, bine stabilit, prestabilit, la final. Odată apărut punctul restul semnelor de punctuaţie îşi pierd sensul, nu mai au niciun rost, nu mai există. Sfârşit, the end, Ende, fin; călătoria printre semnele de punctuaţie s-a încheiat.

Vi se pare complicat? Nici pe departe, ar fi prea simplu. Pentru a mări miza s-au inventat parantezele rotunde ( ), drepte [ ] şi acolade { } - pentru cei mai fiţoşi. Astea ne sunt utile atunci când planificăm variantele disponibile în cazul eşecului primei opţiuni. În fapt, parantezele acestea nu-s altceva decât trageri de timp, amânarea unui final aşteptat. Dacă aprofundăm discuţia vom întâlni şi alte elemente, care vor mări confuzia: ghilimelele normale „ ” sau ascuţite « », „franţuzeşti” - pentru cei cu ştaif - de folosit atunci când ţinem neapărat să urmăm un model, fie că ne place, fie că nu; dar e de bonton. Un pic în afara subiectului, ne putem referi la deja omniprezentul „et caetera”, abreviat etc., util îndeosebi atunci când suntem în pană de idei. Tot puţin pe lângă şi de asemenea opţional este apostroful ’, un semn ortografic pe care-l folosim atunci când nu funcţionăm în parametri nominali, spre exemplu, dimineaţa, când dăm bineţe zicând cu juma’ de gură: ’neaţa. Ori de lene sau din jemanfişismul ilustrat de formula: poa’ să ningă, poa’ să plouă... Temă pentru acasă: găsiţi cu ce rimează. >:)

Pentru că mă simt peste măsură de obosit plictisit, fără chef de a detalia şi fără intenţia de a plictisi, propun să încheiem aici scurta dizertaţie referitoare la semnele de punctuaţie. Deocamdată voi folosi cele trei puncte, nu-i încă vremea pentru punctul final al poveştii blogului.

P.S.: Textul iniţial cuprindea fix 555 de cuvinte, o cifră magică, însă cineva îmi tot şoptea la ureche că-i prea scurt, că o aşa capodoperă tre’ să fie şlefuită, lustruită, pentru a nu lăsa împresia lucrului făcut de mântuială. Prin urmare am adăugat alineatele doi şi trei şi le-am cizelat pe celelalte, completându-le pe ici-colo, atât cât să nu atingă totuşi perfecţiunea. Acum sunt 1140 de cuvinte, la fel de bine puteam să folosesc doar o poză, fiindcă tot cam atâtea cuvinte, zice-se, înlocuieşte.

Sursa: greu de precizat – m-am trezit dimineaţa cu pitici pe creier virgule, puncte, câteva semne de întrebare şi multe semne de exclamare, vreo două-trei paranteze, un apostrof (dând bineţe lumii) şi o poftă nebună de viaţă (ori mai degrabă de a-i găsi rostul).

Sursa FOTO